Vacanţă

Dacă tot a venit vacanţa, mai schimbăm şi noi decorul şi ne mutăm cartierul general la Colibiţa, pentru următoarele 2 luni. Aşadar, voi lua o pauză, nu înainte de a mulţumi cititorilor acestui blog pentru interesul manifestat, concretizat în peste 2300 de accesări în mai puţin de 2 luni. Gabi zice că-i foarte bine, iar eu că este, în primul rând, meritul lui.


Să aveţi cu toţii parte de o vară revigorantă şi cât mai lungă!Ne revedem la sfârşitul lui august, cu bucurie!

La mulţi ani celor care-şi vor sărbători ziua de naştere în această perioadă: Adriana,Horauţiu B., Monica B., Horaţiu C.,Bonku,mama Adrianei (Emilia), Monica H.,Bill,bunica mea( Elvira),Ofelia,Lucian,Claudiu, Graţiela,Alexandru, Mihai, Patricia, Ale, Olivia D., Leo,Călin, soacra alteia (Lucia), Elena, Anca etc. Dacă am uitat pe cineva, voi reveni...:)

Numai bine tuturor!

cotidian şi nu prea

2 lucruri m-au marcat azi: convorbirea telefonică, după...câţi ani? cu prietenul meu, Călin, şi călătoria cu "bărbatul vieţii mele". Primul, mult mai mult!

Aşadar, m-am bucurat să-i aud vocea, râsul şi replicile. M-am bucurat să-i ştiu familia sănătoasă şi completă. M-au bucurat şi nişte amintiri comune legate de Târgu-Mureş şi de cetatea veche. După ce-am închis telefonul, am renunţat să mai stau tolănită la soare şi am făcut 4 ture de bazin, atât eram de...plină de elan! Ce bine! Ce bine! Am promis foto :)



Călătoria asta stă sub semnul monologului. Omul ăsta, când vorbeste, parcă încearcă să se convingă pe el însuşi (am folosit stilistic pleonasmul!) că are dreptate. Şi zice. Şi se enervează. Şi se calmează. Şi accelerează. Şi vrea să mă sărute. Iar!
Vrea să ştie de ce am două cozi, dacă abdomenul meu e tare, dacă am mâncat. Eu nu vreau decât să nu-i mai fie frică: de mine, de el! Zice că sunt singura fiinţă din lumea asta care a îndrăznit să i se împotrivească:mă urăşte pentru asta! Doamne, habar nu are ce-i iubirea, după câte observ în discursul lui: vorbeşte despre ea ca despre o locuinţă întăbulată. Aşadar, cum aş putea să-l iubesc??? Aş vrea să fie mai bătrân. Măcar cu 5 ani! Mai jos, un pic din Cucta, apropo de iubire:

Ce mi-aş putea dori de la el? Să stea cu mine şi să mă prefac că nu-mi dau seama că trădează? Să-l aştept şi să uit că, în timp ce era cu mine, îl aştepta alta? Să folosească TREBUIE asociat cu persoana mea ar fi o cale sigură de-a mă îndepărta iremediabil de tot ce înseamnă dorinţă. Când alege să fie cu mine o face pentru că simte, nu pentru că e obligat. Asta vreau: să nu mimeze relaţii şi să nu mă pună în situaţia de a juca un rol istovitor de femeie mulţumită. Vreau acea parte din el care poate să găsească în mine ceva, oricât de nesemnificativ, care să mă scoată din şirul de femei faţă de care nu simt decât compasiune. Dacă mai crede că aş putea vreodată să mă împac cu gândul că nu sunt decât una dintre ele înseamnă că habar nu are ce înseamnă o femeie care iubeşte. De multe ori m-am gândit că are imagini de femei îndrăgostite şi atât. Cine te iubeşte, te iubeşte pentru totdeauna: restul e părere.



În rest, mi-e dor de Claudiu şi sper să-l văd mâine. E aducător de echilibru şi mă ajută să merg mai departe. Deja, de ani buni!

Nuova Guardia

Reproduc integral articolul lui Mircea Cărtărescu din Dilema Veche de astăzi. Asta pentru că zilele astea m-am gândit mult la fotbal şi, de ce să nu recunosc, aştept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă în Africa de Sud. În plus, o să-l parafrazez pe Horaţiu, al cărui status a rămas de ieri POIMÂINE... şi o să scriu acum MÂINE: începe Campionatul Mondial de Fotbal! Vizionare plăcută tuturor celor pasionaţi, în special celor care m-au făcut pe mine să nu ratez niciun meci mare,din timpul facultăţii până în zilele noastre!


