luni, 31 mai 2010

Adam

Astăzi e ziua fratelui meu. Împlineşte 33 de ani şi e cel mai serios frate din lume. Totuşi...Textul pe care i-l dedic e cel ce urmează şi îi aparţine lui Marin Sorescu. La mulţi ani, Sorin! Să ne trăieşti sănătos :)


ADAM

Cu toate ca se afla in rai,
Adam se plimba pe alei preocupat si trist
Pentru ca nu stia ce-i lipseste.
Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune
Incat chiar in clipa aceea
Si-a pipait coasta imediat urmatoare,
Simtindu-si degetele frumos fulgerate
De niste sini tari si coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva rasarise in fata lui.
Tocmai isi scosese oglinjoara
Si se ruja pe buze.
“Asta e viata!” - a oftat Adam
Si-a mai creat inca una.
Si tot asa, de cate ori Eva oficiala
Se intorcea cu spatele
Sau pleca la piata dupa aur, smirna si tamiie
Adam scotea la lumina o noua cadina
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creatie desantata a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Si l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

duminică, 30 mai 2010

Răzgândire

Sunt vremuri tulburi. De tot îţi vine să te-nveleşti într-o manta invizibilă sau, mai bine, surdă, să poţi dormi cu visele cele dintâi, cu visele tale şi ale noastre, nu cu ale lor.
La ce-ţi foloseşte să poţi, dacă nu (mai)vrei?


PASAREA DIN COLIVIE

Pasarea din colivie locuia acolo de foarte mult timp.Adesea se uita afara, pe geam, la pajisti si la copaci. Vedea cum celelalte pasari zburau libere si se intreba cum e sa simti soarele incalzindu-ti spatele,vantul prin pene, sa iti iei avant, sa te napustesti si sa prinzi un tantar din zbor.
Cand se gandea la astfel de lucruri, simtea cum inima ii bate cu putere. Statea cocotata si respira adanc din pantec, infiorata la gandul unei asemenea posibilitati.
Cateodata, se intampla ca o pasare sa se opreasca pe pervazul ferestrei si sa se uite inauntru, la pasarea din colivie. Pasarea calatoare isi lasa capul intr-o parte si parca se intreba cum se poate intampla un astfel de lucru atat de absurd. O pasare intr-o colivie! De neinchipuit!
In astfel de momente, pasarea din colivie se simtea foarte nefericita. Micutii umeri ii cadeau brusc, simtea un nod in gat si tristete in inima.
Intr-o zi, proprietarul lasa, din intamplare, usa coliviei deschisa. Ea s-a uitat pe usa.Vazu pasarile cum se avantau, cum se inaltau afara, simtind caldura soarelui pe spate si vantul prin pene si, parca, simti un imbold. Pasarea din colivie observa ca geamul era deschis si inima incepu sa-i bata mai tare.
Asta era sansa ei.
Inca se mai gandea la ea si la apus cand proprietarul se intoarse si
inchise usa.
Pasarea, din motive numai de ea stiute, a preferat siguranta in
locul libertatii.

vineri, 28 mai 2010

Decalog

În seara asta am pregatit un discurs şi am probat haine: mâine, adică azi, e întâlnirea de 10 ani a promoţiei 2000 ( ce şansă!) şi trebuie să ţin eu ora de diriginţie la clasa de chimie-biologie. Se pare că fosta lor dirigintă, profă de chimie, are reacţii...adverse!

De mult aşteptam un moment ca ăsta! Dar destinul a făcut să ajung numai până în clasa a X-a cu dirigenţia, aşa că n-o să mă întâlnesc foarte des cu asemenea situaţii. În fine, în discurs am mers pe ideea de destin şi aşa am ajuns la Octavian Paler, pe care l-am parafrazat. Astfel,din "Pentru mine, România nu e doar o ţara. E un destin", am ajuns la: " Pentru noi, Rebreanu nu e doar un liceu, e un destin." Sper că va fi ok.

Îmi place Paler şi nu e un secret. M-am bucurat că Andrei a citit la radio textul pe care l-am lecturat la ei în clasă, pe când erau boboci. Îmi amintesc că m-am bucurat şi când mi l-a cerut atunci să-l xeroxeze. E un lucru bun.

