miercuri, 28 decembrie 2011

Crăciun

Moş Crăciun a venit. Anul acesta, l-am aşteptat împreună şi ne-a adus tot ce ne-am dorit. Bunicile (două şi agitate) au fost alături de noi, iar Adi nu a lipsit nici de data asta.

12 B a găsit blocul şi şi-a găsit

locul
:) Taaaaaaare mult
m-au bucurat: gestul, prezenţa, atitudinea.
Şi la anul când veniţi...

Ale şi Ilinca au învăţat să pună scutece păpuşilor. Normal, până la urmă toate au adormit. Ms pt ajutor!
A trecut Crăciunul şi sunt aproape mulţumită: mai am 4 oameni cel puţin de văzut şi sper ca zilele următoare să se întâmple...Mâine, Ioana :), Ana zice ea când, la Iuliana vrea şi Ania şi mă opresc aici, pentru că aş putea pune un D (mare în continuare), dacă nu aş şti că el vine fără să sune, nu citeşte ce scriu (şi, în plus, s-a liniştit lumea cu imaginea de personaj fatidic).


E frumos Crăciunul, după mulţi ani în care l-am risipit câte puţin la Colibiţa...Dar a meritat, pentru că acolo e locul în care a început una dintre cele mai frumoase prietenii de care am avut parte, iar colindele de mai jos...înainte de a ajunge pe youtube, au intrat şi au rămas în fiinţa mea.


http://www.youtube.com/watch?v=xUTl18mJzjE
http://www.youtube.com/watch?v=14E0mOZAXbo

vineri, 23 decembrie 2011

Serbare

Emoţii. Mari. Din nou. Superbi copiii, fantastice educatoarele(Doamne, câtă muncă!)


În altă ordine de idei, Ania a spus poezia, în ciuda tuturor predicţiilor, şi s-a remarcat prin accentul corean (ci, cio, ciu). Dar la moşu' a dus-o educatoarea Geta în braţe, iar eu m-am bucurat că nu l-a împins...(da' e urât, mami, cu barbă albă...!)


Din serbare i-a plăcut mult un cântec de pe Valea Sălăuţei, aşa că îl cântă şi îl ascultă acum acasă, de câte ori vrea netul ...E cu Ileana şi cu badea Ion...:

http://www.youtube.com/watch?v=q0e09Qg8h6U&feature=related



Crăciun fericit tuturor cu bucurii şi sănătate!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Marţi, 13


Am amânat, e clar! Se vede de la o poştă şi de peste o săptămână: cum să fac, ce să pun, cum să concentrez şi, mai ales, cu ce să încep, dacă încă sunt uimită? Poate cu o concluzie: nicicând n-am primit daruri atât de muncite, atât de simţite, atât de de departe, atât de la oameni noi, atât de la vechi prieteni...atât de speciale!

În timp ce ziua mea era şi trecea, mă lăfăiam cu laptopul alături într-un matrimonial  ramadian  cu 27 de proiecte ale grupei Grundtvig (ăsta e un fel de Comenius al Danemarcei) Cine nu ştie cam cum e ambientul, găseşte aici: http://www.ramadabrasov.ro/poze-cazare-hotel-brasov/ :) Am şi pierdut apeluri, dar tot mulţumesc pentru ele.Pentru prima dată, n-a mai contat foarte mult porcul (când se taie, că, no, întâi el şi apoi sărbătorirea mea!:D ), pentru prima dată am apreciat că sunt născută când se colindă...din cauza porcului, n-am găsit niciodată avantajele spirituale ale perioadei :). Of! Mulţumesc oamenilor adunaţi lângă pian care m-au emoţionat şi celor din grupul de lucru care au fost atât de calzi!

N-are rost să fac nominalizări şi nici să fac apologia prieteniei. Cel mai mult mă bucură când oamenii scriu frumos şi iar cuvinte-alfabet m-au copleşit. Pot cita? *Cum n`am mai facut asta niciodata, cum niciodata n`o sa mai sune la fel, cum nici n`as vrea asta, cum e o zi speciala (sau foarte speciala) (sau poate chiar obisnuita), cum .... oricum ar fi, varsta "e doar un numar de purtat pe tricou". (sau nu?)** * * * *Sa spunem ca e primavara. Sau ca ninge. Oricum e bine. Indragita veti fi si daca de maine n`ar mai ploua cu secunde si daca brusc ar conta altceva decat dumneavoastra.* * * *

Draga mea clasă, cartea scrisă de voi, Povestea lui 13, va rămâne unicat la Editura Rebreanu. Ştiu că ferestrele sunt reflexii ale vieţii, ştiu că numai obligaţie nu e ce aţi muncit voi, dar zău că nu ştiu ce să aleg din chestionar ca să fie, cumva, edificator.Încerc şi MULŢUMESC!!!

2. Respiraţiile din ce în ce mai rare lasă literele să se aşeze disciplinat în bănci. De la 1 la 13. În rânduri şi fraze alese aleatoriu. Vreţi să le fiţi profesoară?
3. Excursiile prin alţii pot deveni regăsiri de sine. Excursiile prin tine pot deveni doar priviri stingherite, neadresate. Ele se vor transforma în popasuri. Ştiţi de către cine?
6. Pasărea îmblânzită poate că vă stă pe umăr. Pasărea îmblânzită nu cred că se ştie, nu cred că vă ştie. Pasărea îmblânzită e mereu aproape. O vedeţi?
8. Exprimarea se măsoară încă în multe semne de întrebare. Se rătăceşte de multe ori, printre virgule lipsă sau continue. Credeţi într-una fără semne de punctuaţie?
10.  Estul nu e un punct exact. Nu e de încredere. Soarele ne poate răsări şi din Vest şi chiar din Nord. Vi s-a întâmplat să răsară din Sud?
11. Călcâiul trebuie să fie ţinta, ca să poţi câştiga mereu. Nu doar cel al lui Ahile e vulnerabil. Acum ne luptăm cu Timpul. Vrem ca azi să rămână întotdeauna azi. Îi puteţi ochi călcâiul?




P.S. Ania mi-a cântat primul La mulţi ani din viata ei. De 4 ori Mulţi ani trăiască, încheiat cu maaaamaaa! :)







sâmbătă, 10 decembrie 2011

Cerc închis

Mi s-a sugerat să postez fotografia copertei şi, de când cu articolul artistei plastice Virginia Brănescu, Coperta- ca sinteză a cărţii, chiar nu mai am nicio îndoială că doar mie mi-ar plăcea...:) Închei azi cu cercurile şi poate voi lua o pauză în ale scrisului pe blog (îmi ajunge corectatul!).

 Mi s-a întâmplat ceva important joi noaptea: am reuşit, după muuuuuuuuuuuuult timp să scriu o scrisoare. De fapt două. Nici acum nu-mi explic ce anume a învins blocajul de care nu credeam că o să mai scap, dar mă bucur mult că mi-a venit să iau o foaie/două şi să le pot umple. A doua zi, evident că a fost greu să găsesc drumul spre destinatar, dar, până la urmă, ideea de matrioşcă mi s-a părut cea mai inspirată. Am scris unei persoane care îmi amintea de alta. Nu, nu de dor faţă de prima, nici poveste, ci aşa, ca întâmplare fericită şi voi rămâne veşnic îndatorată că, primindu-mi-se darul, am devenit vindecată de un complex care mă înverşuna, pentru că nu pot scrie oricui şi nici măcar sub imperative proprii.

Cercul închis e cel ales:

M-am obişnuit să scriu în genunchi,
cu o pernă mare sub umărul drept,
cu un pahar pentru apă din sticlă mată-n faţă,
cu o sete ţinută în frâu şi-n cătuşe.
M-am obişnuit să-mi fie bine când plouă
şi să apăs rar de tot pe acceleraţie.

După ultima pagină e bucăţica lipsă.






joi, 8 decembrie 2011

Cerc de schimb



Azi am numărat oamenii care vor munci pentru mine săptămâna viitoare: 12. Nu mă simt deloc bine din cauza asta, dar mă liniştesc la gândul că şi eu voi munci pentru alţii şi, până la urmă, fac un efort mai mare...