Nuova Guardia
- ura și galeriile de fotbal -



Am copilărit în Ştefan cel Mare, destul de aproape de stadionul "Dinamo". De multe ori, cu doi-trei prieteni, săream gardul ca să-i vedem pe fotbalişti antrenîndu-se. De obicei nu apucam să-i vedem, însă, pentru că ne prindea paznicul, ne trăgea cîteva şuturi îndesate şi ne dădea afară. Duminicile, pe cînd mîncam în familie, holbîndu-ne la Planeta giganţilor, auzeam deodată cîte un răcnet uriaş, îndepărtat, ca un talaz marin. Ştiam atunci că se mai dăduse un gol pe Dinamo. Cînd am mai crescut, tata mă lua la meci şi puteam vedea atunci o privelişte tipică anilor '60: un stadion întreg plin cu bărbaţi în cămăşi albe, cu mîneci suflecate. Parcă trăiam într-un televizor alb-negru. Doar terenul, cu fotbaliştii în tricouri mohorîte, aducea oarece culoare. Şi uriaşul cer azuriu deasupra. Era o lume muncitorească, relativ benignă, cu tipi neciopliţi şi hazlii, pe care curgea sudoarea, cu coifuri de ziare pe cap, cu "huo"-uri şi "dă-i la oase" lipsite de imaginaţie, dar şi de ură. "Ia vezi, că eu nu ştiu multe!" mă ameninţa stereotip tata de cîte ori îl enervam, şi eu nu încetam să mă mir cum se poate lăuda un om că nu ştie multe. Pînă şi fiorosul "crăpare-ar fierea-n tine" al mamei - care, inutil de spus, şi-ar fi dat viaţa pentru mine - era mai mult glumeţ şi grotesc decît realmente agresiv. Hotărît, ura, dispreţul, violenţa nu prea intrau în formula cartierelor muncitoreşti de atunci decît, poate, prin excepţie. Pe garduri nu scria decît fie "hai Rapidul", fie "uă Rapidul". Pe noi, copiii, nu ne ducea mintea la mai mult decît "Hai Dinamo la gunoi şi cu Steaua după voi", sau "Hai Dinamo la baie".

Am mers într-o vreme foarte des pe stadion, de fiecare dată cînd Dinamo juca acasă. Strigam şi eu pînă răguşeam. Am ieşit şi eu pe străzi, mărşăluind în tăcere, cînd Steaua a luat Cupa campionilor, şi apoi în fiesta victoriei cu Argentina. Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naţionala cîştigă. Amărăciunii cînd pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica şi necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate şi că microbiştii s-au transformat în microbi... S-au mai scris articole despre şovinismul mergînd pînă la neo-nazism al unora dintre galerii, despre nişte site-uri incredibile pe internet (invitaţii directe la exterminarea - chiar acest cuvînt era folosit - ţiganilor şi, în general, a oponenţilor), dar climatul de teroare şi violenţă se-ntinde mult mai departe şi marchează mai direct viaţa noastră cotidiană.

Mai întîi sînt graffiti-urile pe care le vezi pretutindeni: pe gardurile de beton ale unor fabrici părăsite, pe zidurile blocurilor, în closete şi pe băncile elevilor. Cam trei sferturi dintre ele ţin de confruntările dintre galerii, suprapuse confruntărilor dintre cartiere căci, la fel ca în muzica hip-hop, noua mitologie a cartierului este omniprezentă, cu toată atmosfera de ghetoizare şi agresivitate. Cît este doar un joc şi cît este "pe bune"? Nici o problemă, în orice joc se cuprinde un "pe bune" latent. Iniţial nici nu am ştiut la ce se referă inscripţii enigmatice de tipul NUOVA GUARDIA COLENTINA, lăţite pe cîţiva metri buni de perete şi însoţite de semne la fel de bizare. COLENTINA ANTIGIULEŞTINA era ceva mai transparent însă, şi un MOARTE ŢIGANILOR scris chiar dedesubt decripta mesajul. Giuleştenii, prin urmare, erau identificaţi cu ţiganii şi cu echipa Rapid. Galeriile altor echipe, probabil mai pure rasial şi mîndre de asta, declarau un război neîmpăcat în acelaşi timp unei echipe şi unei etnii. Cuvîntul "moarte" alternează monoton în aceste sloganuri cu cuvîntul "muie". Unul reprezintă ura, celălalt dispreţul. Primul identifică o echipă cu o entitate demnă de dragoste sau de ură necondiţionată (CÎINE PÎNĂ LA MOARTE, scrie un suporter al lui Dinamo, pînă la urmă un fel de erou legendar, acelaşi de-a lungul timpului, în ciuda schimbării tuturor jucătorilor, adulat sau demonizat. Un nume propriu, cum o arată o expresie ca moarte lu' Steaua... Celălalt termen semnifică, în sfera sexuală, o practică pretins înjositoare (felatio). A da muie înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că "toate sînt tîrfe", că "femeia nu e om", adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e transferat şi în zona confruntării sportive. "I-am avut", "le-am tras-o", "le-am dat muie" e aici sinonim cu "i-am învins". Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii de-clasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale.