Am dat de un decalog, parcă din Viaţa pe un peron. Despre aşteptare, despre speranţă, singurătate, credinţă, făgăduinţă,supravieţuire.


Decalog

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

joi, 27 mai 2010

Scrie-mi mie!



...îmi propune Cineva într-un sms. Greu lucru, foarte riscant să te apuci de aşa ceva, să personalizezi într-atât mesajul, încât receptorul să rămână unul singur.Ce cuvinte să alegi, ca să poţi justifici Alegerea, ce amintiri poţi accesa, ca să conturezi Amintirea, în ce limbă să scrii, ca să foloseşti Codul cunoscut?

Şi totuşi...Această dorinţă m-a dus cu gândul la cuvintele/gestul Tatianei din romanul în versuri scris de Puşkin: Я ваш пишу./ Чево же боле? .(Eu vă scriu/ Ce vreţi mai mult?) Suprem gest de îndrăzneală pentru o femeie să scrie unui bărbat, la început de secol XIX! În vremea aceea, opinia publică punea la colţ o asemenea impertinenţă, riscul era mare şi Tatiana ştia asta, dar mai ştia şi că Oneghin e bărbatul vieţii ei.

Poate am mers cam departe, dar ieri s-au împlinit 211 ani de la naşterea celui mai mare poet rus şi numele lui e pentru mine mai mult decât o plăcuţă pe o sală a facultăţii de Litere. Caut şi găsesc şi o ecranizare a romanului său, realizată de Martha Fiennes,în 1999. La noi, Evgheni Oneghin îl poţi găsi la operă, în regiile lui Ion Caramitru, Andrei Şerban şi, probabil, alţii.


Aş cuteza să-ţi scriu, poate atunci când oraşul tău ar deveni oraşul nostru. Sau cine ştie...?

marți, 25 mai 2010

Oraşe de suflet

Nu sunt multe, nici nu trebuie să fie...

Sighişoara ar fi primul şi cel mai vizitat. Acolo, adică aici, pot oricând să uit unde mi-e casa, pentru că, la poalele cetăţii, am stat nopţi bune de veghe, bucurându-mă de minunile unei tainice prietenii. Fiecare festival reuşea să spele ani, să albească zidurile pline de mirosul secolelor. Autogara, pizzeria veche, pavajul străzilor, prea puţin turnul, dar de fiecare dată treptele cetăţii, băncile, copacii, luminile oraşului privit de sus, părul blond şi creţ şi lung, ţigara din mâna tremurândă, despărţirea, revederea, toate la 5 ore de mers cu autobuzul:5 ore dus, 5 ore întors...

La Baia-Mare, Sergiu şi Adriana mi-au însemnat repere. Deşi la Căşei se prind peşti mari (că vrei, că nu vrei) şi se mănâncă cea mai bună ciorbă de perişoare după revelioane înfrigurate,în Baia-Mare îl găsesc pe Sergiu în elementul lui. Evident, ancorată tot de Cluj, prietenia cu el mi-a demonstrat că fotbalul nu este o piedică între bărbaţi şi femei, că sinceritatea nu este doar un cuvânt care sună bine, că la Festivalul Castanelor e mai bună berea, că...din cei mulţi pitici, doar el e acum pe lista de messenger a Albei ca Zăpada.

Prin Baia-Mare am hoinărit şi rătăcit cu Adriana. Câteodata, Mara dispărea neverosimil, parcă înghiţit de ape, şi ne era greu să ajungem în casa cu cărţi multe, cu tablori care făceau cu ochiul ochilor unor adolescente aflate în vacanţa de Paşte...Spre Şişeşti şi Şurdeşti nu e bine să pleci, dacă ai mâncat prea mult, mai bine rămâi în oraş cu hortensiile.

Praga. Tot Adriana. Oraşul e febleţea noastră cea de toate zilele şi despre el ar fi de scris în toate zilele. Totuşi,un mic brainstorming: Muzeul Kafka, malul Vltavei cu raţe, podul Carol şi statuia la care nu am ştiut ce dorinţă să avem, reconstituirea drumului în căutarea Păpuşii de porţelan, ceasurile, prânzul la restaurantul grecesc mai scump ca o rochie Zara, asiatici peste tot, un blond frumos urlând ca lupii, marinarul grijuliu, piscina hotelului, mic-dejunul copios, metroul fascinant, febra musculară de la umblatul pe jos (10-15 km/zi, în funcţie de avânt), gara, ruşii, pâinea cu chimion, ufffffffff!