Azi iar mi-a plăcut la şcoală, chiar şi fără cafea şi presimt că sfârşitul ăsta de semestru va fi aşa cum trebuie: cu gânduri bune pentru toţi. Mă mir câte ştie lumea despre comunicare şi, cu toate acestea, ce multe auzim şi ce puţine ascultăm! Un Cerc de schimb:

Cu moneda aceea puteam să-mi iau chestii serioase:
o vacanţă cum se poartă, prin orient,
o pereche de sandale cu rochie cu tot
sau chiar nişte aur de atârnat şi de luat ochii.
Am stat cu ea în buzunar şi nu-mi pare deloc rău,
oricând poate apărea ocazia cea mai bună.

Aş da-o cuiva pentru  un joc de-a ascultatul.

miercuri, 7 decembrie 2011

Cerc disciplinat




În sfârşit, a ieşit la 12 B un colocviu. Cam de 90 de minute. E adevărat, am stat şi eu în bancă (de fapt, aproape). Dar măcar nu am vorbit singură şi am primit răspunsuri care să mă mulţumească. Desigur, am simţit capete lipsă (dacă citeşti, să ştii că nu am uitat că ţi-ai notat în caiet despre balaur! )
Sper să iasă mai bine până la urmă: e o luptă cu  idei şi cuvinte potrivite. De aceea, mă opresc acum la un Cerc disciplinat:

Când am cutezat prima dată să mă lupt cu ideile,
mi-am certat aprig cuvintele.
Se-ngrămădeau care mai de care să prindă un loc bun
la bătălia de gală, la marele asalt.
Uite-aşa, am fost în stare să formez echipe hotărâte
să facă cel mai adesea ronduri de noapte.

Azi, tastatura şterge ce sună prea tare, ce e prea crud sau prea aproape.

marți, 6 decembrie 2011

Cerc periculos


Am primit ce mi-am dorit: putere să iert. Prin forţa cuvintelor, 10 H a dat putere Moşului scriind despre tristeţea mea ce aduce cel puţin alte câteva tristeţi acolo, în bănci. Şi carte frumoasă (Andrei Pleşu, Faţă către faţă), ciocolată cu mentă, o îmbrăţişare adevărată, zâmbete şi...răspuns la o scrisoare din Cucta (cadou care m-a lăsat mască şi care mă face să mă bucur încă o dată pentru că am scris cartea asta)

Aleg astăzi Cercul periculos, pentru că a fost o zi dedicată arcuirilor...


Nu salt intenţionat vocale,
le răresc doar, aşa, pentru o bună arcuire
a celor mai îndrăzneţe coarde.
Momentul acela, momentul în care pronunţ,
mă găseşte cu totul acolo, înăuntru,
supravieţuind unui singur efort respirator.

Din mine însămi nu mai vreau să ies.

luni, 5 decembrie 2011

Cerc primitor

Azi am terminat, într-un fel, cu artele poetice interbelice. Fără pretenţii, e adevărat, (chiar fără legătură, dacă mă gândesc bine!) voi posta de azi înainte "cercuri" din Singularia tantum, inclus, desigur, în Complexul Penelopa, aşa, după bunul plac şi stare din zilele ce-o să vină.

În seara asta mă bucur de moş, de reîntâlnirea într-un nou proiect (venim, Braşov!!!) cu cel mai bun coleg din lume (chiar dacă-i din colegiul vecin) şi aleg Cercul primitor:


Toate punctele astea la distanţă egală
mă derutează pe mine, ca centru serios şi stabil.
Îmi întind braţe, desfăşor arce, stabilesc unghiuri
şi rămân fără niciun punct de vedere.
În fond, nu sunt nici eu decât un punct.

Înfig în mine umbrela iertării de azi înainte, de azi înapoi.

vineri, 2 decembrie 2011

Despre dar


Am regăsit, de câteva zile, cartea lui Marcel Mauss, Eseu despre dar. Am căutat-o cu înverşunare prin bibliotecă şi m-am bucurat când am dat de ea, pentru că speram să  decantez  câteva idei pe care să-mi construiesc un discurs pentru o parte din 12 B. Asemeni altora, trăgeau şi ei la sorţi care cui să CUMPERE cadou de moşu’.

Am regăsit cartea, dar am renunţat la ideea cu discursul. Scriu deci. Despre dar. Simplu: nu cred că merge aşa, la comandă. Nu cred că merge cu „trebuie”. Nu cred că un dar primit şi mai ales oferit astfel aduce bucurie. Mie îmi place să mă bucur.

 Mai cred în daruri adevărate, în tot ritualul al cărui spirit l-am regăsit în cartea lui Mauss, e adevărat, într-un studiu al societăţilor arhaice... Cel mai mult mi-a plăcut la maori acel hau care trebuie dat mai departe, altfel devine ca un fel de blestem. Au ei şi un proverb foarte frumos: „Ko Maru kai atu/ Ko Maru kai nai/ ka ngohe ngohe” („Oferă tot atât cât primeşti şi totul va fi minunat” înseamnă şi l-am învăţat cândva pe de rost).

Brusc îmi dau seama că nu eu am cumpărat această carte. Nici nu am primit-o. E o carte rătăcită, uitată, mărturie a unei relaţii de vreo 12 ani cu un chitarist devenit sociolog, apoi ofiţer... întotdeauna prieten, şi, undeva pe la mijloc, soţ . (Şi da, mi-a amintit şi Ale de el, de partea lui din Cucta!)

Lumea ni se schimbă, lumile nu. Mi se face dor de prieteni, de toţi cei cărora le-am oferit ceva şi cărora le-am putut mulţumi că au primit cum se cuvine darul acela, oricare ar fi fost el...Ce bucurie!



luni, 28 noiembrie 2011

Copaci fără pădure


"E atât de greu să fii fericit zilele astea" îmi scrie Cineva, alături de sublinieri ce ţin de importanţa cuvintelor şi de efectul cathartic... Mă bucur că, înainte de a adormi, primesc confirmări ale gândurilor/ ideilor pe care le exprim, uneori aici, alteori la şcoală, şi, chiar dacă trece timpul, unele conexiuni rămân puternice şi stimulative.

Nu voi scrie acum despre fericire. Să zicem că nici pe mine zilele astea nu m-au găsit în contexte prielnice, însă, o dată cu apropierea iernii, aud tot mai des vocea Tatianei Stepa şi, mai jos, recomand un blog chiar şi numai pentru că, la vârsta lui, autorul promovează o astfel de muzică.

monstrumarin.blogspot.com/2008/01/adrian-paunescu-copaci-fara-padure.html


P.S. Hai acasă şi hai aici! :)

joi, 24 noiembrie 2011

Comunicat

Pentru toţi cei care au fost alături de mine zilele acestea, m-au susţinut, liniştit sau mi-au suportat cu stoicism lamentările, anunţ pe această cale că mă simt din nou în siguranţă la mine acasă. Musafirul nepoftit a fost scos, în agonie, de o vecină amabilă şi hotărâtă şi dus în alte locuri, mai reci...Încă o dată se relevă faptul că nu agreez animalele de companie, fie ele oricât de micuţe, drăguţe şi jucăuşe.

Mă simt bine: am scăpat de şoricel. Şi cât de greu mi-a fost azi să mă parfumez la amiază! :)

miercuri, 23 noiembrie 2011

Nişte răspunsuri

...şi dacă ar fi să răspund, n-aş şti tot răspunsul (cândva credeam că există unul singur!) Caut să scriu totuşi nişte răspunsuri şi, cu siguranţă, ceva tot va rămâne uitat...

Îmi plac:
  • poveştile. Poveştile mari, nu chinuite.
  • inelele. Foarte puţine modele.
  • ciocolata cu mentă.
  • cărţile. Cele asortate cu mine.
  • cafeaua de dimineaţă. Şi cu tine.
  • parfumurile. De dimineaţă şi de seara târziu.
  • întoarcerile. Cu mărturisiri.
  • ceasurile de mână. Că sunt acum inutile şi nu vreau să dispară din viaţa mea.
  • întrebările. Bine puse.
  • călătoriile. Cu Adi şi numai cu ea.
  • scrisorile. Să le şi primesc.
  • îmbrăţişările, pupăturile nenumărate, vorbele, jocurile, cântecele cu care Ania îmi umple viaţa. Sunt o mare norocoasă!
Şi o să mai scriu despre asta, mai ales acum, când se apropie decembrie şi nu-mi doresc decât să fie toţi ai mei, până la urmă, sănătoşi.

joi, 17 noiembrie 2011

Cântec

Fecioarele se încurcau în gene
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atât de lene...

Torceau femei de angora în pat!

...............................

Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat
Ape adânci cu lustru-ntunecat.

(Emil Brumaru)

joi, 10 noiembrie 2011

BB

Mâine vom petrece, asta e sigur. Cu toţii, elevi şi profesori, părinţi şi sponsori.

Săptămâna asta am adormit cu vocea lui Zsolt şi scrisul Alexandrei şi, indirect, cu privirea Ilincăi. Am scris în dreptul serilor mele 10 H...
Între timp, PMS îmi trimitea muzică. Ştie el din care.
Între timp, a reapărut A. cu un suport moral de neegalat. Cu sms-uri, cu gânduri , cu căldură, cu starea aceea pe care doar un anumit tip de sensibilitate ţi-o poate oferi, chiar şi de departe. Bine că ştim unde suntem! :)

Azi, Mihai mi-a dat un card "fermecat". Nu ştie de ce, că profe a avut o gramada, în tot bilingvul lui rebrenist. Poate pentru că l-am urcat cândva pe scenă, poate pentru că ştiu cine-i Zob şi ce înseamnă Fender sau pur şi simplu pentru că am păşit cu drag în Casa Ema într-o oră de dirigenţie...Cert este că avem 6 premii pentru concursul de Miss şi Mister Boboc CNLR 2011 cu intrări la piscină (care adunate toate dau un nr care apare,numai pt mine, pe cardul de care ziceam!). Mulţumim, Casa Ema! Baftă la concert, Mihai!


P.s. Această postare nu are eticheta "Şcoală"!


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Autism


Să fii acolo şi să fii atunci.

Să fii cu spectacolul tău în Spectacol.

Să zâmbeşti numai cu faţa.

Să ştii. Să nu mai simţi.

Să lâncezeşti în timpuri de graţie.

Să nu vezi iluzii. Să nu crezi.

Să stai. Să tot stai.

Să nu fii cu nimeni pentru nimic.

Să nu fii cu nimeni pentru nimic în lume.

Caleaşcă. Candoare. Combustie.


Ai dreptate, e convenabil.


youtube.com/watch?v=gAK_LhmpvTU

joi, 27 octombrie 2011

3 ani






Poate că cel mai frumos cadou pe care l-a primit Ania de ziua ei a fost venirea pe lume a verişoarei ei, Maria-Sofia. Şi, alături de pictură, avem acum un nou domeniu de interes: filmuleţe cu bebeluşi. Desigur, dupa a şaptea vizionare consecutivă a unui material, eu nu pot să am în minte decât reclama aceea cu tatăl, fiul şi fluturele...într-adevăr, la un moment dat, te apuci de numărat de câte ori ţi se pune aceeaşi întrebare :) Oricum, e clar că, dacă nu dai răspunsul uneori, ţi-l oferă copilul şi asta arată că, de fapt, îl ştie...

Au trecut 3 ani. Repede. Şi ce bine e că putem adormi, vorba lui Dan, „în căldură de copil”!



miercuri, 19 octombrie 2011

Carte nouă


În sfârşit, apare cartea la care am lucrat în ultimii 2 ani. Pentru cei ce nu ştiu este a patra, după Mezalianţe.Literatura postmodernă în ciclul liceal, Cucta şi Complexul Penelopa. De data aceasta, am apelat la o colaborare cu Mihaela Bilegan, aşa încât avem vreo 300 de pagini pe care Editura Nova Didactica şi Iuliana Moldovan ni le-au aranjat cum au ştiut mai bine. Transcriu Prefaţa aşa, ca să se înţeleagă mai bine despre ce e vorba şi mai ales ca să nu omit pe cineva la capitolul mulţumiri, că ar fi păcat.


Programul de masterat Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, oferit de Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice David Oglivy din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative Bucureşti, reprezintă o reală oportunitate, atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru cei care lucrează în domenii ce se intersecteză cu cel educaţional.

Valoarea corpului profesoral (Constantin Schifirneţ, Şerban Iosifescu, Cezar Bârzea, Matei Cerchez, Mihai Korka, Doina-Olga Ştefănescu etc.) şi a cursurilor propuse masteranzilor (Introducere în managementul organizaţiilor şcolare;Sociologia profesiilor; Management curricular;Politici educaţionale;Managementul proiectelor cu finanţare nerambursabilă; Gestionarea resurselor umane în şcoli; Managementul calităţii; Relaţii publice în şcoli; Sisteme comparate de învăţământ; Finanţarea învăţământului;Etică profesională, Managementul schimbării în educaţie; Practică managerială) a impus o implicare maximă din partea masteranzilor, consecvenţa şi rigurozitatea fiind urmărite în realizarea evaluării pe tot parcursul programului.

Pentru autoarele prezentei lucrări, participarea la acest program de masterat a însemnat o adevărată provocare susţinută de o puternică motivaţie, un efort constructiv pentru a contextualiza transformările şi oportunităţiile din şcoala românească, aflată în proces de aliniere la standardele Uniunii Europene.

Publicarea aplicaţiilor realizate pe parcursul celor 4 semestre (2009-2011) vine într-un moment de sărbătoare pentru şcoala de apartenenţă a profesoarelor care le-au realizat, Colegiul Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa împlinind 100 de ani de învăţământ în impunătoarea clădire în care funcţionează. Un an important pentru toţi rebreniştii, un an în care fiecare cadru didactic şi fiecare elev al acestei instituţii a înţeles şansa pe care o are muncind sau studiind în acest adevărat aşezământ de cultură.

Un sprijin deosebit, atât în ceea ce priveşte susţinerea financiară, cât şi cea morală, îl datorăm familiilor noastre, care ne-au fost permanent alături.

Sincere mulţumiri pentru ajutorul oferit în realizarea lucrărilor adresăm echipei manageriale a Colegiului Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa, conduse de prof. Constantin Rus, Serviciului Contabilitate, Casei Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud, Elenei Cristurean şi lui Romulus Brâncoveanu (Universitatea Bucureşti), Alinei Pamfil, Lianei Pop şi lui Horaţiu Catalano (UBB Cluj-Napoca), Doinei Fleanţă ( Asociaţia Mentorilor din România), lui Gabriel Ivan (Consiliul Britanic Bucureşti), Ioanei Hârţescu (Softwin / Intuitext Bucureşti), lui Attila Antal, Iulianei Moldovan, Adrianei Sabo, Monicăi Halaszi, lui Corneliu Linul, Monicăi Buboly, lui Ioan Timiş şi, nu în ultimul rând, lui Cristian Hedeş şi tuturor elevilor şcolii noastre care s-au implicat efectiv în activitatea de cercetare.

miercuri, 12 octombrie 2011

Mă-nserez

[...]Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.
Ana Blandiana

luni, 10 octombrie 2011

Dacă îmi place...

Azi am devenit, oficial, bolnavă. Oricât am ignorat semnele ce mai-mai mă trăgeau de mânecă de vreo 2 zile încoace, tot a sosit momentul să recunosc: da, nu mi-i bine! Mă doare gâtul şi capul, iar vocea îmi place al naibii cum sună, deşi ar trebui să nu se audă un timp, un anotimp...

Starea e interesantă şi minuţios descrisă în Exuviile Simonei Popescu. Un soi de fericire inexplicabilă mă cuprinde o dată cu boala, o stare dramatică a cărei tensiune mă face să funcţionez, paradoxal, mai bine decât săptămâna trecută, când eram "normală". N-o să mă plâng, ci mă gândesc ce trist e să fii bolnav des: obişnuinţa îţi fură privilegiul ăsta pe care simt că îl am acum, când "durerile"îmi ascut nişte simţuri (câte mai am şi eu, că se mai pierd pe parcurs!)

Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez. Şi de ce acord atâta atenţie unor lucruri care sunt neglijate de mulţi. Şi dacă îmi place. Şi mi-a plăcut. Aproape am fost mulţumită azi, la ora 13...

În fiecare zi caut să mă bucur. Pentru că îmi încep ziua cu o bucurie şi mi-o închei tot aşa. Cum să-mi permit să fiu inconstantă?



miercuri, 5 octombrie 2011

Scriu, descriu

Se întâmplă să rămâi, în câte vreo seară-noapte cu o singură idee, e drept suficient de fixă pentru a lupta cu ea împotriva „paginii albe”, a golului, a neputinţei de a scrie. Mi s-a întâmplat şi mie şi ceea ce fac acum nu e decât o încercare de a debloca nişte mecanisme ce mă încurcă, dar nu mă ţin departe de tine.