Sînt, apoi, tramvaiele şi trenurile pline cu suporterii ce se duc sau se-ntorc de la un meci. O prietenă mi-a povestit cum era să fie violată şi jefuită pe cînd se-ntorcea din provincie. Cum stătea singură într-un compartiment, au năvălit deodată peste ea cîţiva dintre cei mai multe sute de puştani care năpădiseră trenul, bînd, răcnind şi agitînd steaguri, bruscînd călătorii şi distrugînd compartimentele. Erau elevi de liceu, amestecaţi cu inşi ce păreau vagabonzi sau boschetari. Era cu neputinţă să te înţelegi cu ei. Doamna respectivă a trăit o oră de teroare pînă a ajuns în gară, înghesuită şi insultată absolut gratuit. I-am întîlnit şi eu în Gara de Nord, acum cîteva zile. De departe păreau drăguţi şi pitoreşti, cum erau înfăşuraţi în culorile echipei favorite. De asemenea, de foarte aproape, luaţi adică individual, erau ceva mai mult decît nişte copii, cu excepţia liderilor, ale căror trăsături erau, unele cel puţin, dubioase rău. Dar era în ei ceva surd ameninţător, ceva primitiv pe care trecătorii îl simţeau şi care-i făcea să ocolească grupurile de microbişti. Din cînd în cînd cîte unul dintre aceştia răcnea înspăimîntător cîte un slogan din cele de mai sus, şi era imediat urmat de un cor de urlete. Printre tineri erau şi cîteva fete, de asemenea liceene. Dumnezeule, ce era la gura lor! E probabil stupid, dar încă sînt şocat de fetele care vorbesc la fel de porcos ca şi colegii lor. "Tu vorbeşti", îi spunea una celeilalte, "care nici nu ştii ce-i aia pulă? Să vorbeşti după ce o să te fuţi şi tu!" Cine erau inşii ăştia? În mod sigur nu erau generaţia Humanitas, dar nu erau nici măcar generaţia Pro... Şi totuşi merg zilnic la o şcoală cu pretenţie de universalitate a cunoştinţelor, au acasă treizeci de canale de televiziune... Cum nu devin schizofreni cînd învaţă despre metaforă, algoritmi, formaldehide, sincopă de timpi, iar afară, în gaşca de la bloc, folosesc doar zece cuvinte recurente din sfera lui "muie", "marfă", sugi" şi "să moară"? Nu vreau să par conservator, am apărat întotdeauna fenomenele de cultură a străzii şi mi se pare, de exemplu, că formaţii ca B.U.G. Mafia sau R.A.C.L.A. - şi mult mai puţin secondanţii lor - au reinjectat viaţă în venele obosite ale muzicii noastre. Încep să cred însă că la grotescul distanţei dintre şcoală şi gaşcă îşi aduc contribuţia nu doar şcoala românească de azi (o utopie învechită combinată cu un sistem penitenciar), dar, pînă la urmă, şi gaşca (de cele mai multe ori o sectă primitivă şi îndobitocitoare). Iar cînd zeci de găşti se adună într-o galerie, urmările sînt imprevizibile, pe fondul regresiei şi destrămării evidente a lumii româneşti.

Oricum, mă consolez, mai avem ceva drum de parcurs pînă la hooligan-ii englezi şi la băile de sînge de tip Heysel (aşa s-o scrie?). Şi, oricum, mai există încă o modalitate de a vedea comod şi liniştit un meci de fotbal, fără ca urlete de fiară să-ţi mulgă glandele suprarenale: la televizor, cu o cutie de bere în faţă.

Ana-Maria

I-am promis Anei-Maria că o să scriu azi ceva despre/pentru ea. De LA MULŢI ANI!:)

Sunt multe amintiri: de când era elevă în clasa a XI-a (în 1997), din tabăra de la mare, de la bac, de la Cluj, din primii ani de facultate, de la absolvirea cu petrecerea de rigoare, de la Sovata cu Daciana, de la nunta ei, copilul, vizitele la cimitir la fostul ei diriginte, întâlnirea de 10 ani...plăcintele mamei ei!

Aşadar, Ana-Maria, ce să detaliez? Poate ar merita momentul bacului, când ai ţinut neapărat să vin cu tine la proba orală, ai plecat cu emotii uriaşe din cabinetul meu şi te-ai întors cu un 10 şi cu o farfurie mare de cireşe pe care comisia ţi-a oferit-o, pt ca a observat că priveai insistent spre fructele sezonului!

Au trecut ceva ani şi, de ziua ta, fragmente din Pacea cu zmeii, pentru a recrea atmosfera aceea...:)

Făt-Frumos: Nu vrei să-ţi aduc eu salată din Grădina Ursului?
Ileana: Nu, mulţumesc! Mai bine iau de la aprozar. De ce să furi salată din grădina altuia? Fie şi a ursului. Ursul a pus-o, ursul s-o mănânce!