Când o să ajungi în Praga, o să-ţi pară rău că n-ai intrat atunci, deodată cu mine, în Europa. Trebuia doar să răspunzi la telefon, aşa cum încerc să fac eu de fiecare dată când tu ajungi în Sighişoara, în Baia-Mare, în camera vecină, în timpul nostru regăsit.

marți, 18 mai 2010

11

Aşa a fost să fie. Să taci, sa te-ntorci în oraş, să stai la masă pe-o terasă.
Aşa a fost să fie. Tu priveşti, eu trec pe lângă tine, mai departe, mai repede,dar mult mai încet decât viteza cu care sângele meu te recunoaşte şi te reneagă.
Aşa a fost să fie, într-o sâmbătă în care parcul ne-a adus liberatea sub acelaşi nor, aflat sub acoperire: de senin, de trecut, de pereche.


Aşa a fost să fie, chiar când eram convinşi că mereu va fi aşa:


11

De multe rele-mi venea să te feresc,
să-ţi semnalez pericolul de la prea mare distanţă,
să-l prind eu şi să-l storc de sevă prin mântuire.
N-am reuşit şi-acum mă bucur că ştii totul despre purgatorii,
pot dormi liniştită că în faţa ta pot rămâne fără apărare,
fără mască, fără pantofi cu toc, fără mine.

11 e doar un număr de purtat pe tricou.


(Pluralia tantum, Complexul Penelopa)

luni, 17 mai 2010

Ecouri

Cartea dumneavoastra "Cucta" a ajuns astazi absolut intamplator in mainile mele si vreau sa va marturisesc ca a fost cel mai valoros cadou pe care l-am primit astazi, la varsta majoratului...: sansa de a intra atat de adanc in gandurile si simtirile unei femei care mi-a plakut intotdeauna ca profesoara dar care astazi imi place enorm ca femeie, ca om integru, capabil de foarte multe.e foarte reusita cartea...si foarte veridica...si devine cartea din care scot cele mai multe citate dupa "clar de femeie" a lui Romain Gary. In mod paradoxal ambele carti au legatura cu 2 profesoare de romana pe care le admir,dar care sunt atat de diferite ca femei...si asa ma face sa cred ca intr-o mai mare sau mai mica masura, sunt oamenii care m-au format, oamenii pe care ii admir. Si chiar daca dumneavoastra nu ati apucat sa va terminati misiunea de a ma forma in doar un semestru in care mi-ati fost profesoara in clasa a 6 a, prin cartea aceasta puteti spune ca ati incheiat procesul... Si daca ma intreaba cineva maine daca ma simt mai matura trecand astazi peste pragul de 18 ani, am sa raspund ca da...si nu pentru ca modificarea aceasta ar veni asa brusc intr-o zi odata cu modificarea varstei pe hi5 ci pentru ca am citit aceasta carte. Multumesc!...o s-o recomand si recomand...

Cuvintele Andreei m-au făcut să mă apuc de Complexul Penelopa. După ce a citit-o, am înţeles că s-a hotărât să scrie versuri. Îi doresc şi va avea mult succes, sunt sigură, mai ales că acum este în mediul universitar :)

Eu nu am scris poezie, ci nişte jocuri de cuvinte, plecând de la ideea că Ulise
este de fapt deţinătorul Complexului Penelopa, mai ales după ce a studiat la o universitate numită Calipso :P

duminică, 16 mai 2010

Eva

Ieri a fost ziua Evei. S-a cerut la mine în braţe, am luat-o şi educatoarea a crezut că e fetiţa mea :) Ar fi putut fi...dar e foarte bine aşa! La mulţi ani şi celor 2 anişori să li se adauge mulţi înainte!