Ideea ar fi, interogativ formulând, asta: Despre ce mai vorbeşti cu cineva cu care ai vorbit de toate?

Iar extensiile...: Mai vorbeşti? Adică mai are rost? Adică nu cumva strici? Şi nu ar fi mai bine sa îţi găseşti altă treabă? N-ar fi mai sănătos? Sau: ce prostie să tot analizezi, când ştii sigur (despre tine, despre mine) că nu prea ţine niciun fel de ab-ţinere.

Eu ştiu că te văd din când în când, pentru că „lumea e visul sufletului nostru”. Da, romantici, da simbolişti, da, orice aţi fi! Dar mai ştiu că orice interacţiune cu tine e o întâlnire, de fapt o reîntâlnire cu un mine din trecut, o „întâmplare” care mă face să fiu foarte...fericită. Prima dată am crezut că-i o părere, apoi certitudinea s-a instalat comod pe toţi pereţii şi în special în colţuri şi, uite,aşa, am ajuns să vorbesc despre fericire, tocmai azi, când am primit o veste fantastică: alt bărbat care m-a iubit s-a căsătorit. Şi-mi pare bine (şi îmi pare un pic rău că îmi pare bine!). Recunosc: TU mă bucuri, cuvântul TĂU mă ţine la computer acum, vocea Ta spune povestea cel mai bine, amintirile miros a TINE şi, da, e acolo o fericire care mă face să-ţi scriu acum, când „nu contează vremea”.


Îmi răspunde Mihai la întrebarea: Tu pe cine ai iubit? aşa: - Pe toate, chiar aşa, poate nu mă crezi, dar, zău, aşa am simţit! E paradoxal: oare, dacă poţi iubi pe oricine (aproape, că are şi autosugestia limitele ei!) nu înseamnă că, de fapt, nu poţi iubi pe nimeni? (ştiu că ai o părere şi în acest sens).

Deocamdată nu sunt liniştită, deşi nu ştiu ce să mai aştept. Am vorbit despre orice şi mai există oameni pe pământ cu care probabil vom ajunge să vorbim orice. Şi tot ce-i imposibil dispare, numai şi numai pentru că de la tine am învăţat asta.

duminică, 25 septembrie 2011

Ţara lui Andrei

A fost o săptămână grea, trebuie să recunosc că nu-mi amintesc un început de an şcolar atât de plin de tot felul de lucruri deştepte din punct de vedere teoretic, dar inutile, dacă ne gândim la felul în care se vor pune în practică. Fiecare face doar ceea ce poate (aşa a fost mereu), nu cred că are rost să ne plângem...până la urmă şcoala suntem noi ;) Rămâne să văd ce proiect are Hara, că nu am înţeles exact ce vrea Flavius de la elevii noştri care lucrează la revista şcolii...

...însă am înţele exact că numărul de voturi pentru proiectul iniţiat de bibliotecară şi asociaţia părinţilor e incredibil de mic (asta după ce s-au făcut fluturaşi, s-a umblat din clasă în clasă şi s-a publicat şi pe site-ul şcolii!)

Oare e aşa mare lucru să acorzi un vot? Sau e şi ăsta un lucru care nu prea ţine de noi...

duminică, 18 septembrie 2011

Luare-aminte

Am răsfoit azi Complexul Penelopa şi am fost chiar detaşată în timpul relecturii, ceea ce mi se pare firesc. Până la urmă, am hotărât să mai pun un text aici (şi sper că e altul, că nu îmi mai aduc aminte postări mai vechi!), unul despre răbdare, atenţie şi speranţă, asta ca să nu zic autosugestie sau, mai grav, iluzie.


Până la urmă

Îţi privesc cu luare-aminte picioarele,

până la urmă o să descopăr cicatricea dintâi,

pentru că vreau cu încăpăţânare să fii tu acela aşteptat.

Îţi voi spăla cu luare-aminte picioarele

şi mâinile mele vor simţi cicatricea dintâi.

Până la urmă, dacă nu o voi găsi,

voi face să apară una, pentru siguranţă.

Până la urmă, cu luare-aminte.

miercuri, 14 septembrie 2011

Mai

Iar despre şcoală, asta ca să ordonez cumva ceea ce îmi tot propun să scriu, înainte să-mi motroşesc planificările astea anuale, semestriale şi desigur „pe unităţi”…

Cu ce să încep? În prima zi am ajuns cam când se cânta imnul (al României, că se putea şi mai rău, să lăcrimez iar pe cel al şcolii :P) Asta după ture în căutarea parcării minimale şi toţi cei care au cărat flori printre blocuri înţeleg foarte bine asta. Mi-a fost dor de clasa mea, dar nu mi-am făcut discurs cu mesaje subsidiare, ca să nu cădem de la început pe panta melancoliei, că şi aşa am făcut la ore de dirigenţie pe scenă şi mai ales în spatele ei, pe scara aia lungă de la demisol cărată cărată că-ra-tă de a început lemnul ăla să înmugurească în Marea Împărăţie a Educaţiei :) Mi-a fost dor, na, am zis!

Super tare clasa a IX-a, chiar peste aşteptări, şi cred că va fi ok cu ei, în momentul în care scapă de stresul începuturilor şi îi fac să nu spună ce nu cred, dar mai ales să asculte, nu să audă. Sunt gata pozaţi, numai că nu am descărcat încă, dar vor mai fi ocazii, aşa că stau şi ei acum pe mess în aşteptare.

Hai şi despre absolvenţi! Surprinzător, poate, plusuri pentru C şi un minus mare pentru D (nu pentru tot, dar ce să fac, nu pot judeca absenţa!). Am primit iar cadouri frumoase, simbolice, care mi-au bucurat ziua, m-au făcut să reconsider câteva lucruri şi să-mi fac mea culpa. Şi mi-am amintit când şi-au amintit („ai fost ţigancă şi eu perete” etc.) Şi ce bine că intuiţia nu m-a trădat, că de asta eram mai derutată. Da, Ana. Da, Andrei. Da, Ale.

Scuuuuuuuuuuuuuuuze, 12 B. Că am scris prea puţine nume în postarea trecută. Că trebuia să scriu cel puţin încă 10, dacă nu ale tuturor. Era prea frumos să mai cred că e şi Cici acolo, şi Andreea, şi Valentina, şi Horaţiu şi…ce bine mi-a părut azi!!! Şi ce repede a trecut. Şi din chestionar:

  1. Ce întrebare aţi aşteptat să fie prima întrebare? – aproape toţi au crezut că îi întreb dacă le place româna sau ceva de bac.
  2. Cel mai mult îi enervează plictiseala şi foamea.
  3. Stiluri de învăţare – predominant vizual
  4. Carte preferată: multe titluri, am reţinut câteva, am râs la „3 purceluşi”
  5. Din aproape toate definiţiile date poeziei reiese faptul că e o chestie siropoasă şi utilă visătorilor. Asta trebuie schimbat!
  6. Dirigul e un model. Clar.
  7. O întrebare pt mine: Consideraţi hip-hop-ul necomercial forma cea mai avansată de poezie? Răspuns: nu.


Cam asta deocamdată. Zile grele astea, deşi am acceptat de mult că aşa va fi. Şi, oricât ai zâmbi, maşina aia parcată sub stele, între cer şi lacul îngheţat, aştepta mai mult decât Anul Nou. Şi eu nu ştiam şi am aflat. Aşa-mi trebuie acum! www.trilulilu.ro/dienuta74/3004614c4b9e44

vineri, 9 septembrie 2011

Mulţumesc

Ce clasă frumoasă, ce clasă frumoasă! - ar fi cântat Micul Prinţ, dacă ar fi aterizat azi la şcoală să vadă cum s-a mobilizat X H-ul la "strigarea" de ieri şi cum mai-mai au umplut băncile noi în care vor locui de luni încolo, să sperăm că o mare parte din nr de ore prevăzut. Incredibil ! Aveam nevoie de 2-3 să ducă nişte manuale şi au veniiiiiiiiiiiiiiit şi au tot venit! (Directorul s-a speriat că nu ştiu când începe şcoala....cred). Mulţumesc.


Şi iar începe şcoala şi un gol mare se face în locul celor care au terminat azi vară! Mai trecem, mai trecem, normal că mai venim! spun toţi, dar ştim că nu va fi aşa, pentru că va fi exact aşa cum trebuie să fie. Important e să spui când trebuie ce trebuie şi când simţi ce simţi. Şi să te desparţi, dacă ai de cine. Mulţumesc celor care au înţeles asta.