Făt-Frumos: Dansează, dansează, frate! Europa e cu ochii pe noi. Să vadă Europa cum respectăm noi drepturile zmeilor...
Zmeul Zmeilor: Ai dreptate. E mult mai plăcut să dansăm, decât să ne luptăm...

Făt-Frumos: E adevărat, am cam îmbătrânit... Oare m-am urâţit?
Calul: Dumneata, stăpâne, oricât te-ai urâţi, tot Făt-Frumos rămâi. Aşa eşti trecut în actul de naştere...

Făt-Frumos: Adică, ce încălcare vezi tu, măi Zmeule? Ordinea e cea alfabetică. "Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor". Făt-Frumos se scrie cu F, care e literă de frunte, spre deosebire de Z, de la Zmeu, care este coada şi ruşinea alfabetului!
Zmeul Zmeilor: Să-ţi fie ruşine! Acesta este un alfabet discriminatoriu. La noi, pe tărâmul celălalt, alfabetul începe cu Z...

Să cred

Îmi vin tot felul de idei. Să mă tund. Să mai scriu o carte. Să aranjez vasele din cutii în dulapurile noi. Să citesc un roman cavaleresc. Sau mai multe. Să mă bronzez. Să sar iar coarda. Să-mi planific ziua. Să mai cred.

Despre cuvinte s-a scris prea mult. Se ştie că sunt uşoare uneori şi adevărate arme de ucis încrederea de cele mai multe ori. Le spui uşor şi nu te mai interesează soarta lor, efectele, nimic. Apoi găseşti o scuză şi, te cred, meriţi să fii iertat.

Tot ce îmi ceri e să rezist. Uită-te la mine: lucrez din plin la asta. Sunt aproape imposibil de clintit, mă pietrific imediat: toată seva îţi aparţine! Rezist. Ce naiba să fac? Aşa cred.

Caut ceva în Complex…Am impresia că ce e acolo se potriveşte acum oricui. Aşa cred.


Cu dioptrii

Ciclopic blestem să porţi de-atunci cu tine
amintiri neavute, trăiri sihastre, furii neptuniene
şi un singur punct de vedere, destul de îndepărtat.
Ochiul răpus încă te bântuie,
nesătul îşi ia vamă din nopţile tale şi aşa înguste,
până o să le-nghită cu totul, de tot, pentru tot.
Cu trei ochi e greu să nu mă ai în vedere.

Până la ziua regăsirii mai e mereu o zi.

Două daruri

...am primit recent: accesul la un site cu filme şi un premiu literar.

Mihai mi-a oferit un cadou neaşteptat, probabil nu numai din cauza faptului că-l tot bat la cap să-mi trimită tot felul de filme. Singura condiţie a fost să nu-i "stric raţia", dar eu nu ştiu ce înseamnă exact asta...aşa că sper să nu-i provoc neplăceri. Am găsit ieri pe site nişte cărţi ale lui Octavian Paler şi tare m-am bucurat! Mulţumesc încă o dată pentru tot!

Habar nu aveam că sunt în discuţie în competiţia de la Târgu-Mureş.Am fost anunţată telefonic că am primit premiul special pentru poezie la Festivalul-Concurs Romulus Guga, ediţia XVIII, pentru volumul Complexul Penelopa. Mulţumesc juriului, oricare ar fi fost, lui Menuţ, Elenei şi doamnei Virginia Brănescu pentru referintele critice fără de care această carte n-ar fi ajuns în vizorul criticii. Am mai spus asta: intenţia mea nu a fost să scriu poezie, ci să mă joc cu nişte cuvinte şi idei. XI C ştie...:)

Până la urmă

Îţi privesc cu luare-aminte picioarele,
până la urmă o să descopăr cicatricea dintâi,
pentru că vreau cu încăpăţânare să fii tu acela aşteptat.
Îţi voi spăla cu luare-aminte picioarele
şi mâinile mele vor simţi cicatricea dintâi.
Până la urmă, dacă nu o voi găsi,
voi face să apară una, pentru siguranţă.

Până la urmă, cu luare-aminte.

(Complexul Penelopa)

Iona

LA MULŢI ANI, ANIA, MINUNEA MEA!
LA MULŢI ANI tuturor copiilor şi copiilor din serioşii adulţi!
Pentru toţi, la provocarea Patriciei, părţi din Iona, aşa, de drag:


Ce pustietate... Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici...

Mai bine m-aş face pescari de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul. Că la nori am noroc.

Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele. Doar atât! Soarele! Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.


Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte.

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.


Mamă, mai naşte-ma o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întampla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-ma mereu.

Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.

Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.

Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?