Când am intrat prima dată în gradiniţă, mi-au dat lacrimile. Am mai avut acelaşi sentiment când mi-a trimis Daciana din Franţa sarafanul, bluziţa şi şosetuţele cu pisici, pe vremea când Ania era încă în lumea intrauterină...Cred că ambele momente reprezintă conştientizarea unor certitudini: Da, o să se nască! şi Da, Ania va merge din toamnă la gradiniţă!

Mă bucur că o să fie amândouă în aceeaşi grupă, că n-am resentimente, nostalgii, regrete. Copiii îşi aleg părinţii, nu invers. Fetiţa mea şi fetiţa lui vor mânca la aceeaşi masă, chiar dacă noi n-am reusit asta.

vineri, 14 mai 2010

Racul şi mama lui

Am citit, absolut din întâmplare, nişte lucruri legate de caracteristicile zodiilor şi, pentru că eu am iesit din Săgetător şi stau în aştepare în cea de-a 13-a zodie, m-am uitat la Rac, aşa, ca să văd dacă este Claudiu unul adevărat. Am găsit că:


Racii se scuză aşa: Am simtit ca trebuie sa fac acest lucru. Asa am simtit. E o traditie pe care a trebuit sa o urmez. Am fost obligat sa fac asta. Totul a inceput in copilarie.De fapt, mama m-a sfatuit sa fac asta.

La întrebarea: "De câţi raci este nevoie ca să schimbi un bec?", răspunsul e:Mama lor il va schimba pentru ei. Iar daca ea nu este prin preajma, atunci vor aprinde o lumanare. Dumnezeu este intotdeauna alaturi de ei.

Dacă nativii din fiecare zodie ar fi să zică o rugăciune, a racilor ar suna aşa:
-Doamne, pentru mine esti ca un tata. Vreau sa ma pot baza pe tine, sa imi dai siguranta, mai ales acum in momente grele cand mama este atat de departe de mine.


Concluzia e, cred, foarte clară!

Mi-am amintit o întâmplare din anii de liceu, când Claudiu o supărase foarte tare pe mama lui, ea se enervase, iar eu, fiind prin preajmă, i-am zis să facă ceva să o calmeze. Mi-a dat dreptate. A luat chitara, s-a dus în bucătărie lângă ea şi a început să cânte: Mulţumesc, iubită mamă/steaua mea din zori de zi,/Fără tine-mi este teamă... Evident că mama a început să plângă, s-au îmbrăţişat şi eu am văzut o legătură atât de puternică între ei, încât m-am minunat.
Să fie din cauza zodiei?


Claudiu îi mai cântă şi acum: ei, mie, nouă...:)

joi, 13 mai 2010

Pe nume, pe bune

Azi am auzit o mamă care-şi certa copilul. Urla şi-l transforma, verbal evident, în tot soiul de necuvântatoare mult mai paşnice şi înţelepte decât ea. Puncta parcă ipostaze diabolice în care îşi vede odrasla şi accentua plină de sine defecte închipuite ale copilului.

I-am pus fetiţei mele un singur prenume, scurt, ca să nu-l frângă alţii şi o strig pe nume, deşi îmi vine să-i zic: franzeluţă, babu, greieraş etc. N-o să uit niciodată sfatul dat de părintele Arsenie Boca, în urma dialogului cu o femeie care plângea:

“ - De ce plângi?
- Am un băiat de 18 ani şi nu mă ascultă deloc, ba îmi vorbeşte şi urât.
- L-ai botezat?
- Da, Părinte!
- I-ai pus nume?
- Da, Părinte!
- Şi i-ai zis pe nume?
Ea a tăcut. Părintele s-a adresat credincioşilor şi a zis:
- Uite, aşa păţesc cei care nu le zic copiilor pe nume, ci le zic toate negativele: împieliţatule, răule, drăcuşorule, măgarule şi altele – în loc să le ziceţi numele ce i-l daţi la Botez. Aşa îi aveţi, cum îi strigaţi.”

miercuri, 12 mai 2010

Aspiratimpul

Toată lumea crede că am timp. Cel puţin, mai mult ca alţii. Mult mai mult.
Ei bine, adevărul e undeva printre rândurile de mai jos, extrase dintr-o carte-metaforă, o carte despre prietenie, aventură, pierderea şi regăsirea identităţii, o carte a Monicăi Pillat, Corabia timpului. Nu, nu e pentru copii!