Cucta a ajuns, în variantă electronică, aici: www.scribd.com/doc/63914426/. Culmea, "la schimb" cu Jurnalul filosofic al lui Noica. Să mai zici că destinul nu lucrează. Mă simt ciudat, ca într-un club în care am intrat fără drept, dar unde mă pot bucura de toate drepturile. Mulţumesc, A.!


Am mai fost la ei şi am scris pe tablă (Mare lucru, vor spune cei ce ştiu în ce hal scriu!). Am vorbit de Blaga şi de muzică. De două ori, iar a treia oară voi intra de 3 ori pe săptămână. Pentru Roxana, pentru Cipri, pentru toţi cei care m-au convins că merită vizitaţi mai des, voi saluta anul acesta doua clase a XII-a. Mulţumesc celor care mi-au încredinţat şi 12B!.







luni, 5 septembrie 2011

Urmări

După cum deja m-am obişnuit, primesc comentarii la postări mai ales neoficial, ascunse de ochii lumii. Pentru că textul DE AIA l-am etichetat ca fiind ficţiune, mesajul a fost mai ascuns decât de obicei, dar poate că elementele pe care le-am folosit se băteau simţitor de biografia unora. Aşadar, au apărut 3 destinatari clar conturaţi (în propriii ochi), care au spus aşa:
  1. Claudiu: Lasă borcanele şi răspunde!
  2. G. : Eu nu am fugit!
  3. D. : ................ (adică nimic, dar a continuat să sune şi noaptea trecută de 5 ori, aşa, ca să mă lămuresc şi eu cam ce efect are scrisul meu pentru viaţa lui! :D )
P.S. Eu m-am jucat cu nişte cuvinte şi nu m-am gândit decât că, mie personal, îmi place mai mult de mine ziua decât noaptea. În plus, G. nu a fugit.

duminică, 4 septembrie 2011

De aia

traversez nopţi lungi de somn infipt în borcane cu cenuşă
10 apeluri pierdute mă lasă la fel de caldă precum m-au găsit
nu, nu răspund noaptea, am şi eu un timp favorabil
şi foarte probabil.


uneori urletul tău lasă în mine inceputuri
vai, o zi liberă, u-na, u-na!
totusi te-am clasat şi pe tine destul de repede
în arhiva cu pereţi de ceară (nu miroşi a nimic).

nu pot face nimic să nu se răsucească unii
de-i apucă iubirea simultan cu fuga
şi după 9 sau 5 sau nişte ani se întorc să zică
ce păcat, ce păcat!

noaptea dorm cu nişte borcane goale
pregătite să primească cenuşă
de aia nu răspund la telefon.

luni, 29 august 2011

A.A.

În ultimul timp, m-am tot gândit la tine. Nu ştiu ce faci, bănuiesc că ţi-e bine acolo unde eşti, oricum mai bine ca oriunde altundeva şi ştii că spun asta pentru că o cred cu încăpăţânare. Mi-e dor de vorbele tale, de privire, de ceasurile acelea în care mă bucuram că există în lumea asta cineva care înţelege tot ce spun, aşa cum spun. Îţi simt absenţa, deşi au trecut aproape 2 ani de când te-am pierdut şi, oricât de mult m-aş strădui, nu-ţi găsesc un înlocuitor şi zău că aş vrea.


Când mă întâlnesc cu mama ta îmi dau lacrimile (să fie ochii ei de vină?). Îmi spune de tine mereu şi habar nu are că eu ştiam mai mult cândva...Şi mi-ai promis o casă. Şi încă o copertă. Şi alte desene din viaţa ta pentru viaţa mea.

Ştiu că te-am rănit cândva. Ştii că m-ai rănit de multe ori. Totuşi, dintre toţi bărbaţii din lume, tu ai fost singurul meu prieten. Nu Patrick, cum ai crezut mereu. Şi ai înţeles că nu a fost o întâmplare. Şi ai înţeles că ai fi putut fi mai mult, dar „mai mult” devenea „mai puţin”, comun, banal...Ştii că ţie ţi-am trimis primul sms după ce am născut? Am apucat să îţi spun? Cred că da. Când te-ai întors în ţară, mi-ai vorbit mult de noi prieteni şi despre starea de bine pe care o ai. Pe care prietenia adevărată ţi-o dă. Aceea pe care am trăit-o şi noi ani buni, deşi nu i-am stabilit niciodată coordonatele.


Azi am fost la evaluare la bac. La subiectul 2, iar un citat din Nichita Stănescu: „Prietenia nu este un dor, ci o prezenţă”. Încă îţi mai vorbesc, chiar dacă doar la prezent şi la trecut.

luni, 22 august 2011

Momo




Fiecare dintre noi este un Momo cu mai multe sau mai puţine rude, dar cu aceeaşi teamă de singurătate şi aceeaşi forţă nativă de a iubi. " L-am făcut ca să am pe cine iubi şi eu".


În sfârşit, am găsit o carte pe care să o pot citi până la capăt. Nu pare mare lucru, dar, de-un timp, renunţ uşor la cărţi. Da, la cărţi...şi la obiceiul de a face apologia lor. Până la urmă, chiar dacă sunt profă, tot trebuie să trăiesc în secolul ăsta. Şi nu defazată.


Am găsit o carte pe care am citit-o şi recitit-o. Se numeşte Ai toată viaţa înainte şi-i aparţine lui Romain Gary, scriitor care îmi aminteşte de Andreea C. şi scrisoarea ei absolut superba - reacţie la lectura Cuctei...Recunosc, aşa am ajuns să citesc atunci Clar de femeie!

Îmi place traducerea lui Laszlo Alexandru (care e fascinant şi în realitate, nu numai în scris!), iar personajul Momo e mai mult decât memorabil cu replicile, gândurile şi comentariile pe care Gary i le construieşte atât de firesc. Am râs. Am zâmbit. Am plâns.

Iată motto-ul: Ei au spus: "Ai înnebunit din cauza Aceluia pe care îl iubeşti."
Eu am spus: " Savoarea vieţii n-o simt decât nebunii."


P.S. Textul e disponibil şi în format PDF. Asta dacă Ale vrea să-l citească...

duminică, 7 august 2011

10

  1. Cuvintele tale au desfiinţat depărtarea.
  2. Ceea ce pui după virgulă mă cutremură.
  3. Ceea ce pun după virgulă îmi aminteşte că n-am mai scris/spus asta nimănui, niciodată.
  4. Visele în care dispari îmi amintesc cât de norocoasă mă simt că, în realitate, eşti.
  5. Râsul tău marchează clar intervalul meu de timp pe care il numesc fericire.
  6. Inspir fumul ţigării tale cu pofta unui naufragiat dependent de naufragii.
  7. Vama e veche şi direcţia e 5.
  8. Dimineţile noastre aduc somnul în stare de orice.
  9. "In your eyes, i see the doorway to a thousand churches. (Peter Gabriel)
  10. Sunt a ta.

luni, 25 iulie 2011

SMS

Recunosc: îl aştept. Pe cel de Noapte bună! (că altfel adorm greu ca noaptea trecută, când am păzit telefonul până la două şi ceva), pe cel cu Bună dimineaţa! (ca să ştiu când crezi tu că începe ziua mea şi nu numai), pe cel de peste zi, când vrei să ştii ce mai fac. Îl aştept, pentru că aşa m-ai obişnuit (îţi aminteşti că, la început, nu făceam faţă!)

Sunt SMS-uri la care nu ştiu ce să răspund (de ex., la ultimul, când ar trebui să spun că maimuţa este un animal urât mirositor, drept urmare Ania a preferat ţestoasele). Sunt unele care îmi amintesc de ce te plac aşa de mult după atâta timp... (câteodată mă mai mir, dar nu de tine, ci de mine). Cele mai multe mă fac să mă gândesc la singurătate. Şi la jurnalul lui Noica. Şi la o noapte caldă. Şi la felul în care ai aranjat îngheţata pentru Ania. Şi la drumuri. Şi la muzică. Şi la întoarcerea ta.

Am început să scriu despre iubiri. M-am oprit, pentru că mi-am dat seama că n-am luptat pentru niciuna, niciodată: le-am lăsat de izbelişte, în zodia resemnării. M-am oprit speriată, pentru că nu-mi plăcea să văd în oglindă o fugară. Şi nu, n-are rost să schimb oglinda...