Cine ne înghite timpul şi ce mai putem face în acest sens? Ştim să folosim aspiratimpul? Dragi prieteni, datorită Dianei, care mi-a semnalat o carte inedită, m-am gândit din nou la voi. Aveţi timp?


- Era o bandă care plănuia să jefuiască timpul oraşului, o bandă în care intrasem şi eu – de curând – începu şoricelul cu şapcă de piele. Fără să ne fi dat seama, am fi distrus totul, dacă…se întrerupse el, netezind cu lăbuţa inelele şarpelui.

- Dacă n-ar fi existat şi un altfel de timp, cugetă acesta, înduioşându-se.

- Un timp la care nici un hoţ nu poate ajunge, adăugă calul de mare, pentru că nici un ceasornic din lume nu îl poate măsura!

- Timpul iubirii ce ne-a legat de copilărie pe totdeauna, murmură şoferul.

- Timpul plecării în mister, şuieră şarpele cu ochii închişi.

- Orele plutelor pe râu, se înfrigură măgarul şaten.

- Şi timpul culorilor adevărate, toarse pisica vopsită în negru.

- Prietenia fără sfârşit! şopti, dusă, iepuroaica.

marți, 11 mai 2010

Dar

Cu toate că traducerea nu are cum să nu afecteze textul, mi se pare că sună destul de bine ideile lui Khalil Gibran. E ceva în lumea arabă ce mă fascinează, mă contrariază, mă apropie. Sfânt mister.

Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu faceţi din iubire o oprelişte.
Fie, mai degrabă, o Mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.


Umpleţi-vă unul altuia cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.


Împărţiţi-vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.


Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.



Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celelalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile.




Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.

luni, 10 mai 2010

Cel mai frumos rol

Azi am primit Răspunsul.Mi l-ai dat atât de firesc, încât aproape că am uitat că l-am aşteptat cu înfrigurare de la fiecare, de fiecare dată. Mă gândesc din nou acum la sublinierile noastre din Jurnalul lui Noica şi cred că acolo, pe undeva, el vorbeste despre cel mai frumos rol pe care-l poţi juca în viaţa cuiva. E absolut minunat: că ţi s-a întâmplat, că am făcut să ţi se-ntâmple şi, până la urmă, că cineva a avut de câştigat din povestea asta, fără să aibă habar că universul a conspirat în acest fel:)

Te voi privi altfel de azi înainte. Mai atentă poate la final, dacât la început, mai mult din stânga, mai des, mai aproape, mai uşor. Îţi mulţumesc că mi te-ai arătat.

Ar fi putut să fie totul altfel îmi spun,de fiecare dată când o ascult pe Tracy.Mai bine sau mai rău, nici tu nu cred că ştii, dar ştii că ne-am întâlnit cu adevărat şi asta e tot ce contează. Dacă mai există ceva scris de care să ai cunoştinţă, aştept şi eu ziua în care sunt pregătită să aflu.


În ţara lalelelor e linişte? Nu. Şi nici n-a fost.

duminică, 9 mai 2010

Alt aer

Respiram un alt aer. Şi anii se duceau înapoi: 2, 6, 10, 17, 18, până în vremea liceului, când ieşeam noi două să ne plimbăm pe străzi, la ore trecute de miezul nopţii, când amândouă făceam aceeaşi paşi şi nici nu ne păsa de alţii, de pericole, de uitări.

Respiram un aer umed, de primăvară nervoasă şi îmi plimbam fiinţa pe străzile prea luminate, cu Claudiu lângă mine, cu Claudiu de acum 2 ani, 1 an şi cel de astăzi la un loc şi simţeam cum libertatea mă obligă să o bag în seamă măcar un ceas-două, poate trei (să fie cu noroc!). Pot! Vreau! Libertatea mă obligă!

O să-l las să mă sărute. O să-l sărut. O să-i aduc aminte de trecut. O să râd. O să-i arăt cum pot înghiţi timpul. O să conduc periculos. O să-l rog să-mi aprindă ţigara. O să fumez trei sferturi din ea. O să-l rog să termine el: ţigara, noaptea, tot.