Cum să fac să încapă totul într-un SMS?

luni, 27 iunie 2011

Ultimele cuvinte

Parcă ar trebui să-ţi zic ceva. Cumva de final. Cumva de început. Ceva de examene. Ceva de momente importante pentru tine. Ceva de momente importante pentru mine doar şi doar că sunt importante pentru tine. Şi nu ştiu ce. Şi nu prea mai ştiu cum.

Cred că nu există întâmplări, doar circumstanţe favorabile unor întâlniri în mod obişnuit imposibile. Nu ştiu ce-a fost. Nu ştiu cât a rămas, nici cât s-a pierdut pentru că eu nu am avut grijă sau pentru că tu ai înţeles de fiecare dată doar ce puteai accepta. Nu ştiu multe, dar mi-e bine aşa. Mi-e bine pentru că ştiu că ceva a fost. Şi nu puţin.

Mă gândesc la ce faci acum. Te pot vedea. Sper că înţelegi exact ce vreau să spun: e vorba de atitudini, de privire, de mişcare a mâinilor etc. Şi mâine dimineaţă o să te văd, cumva, habar nu am cum, dar, dacă tot nu vor fi camere de supravegheat, pot (încă) doi ochi să te privească numai şi numai pentru ca foaia aceea albă să devină încet un spaţiu locuit de tine, cu tine, despre tine, indiferent despre ce scrii, ştii, sper că ştii, scrii despre tine. Să ştii că vreau să fiu acolo şi, dacă acest gând te nemulţumeşte, şterge-l. E simplu.

Recunosc, aş fi vrut să-ţi fi fost de folos. Recunosc, m-am simţit inutilă. Recunosc, mi s-a părut aiurea să ajut pe oricine altcineva, în afară de tine. Dar, recunosc, ai ales foarte bine să nu amesteci lucrurile. Literatura „mea”, modul meu de a înţelege textul e mai apropiat de viaţă decât de şabloanele critice. Aş fi vrut să te conving că proza e mers (de undeva altundeva), iar poezia e dans (nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări…). Recunosc, aş fi vrut să-ţi demonstrez că destinul apare în ipostaze feminine, că Lică si Ghiţă sunt acelaşi individ născut în zodii diferite, că ION suntem NOI, toţi cei care vrem mereu ce nu avem si facem orice pentru a obţine, că Doamna T. e prima femeie din literatura noastră care nu are nevoie de un bărbat care să o întreţină (de aceea e liberă), că e mai greu să nu poţi iubi decât să nu fii iubit…că suntem singuri, oricâte iluzii ne-am face că nu e aşa. Recunosc, mi-ar fi fost greu. Sper că alţii te-au convins de nişte lucruri care să-ţi folosească la mai mult decât un examen.

Se termină pagina. Şi ziua. Şi, într-un fel, timpul. Aceste rânduri sunt în loc de despărţire. Asta, pentru că, printre altele, nu ştiu să mă despart. Nu îmi amintesc nicio despărţire din viaţa mea. Nu ştiu ce am spus. Nu ştiu ce mi s-a spus. Pe asta nu vreau să o uit. Salvez textul. Salvez. Fac ce pot, salvez ce se poate.




― Ce-ar fi fost dacă puteam salva şi în viaţă de fiecare dată ce credeam că e de salvat? Am fi trăit mai mult? Mai bine?
― Nu cred…avem ceva în noi care salvează automat ce e cu adevărat esenţial.



POŢI ŞTERGE?

duminică, 26 iunie 2011

Răspunsuri

Amân. Nu ştiu de ce amân. Poate din cauza acelui sms prin care s-a creat un fel de complicitate, poate din cauza brăţărilor (pe a mea am găsit-o aseară, întâmplător), poate m-au liniştit cumva sfaturile referitoare la ceea ce am făcut bine(cumva compensatorii, pentru că, la un moment dat am crezut că nu am făcut NIMIC)sau poate pentru că acel "mulţumesc" simplu umplea golul creat de timpul grăbit, dând consistenţă şi plus valoare depărtătii.

Ceea ce însă m-a făcut să scriu astăzi a fost offline-ul din care am înţeles că ai ajuns să fii ceea ce-mi doream eu: un om care nu solicită ajutor pentru că " aşa se face", pentru liniştea părinţilor sau pentru a beneficia de nişte avantaje imediate. Ceea ce mi-ai cerut mie puteai primi mai repede, dar eu am încredere în capacitatea ta de organizare şi ştiu foarte bine că sfaturile nu se dau, ele se cer. Aşa că: mulţumesc şi eu.

Nu ştiu de ce te-a întristat scrisoarea către tine din viitor, dar important e că basmul te-a făcut să zâmbeşti şi faptul că gândurile tale au ajuns la mine prin sms mă face să cred că e ok să fac ce simt, chiar dacă, uneori, trebuie să fac alegeri nedrepte.

Baftă la examene ţie şi colegilor! Acum ştiu unde eşti.

sâmbătă, 18 iunie 2011

Erotic

Am citit împreună cu D. un text foarte erotic, dar deloc vulgar, însă trist…Mă gândesc la despărţiri, nu ştiu de ce acum, când începuturile înaintează într-un ritm ameţitor, poate prea alert pentru mine.

Mă gândesc la despărţiri. Între a doua şi a treia ţigară poate că a fost una. Recunosc, nu pot să concep că există o secundă anume când se întâmplă, deşi poate să fie şi mai puţin: o clipire, o atingere, o privire.

Am citit împreună cu D. un text pe care eu nu l-aş putea scrie niciodată. Dar, cine ştie…se spune că niciodată nu prea ţine.

Aş dormi în patul tău. Şi tu n-ai fi. Şi n-ai vedea. Nici n-ai simţi. Şi nici n-ai şti. Atâta doar, să nu fie din lujeri ori din frunze. Să nu le dea atingere de trup, să nu le împresoare a fierbinţeală. Dar nici din apă să nu fie, să nu se tulbure curând. Şi nici nisip robit de soare să nu fie patul tău. Să ştie a pierde urma. Însă din lemn curat dacă ar vrea să fie, atunci mi-aş aduna fiinţa toată-ncet spre el.
Să ştii că te-aş pândi. Numai să ştiu când pleci. Dar nici să nu mă afli, venind de voia ta înainte de a putea să fug. Şi cât n-ai fi, m-aş îmbăia în lemnul cel bine-păstrător de tine. Mi-aş face culcuş de mâini şi umăr şi n-aş deschide ochii. Să nu ştiu că nu sunt tu.
Mi-ar fi frică să-mi fie dor, aşa că te-aş visa. Că dormi în patul meu, atunci când eu, hoţeşte, îl cotropesc pe-al tău. L-ai lua cu asalt. Nu ţi-ar păsa că e făcut din umbre albe de dorinţă. Le-ai înroşi pe loc. Tării s-ar face şi te-ar odihni. Te văd cu zâmbet cum te-ai răsuci şi cum ţi-ai face bun culcuş din ele. Şi-ai vrea atunci, pe loc, un vis. Şi l-ai avea.
Cum stai întors spre miazăzi, visezi că-n patul tău, furând aroma dimprejur, dorm eu, eu care te visez pe tine cum mă visezi.
Te-ntorci spre miazănoapte fiindcă acum tu ştii. Eu încă nu. M-am învăţat să caut şi n-am odihnă fără asta. Mă mir că nu găsesc. Sau nici nu mă mai mir?
Ştii c-am văzut odată o sculptură mică, din piatră, ce-nfăţişa un chip cu două mâini ce-i astupau gura, două îi acopereau ochii şi alte două erau lipite de urechi? Da, am văzut şi-am întrebat ce-i aia. Mi s-a răspuns c-ar fi un simbol. Al seninătăţii. Am râs atunci, însă acum mă doare acel râs. Ce bine ştiu să se ascută fără tihnă şi să taie fără de-ntrebare durerile vechi! De care nici nu mai ştiai că sunt. Ori c-au fost. Uite, turnasem peste asta multă piatră. Cum de şi-o fi găsit cale prin ea?
Dar fii pe pace. N-am să vin. Nu ştiu să vin. Nu ştiu să iau. Şi nici să plec nu ştiu. Însă când dorm în aşternut ştiut, visez că tu o să mă-nveţi cândva cum să primesc. Şi cum să iau. Ce să nu dau. Cât să nu vreau. Şi o să ştiu şi cine sunt cu totul. Abia atunci. Oricât ar fi. Oricum aş fi. Oriunde. Undeva.
Visez că n-o să mai visez. Vrei să mă-nveţi şi asta?

miercuri, 15 iunie 2011

Liceu


„ Soarele saltă din lucruri
strigând
clatină muchiile surde şi grave”




Etajul 2. Plopi. Geamul de la chioşc.

Pauză. Evadare. Istorie. Parc.

Noapte. Plimbare. Oraş. Încredere.

Cerbului. Ispirescu. Pi-a-ţa Moooorii.

Dans. Somn. Ciocolată. Cornuri. Fox.

Balcon. Ţigară. Dire Straits.

C. L. C. C. A.

Costineşti. Rock. Inel.

Paşti. Biserică. Tren. Baia-Mare.

Asterix. Horaţiu. Chitară. Gemeni.

23. 19. 1….∞


LA MULŢI ANI!

marți, 7 iunie 2011

Urme

Urme. De paşi, de voce, de necunoscut. Azi mi-am ridicat braţele către după-amiezele în care sclipeai:parcă-parcă ajungeam şi nici atingerea lor nu mai părea o iluzie. Da, e adevărat, am luat cu ele apoi pulsul pământului, am coborât şi capul şi mi-am lansat picioarele într-o foarfecă-reminiscenţă de zbor. Având o noua perspectivă, mă mândresc cu un univers foarte dispus să se creadă definitiv.

Nu sunt urme fără timp. Uite: am pus în mănuşa asta neagră nişte ore bune, poate o zi şi nişte anotimpuri. Amestecă, amestecă, nu trişa, nu-i de glumit cu destinul! Va ieşi un interval închis. La limite nu ne mai pricepem.

Nu sunt urme fără mod. Adică tu nu călcai oricum peste şuviţele tăiate scurt: aveai în tine obsesie bătăturii. Insistai, desigur, pe rădăcini. Păşeşte! Calcă! Bătătoreşte!Roată roată, tot aşa, cum să nu-i adulmec urma, cum să fac să-mi pierd nişte simţuri?

Nu mi-a spus nimeni că ţi-e bine. Nu mi-a spus nimeni că nu ţi-e bine. Poate că dacă nimănui nu i-ar păsa, aş zice că e totuna. Pentru că dacă nu îmi spui TU cum îţi e, înseamnă că ţi-e totuna.

Urme.Azi văd un singur sens al lor:de dus, dedus.

joi, 2 iunie 2011

A.C.

Ia uite, Alexandra, cum mi se adeveresc predicţiile şi voi avea ocazia marţi să îţi fiu profă...Eu zic să laşi emoţiile la o parte (ştiu că nu poţi...) şi să te gândeşti că examenele neoficiale sunt mult mai grele. Şi la alea, deja ţi-am dat 10...

Şi să ştii că mă bucură orice revedere: şi cea de azi şi cea de mâine, pentru că ai plusuri de energie şi le oferi cu generozitate :)


Succes tuturor şi baftă prietenilor!:*

luni, 30 mai 2011

Azi




Azi a fost prima zi făra clasa 12. Cam pustiu. Totuşi, am intrat în clasă, mi se părea un ritual, mi se părea firesc.M-am bucurat şi întristat în acelaşi timp, aşa după cum am scris în textul piesei. În ultima săptămână, plină şi grea, mi-am verificat reacţile: e clar, sunt blocată, de aceea nu am plâns deloc.Nu-i o scuză ( de fapt, prefer să se creadă că sunt insensibilă), e doar consecinţa unui fapt conştientizat la moartea lui Cazacu: e clar, plâng doar când sunt foarte foarte fericită. Şi tot semestrul asta am fost deosebit de tristă: începând cu plecarea lui Paul, continuând cu mărturisirea Simonei (atunci am plâns un pic)şi terminând cu confesiunile băieţilor din 12 D...MS PT TOATE DEDICAŢIILE, MAI ALES PT PIESA COMPUSĂ DE VOI ŞI PT. CARO!

Cine mă ştie, ştie.

luni, 23 mai 2011

Una, alta


Azi a fost spectacolul...n-o să scriu despre el. Nu acum. E prea devreme, cred. În plus, aştept şi nişte fotografii. Apoi, vom vedea...:)

A trecut şi ziua de 19. Nici ea nu e suficient de departe ca să pot face o sinteză, aşa că, deocamdată, îmi amintesc că la lansarea imnului am fost lângă Ana-Maria (exact cum îmi doream, ca să am o "oglindă" în faţă) şi am ştiut amândouă spre cine se îndreaptă baloanele alea (e drept, dacă era după noi, îi trimiteam mai degrabă 500 de ţigări, aşa, ca să aibă...). Apoi fosta dirigă pe scenă cu discursul despre diamante (uite-aşa sunt şi eu diamantul cuiva :P) şi, evident, reîntâlnirea cu Flavius, firească, poate cu un pic de tresărire, mai degrabă datorată coridoarelor apăsătoare ale facultăţii. Oricum, docil, a stat la poze...






La o zi după eveniment, vine D. să mă salveze. Adică să-mi salveze tălpile chinuite de, în ultimul timp, mai puţin exersatele tocuri. Şi,recunosc,mâinile lui mi-au anulat prăbuşirea şi vorba lui graba cafelei din dimineţile următoare. Mă tot gândesc dacă are dreptate şi dacă e adevărat că am un aliat invincibil în cuvinte, în felul în care le combin. Zice că el a simţit de mult că nu are nicio şansă şi, culmea, ăsta era ultimul lucru la care mă aşteptam din partea lui, mai ales că are întotdeauna replică la orice. Şi, zău, că mult mai meşteşugită ca a mea! :) Aşteaptă să scriu. Îi promit...


P.S. Am o grămadă de 10 în penar. Mâine îi dau!

luni, 16 mai 2011

Celelalte cuvinte

Azi a venit Camelia să-mi aducă invitaţia pentru întâlnirea lor de 10 ani de la terminarea liceului. Tot azi, Ştefan m-a invitat, în numele colegilor, la banchetul de absolvire. Se apropie despărţirile…Dimineaţă am ajuns la şcoală şi l-am auzit pe Flavius, care se pare că a definitivat imnul şcolii. N-am plâns. M-am abţinut. Cu siguranţă nu e imn, mai degrabă se potriveşte absolvenţilor, dar îmi place, îmi aminteşte de Ani de liceu al lui Florin Bogardo - ca stare creată. Când am avut eu întâlnirea de 10 ani, toţi elevii mei s-au minunat că am fost colegă cu „ăla de la Hara”…”Cum? Şi de facultate???!!! UAUUU!!!”. Au fost vremuri bune, vremuri în care cu o chitară puteai să-ţi faci rost de o nevastă ( Dacă ar citi cineva postarea asta, ar comenta că mai avea şi altceva, de-am acceptat! :D )

Dacă tot am ajuns la măritat şi la…anii de liceu voi cita, cu permisiunea autoarei, câteva pasaje dintr-un mail recent, primit de la o fostă elevă, suprarealistă, care scrie mai bine ca mine şi căreia îi mulţumesc că „m-a găsit” pe blogul acesta, plin de neprevăzut. Vorbeşte despre:

• „teama” de un fost profesor:

„ Dupa ce-am cantarit in gand toate formulele de salut pe care mi le amintesc, ma hotarasc ca nu stiu cum sa incep mailul asta si ca-i mai nimerit sa-l urnesc odata, fara sa-mi fac cine stie ce ganduri negre despre structura cea mai nimerita noua si mediului astuia de comunicare. La urma urmei nu-i ca si cum aveti varful rosu pregatit de data asta, nu? :) ”


• Relaţia dintre ea şi foştii colegi de liceu; clişee:


„Probabil ca multe dintre lucrurile astea le stiti deja, sau le banuiti. Ca am facut o scoala, ca ma rimelez, ca nu mai vorbesc asa tare si nici nu mai rad asa mult, ca am trecut cu bine de primul salariu si de prima despartire capat de lume, ca din cand in cand ma intalnesc cu fostii colegi si schimbam cate-un "Ce mai faci?" care intotdeauna inseamna acelasi lucru: te-ai-casatorit-ai-pe-cineva-cat-castigi-ce-masina-conduci-pe-cand-un-copil-nu-vrei-sa-emigrezi-ai-cont-de-facebook?. Uneori ne adunam mai multi, nu des dar si atunci liceul parca pluteste in aer intre noi, o luam in susul si-n josul randurilor de banci si bifam nuntile, bolile si mutarile prin tari straine, nu cred ca ne facem iluzii c-o sa devenim prieteni de-acum cei care nu ne-am descurcat in patru ani inchisi intre patru pereti. Uneori ma mir ca ne traim asa de bine vietile fiecare in parte, oameni mari cu rate la banca si tratamente de fertilitate si termene limita si-apoi, cand ne-ntalnim o luam de la capat cu rolurile de-acum atatia ani, si cei care nu ne-am placut depunem eforturi sa nu ne placem mai departe, chiar daca abia mai semanam cu versiunile noastre trecute si chiar daca motivele conflictelor ni le-am uitat de mult. Fara s-o fac dinadins, cred ca m-am pastrat la o oarecare distanta de colegi dupa ce-am absolvit. Ne-am mai intalnit si-am aflat toate noutatile, dar nu pot judeca masura fericirii de-acum a fiecaruia, nu pot pune degetul pe schimbarile pe care le-au trait, si mai mult decat ocazionala casatorie si situatia profesionala a unul altuia, nu-s in masura sa va dau detalii.”

• Despre ea…şi vechile iubiri

„Povestea-i simpla si cu totul neinteresanta. Locuiesc destul de departe deocamdata, ploua des dar imi petrec mare parte a timpului la adapost, in fata unui ecran. Sunt sanatoasa si potrivit de subtire incat sa-si faca mama griji pentru sanatatea mea. Uneori sunt fericita, de cele mai multe ori fac planuri pentru fericiri viitoare. Am cateva riduri si-o culoare a parului nestatornica, nu ma simt singura desi mi-e deseori dor de casa, imi doresc fel de fel de lucruri, motiv pentru care inca ma trezesc cu pofta de viata dimineata. Nu mi-am facut planul de bataie pentru intalnirea de 10 ani, cu programari la lifting si cure de slabire criminale, desi aud ca e momentul propice sa reinnozi vechile iubiri, si ca vechile iuibiri n-o sa te placa ridata si lipsita de fermitate, nici macar dupa 10 ani. Imi amintesc prea putin despre vechile iubiri.”


• Vizita acasă şi despre mine…:

„Azi stau la un birou cu vedere spre niste cladiri cu multe etaje si o bucata de cer, culmea, senin, n-o sa va vina sa credeti dar acum trei-patru zile ma plimbam cu doi fosti colegi prin curtea liceului, a trebuit sa dam socoteala ce cautam acolo unui barbat cu ecuson, ne-am revoltat in fata noii constructii (ce-o sa fie aia?) care-a-nghitit jumatate din terenurile de baschet, m-am simtit foarte mare in curtea aia pe care mi-o aminteam mult mai intinsa, am ascultat povestile lor, isi aminteau mult mai multe decat mine, probabil partea mea de creier in care adunasem anii de scoala e acum plina de algoritmi de sortare eficienta si de sintagmele unei alte limbi. N-am uitat insa tot, imi aduc aminte cand mi-ati placut si cand m-ati scos din minti (astea in alt mail :) ), nu stiu daca mi-am pus vreodata problema daca va intelegeam sau nu sau daca era ceva de inteles, cred ca erau mai importante formulele de chimie organica si despartirile si impacarile de pe mirc, nu stiu ce fel de eleva am fost, banuiesc ca nu-mi faceam chiar toate temele si nici nu citeam tot ce trebuia citit, imi inchipui ca toata lumea seamana cu toata lumea si ca fiecare generatie de elevi vine cu cateva versiuni ale mele carora sa trebuiasca sa le domoliti cursul frazelor cu prea multe virgule, asa ca nu ma simt nici peste masura de importanta nici pe de-a-ntregul uitata.”




Am citat mult, poate prea mult. N-am ştiut ce să scot, pentru că am găsit aici doar esenţe şi, cu siguranţă, trăiri general valabile, redate în cuvinte potrivite. Poate o fostă profă de română să îşi dorească altceva?



www.cnlr.ro/resurse/La noi, la Liviu.mp3

marți, 10 mai 2011

Slalom

Zile pline, nopţi scurte. Da, în principiu aglomerarea se datorează sesiunii deosebit de apăsătoare (că numai bugete de instituţii nu credeam că mai trebuie să fac!). În fine, n-o să mă plâng acum, la final, şi nici n-o să mai insist, decât în măsura în care se leagă şi de altceva…cum ar fi experienţa Zumba. Aşadar:


Ca să intru cum trebuie în sesiune, m-am hotărât să merg seara la o sala. La oricare, numai să fie seara şi să îmi amintesc de vremurile în care puteam să ies din casă şi după 8, evident cu Adi. Am fost avertizată care-i treaba cu Zumba, că dansurile trebuie să le „prinzi” din mers, că nimeni nu stă să numere şi te dor şoldurile de te ia naiba. Am mers, am riscat şi am evitat să mă uit prea mult în oglindă. Am crezut cu tărie că participarea mea la oră va trece neobservată şi, aşa şi era dacă….nu apăreau Mirunele din clasa a V-a de germană, minunate şi pregătite să zumbăiască în voie, fără să aibă habar că profa lor de română se luptă şi ea pentru acelaşi sincron. Of, greu a mai fost! Mai ales a doua zi! :D


Două reîntoarceri, două regăsiri, două surprize deosebit de plăcute din partea unor foste eleve, din generaţii diferite, cu rezidenţe diferite. Despre Ioana am mai scris. Ea intră în şcoală, în clasă şi mă priveşte cu atenţie să-mi vadă reacţia. (Toate astea după ce m-a asigurat că, până în iulie, Germania e casa ei). Apoi cafeaua de rigoare şi noutăţi, şi amintiri. Facem ce facem şi iar ajungem la Colibiţa…lucru straniu, destine pe care o întâlnire le schimbă, unindu-le pentru totdeauna. Cândva, voi vedea şi eu „Oraşul condimentelor”. ( Uite că au ieşit câteva rânduri!)

Când pleci din şcoală, nu ştii ce laşi în urmă. Când te întorci, nu prea ştii la ce să te aştepţi. Am primit un mail care m-a făcut să fiu mândră că am fost profa de română a unei supra-realiste. Şi, nu ştiu exact de ce, Londra mi s-a părut foarte foarte aproape. Despre percepţia pe care o are asupra despărţirii de liceu o să scriu separat (că mi-a dat voie să o citez).


N-am mai scris iar o vreme. Tot o nuntă şi un examen am fost. Se aglomerează toate şi nu ştiu cum să fiu în două locuri deodată. Sper să iasă bine spectacolul şi să-mi termin dizertaţia. Să fac cumva să apară cartea nouă până la sfârşitul lui mai şi, zău, că mă apuc iar de ficţiune, numai să vină vacanţa aia odată!

Desigur: D. Printre alte chestii, mai puţin pământeşti, îmi fac timp de D. (şi el de mine). Are revelaţii cum că îi pare rău că a tot amânat şi el şi mă întreabă de unde ştiu eu atâtea. Îi arăt o carte şi sper că nu m-a crezut că acolo am găsit eu toate răspunsurile.

marți, 26 aprilie 2011

:D

Am plecat fără să zic nimic, aşa cum nu fac de obicei. Chiar în prima zi de vacanţă ne-am urcat în maşină şi am gonit spre meleaguri ungureşti să ne bucurăm de Spa…Şi de somn. Şi de libertate. A fost aproape ca acum 4 ani, nu? Poate, în plus, trezitul la 6 ;)

Până să plecăm la munte am mai poposit o zi în oraş. În mod normal, despre asta ar trebui să scriu, dar încă nu sunt în stare, pentru că dezvăluirile tale m-au cam tulburat. Astea şi reflexivitatea, vai, îmi era dor să-mi aud ecoul! :*

Încerc să reintru în ritm. Promit. Până atunci mulţumesc celor care şi-au amintit de onomasticile mele sau măcar de una, de mesajele de sărbători (pe care, recunosc, eu le-am săltat anul acesta). Nu pot să nu mă gândesc şi la cei care s-au abţinut să scrie şi să le spun că ştiu că s-au gândit la mine şi, până la urmă, nu asta e ideea? ;)Ştiu şi eu ce înseamnă să te abţii :D

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...