Aş fi vrut să mă nasc în luna mai. De fapt, a fost ziua mea în noaptea aceea, pentru că am primit, de la un Claudiu mai cald, îmbrăţişarea totală. A fost ca într-un film, în care dubla jucată în decembrie a fost infernală, iar cea din mai spectaculoasă...Timpul apropie umbrele trecutului.

Respiram un alt aer, mai aproape de primăvară.Din când în când, merită să încerc.

vineri, 7 mai 2010

Dedicaţie

http://www.heartofateachermovie.com/land.php


...pentru toţi cei care au curajul să citească în public în seara asta, ca să ştie că sunt alături de ei, deşi fizic trebuie să mă alătur seminarului de Managementul proiectelor cu finanţare nerambursabilă :(...

Mărturisesc sincer că tot ceea ce alegeţi să faceţi poartă emblema idealului meu educaţional şi, dincolo de interacţiunile directe, rămâne o legătură pe care, dacă cineva ar dori să o şteargă, n-ar reuşi decât să o sublinieze :)

Un gând bun pentru Andrei, care le oferă colegelor şansa de a se exprima altfel şi, evident, pentru capacitatea deosebită de...a evita clişeele.


Citez,din Alfabetul lui Ale,de la litera P:

Portile le-am deschis cu mult inainte de a te fi cunoscut. Portile nu le-am inchis nici azi. Portile te roaga sa nu bati cand vii.

Povestea si-a avut inceputul cel mai potrivit. Povestea si-a schimbat personajele pe parcurs. Povestea cu final fericit nu va fi a noastra niciodata.

Placerea de a te sti in spatele meu imi ofera siguranta. Placerea de a te vedea in fiecare zi ma ajuta sa mai visez. Placerea de a sti ca pleci ma sfasie.



Merită să ajungeţi azi, la 6, la Amantes caffe

luni, 3 mai 2010

Diana

Nu, niciodată n-am putut să-ţi dau decât nota 10.
Da, am ştiut că în Germania arhitectura e mai mult decat o facultate.
Nu, nu mă aşteptam să-ţi mai pese de profa de română, după atâţia ani.
Da, îmi amintesc de tine şi de Ea.
Nu, încă nu pot să cred.
Da, cred că te-a pregătit.
Nu, nu e corect.
Da, la avatar pasărea e albă pe fond negru. Şi zboară.
Nu, avionul tau nu are niciodată întârzieri.
Da, MAMA e cu tine, oriunde te-ai afla, oriunde zic alţii că e acum.

duminică, 2 mai 2010

Popas la Beclean

Mai aveam un pas până la ieşirea din Beclean şi ei 5 minute de lucru. Că venise noaptea şi nu se mai vedeau înregistrările. Aşa că ne-au oprit, evident pentru depăşirea vitezei legale, şi am avut ocazia să exersez câteva tehnici de...comunicare.
Top întrebări:
I. Poliţia:
1. Unde vă grăbeaţi aşa?
2. Îl cunoaşteţi pe comandant?
3. Vă supăraţi dacă va dăm puncte?

II. Noi:

1. Am făcut ceva sau ne-aţi oprit numa'şa?
2. Toate maşinile astea merg mai încet decât noi?
3. Avertismentul înseamnă că nu plătim?

Normal, clasamentul nu corespunde: am scris întrebările după cum mi le-am amintit şi scoase din context, însă pot formula nişte cocluzii:
1. Poliţia consideră că la 61, 62 şi în dreptul lor 64 km la oră te grăbeşti...
2. E bine să-l cunoşti pe comandant, dar, dacă nu recunoşti asta, subalternii se simt mai în largul lor...
3. Când agenţii se străduiesc să-ţi explice că, după 6 luni, dispar cele 2 puncte cu care au fost nevoiţi să te penalizeze, îţi vine să-i linişteşti, să nu se mai scuze atâta că îşi fac datoria..
4. Poliţiştii au închis radarul nedetectabil, imediat după ce ne-au făcut semn să tragem pe dreapta...
5. Habar nu am de reguli...
6. Doresc să înţeleg exact ce păţesc...


Cam atât. Şi culmea, este ziua în care am condus foarte tare,după mult timp, dar pe alte drumuri, nu pe cel al Becleanului! :)

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...