luni, 28 februarie 2011

Străini

Citesc, de vreo două zile, cam tot ce prind despre Adrian Suciu. Îmi place stilul, deşi încă mai tresar când văd cuvinte răzvrătite în poezie…Da, mi-am propus să-i citesc şi romanul (din cel puţin 2 motive: 1. manuscrisul lui a fost scos la licitaţie de însuşi autor;2. titlul nu a fost alegerea lui, ci respectarea unei promisiuni, aşadar banalitatea lui e scuzabilă).

Am găsit şi nişte pagini de jurnal, da, de om normal, după cum sună parafraza, din care citez câteva rânduri-răspuns la o anumită întrebare care se abate asupra mea, din când în când, foarte foarte încet…


Am iubit-o pe bunica. Eram student - am uitat sa va spun ca am facut studii superioare, da' se vede, banuiesc, dupa cum pun virgulele - si ma duceam la bunici cu voluptatea radacinilor care se tot smulg si nu se mai termina. Ajung la ei, intr-o vara, in livada de la capatul traseului de autobuz linie judeteana. Batranu' statea tantos in fata casei si hranea o closca cu o droaie de pui. Pupaturi, povesti. "Buna unde e? In spate, aduna fanul." Pun mana pe o grebla si ma grabesc sa o ajut. Alte pupaturi, alte povesti. Ma gandeam: oamenii astia au trait impreuna cincizeci de ani. Au crescut cinci copii si treisprezece nepoti si-au facut doua randuri de case. Si totusi, bunica pare suparata. "Buna, e vreun bai?" "Da, am un nacaz, tie-ti pot spune, ca tu ai scoala multa si pricepi." Se uita la mine cu o privire galbena si-si ignora suveran conditia de absolventa de doua clase primare. Imi ofera o replica in care am regasit, ulterior, sintetizata toata literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, a Angelei Marinescu si Ruxandrei Cesereanu la un loc. Ba chiar si-un pic de Marta Petreu. Zice: "N-am somn, ma scol noaptea si nu mai pot durmi. Sed in pat, ma uit la buna-tu si-ase-mi pare ca-i un strain!".


P.S. Pentru toţi Străinii, ceva ce-Ti place cu siguranta: Anouk - Lost www.youtube.com/watch?v=dn_CjkNtl6s

joi, 24 februarie 2011

Alo

Nu ştiu cum, chiar nu ştiu cum…reuşesc să obosesc aşa de repede. Zic asta pentru că nu mi se pare că fac mare lucru: toate-n grabă, unu, doi, să trec la următorul lucru care TREBUIE făcut şi uite-aşa, pe la 10-10 jumătate sunt epuizată. Tocmai am terminat testul pentru clasa 12. L-am făcut greu şi urât, dar am compensat cu punctele din oficiu – 4- muuuuuuuuulte, numai-aşa, să ies din matricea de evaluare!

De când s-a întors Claudiu, situaţia mea financiară e intens discutată aproape la fiecare întâlnire. Zice că dacă voi rămâne în învăţământ, voi avea nevoie de un protector…Ha! Ce noutate! Crede că ii merge cu mine la fel ca la serviciu, deşi n-ar fi rău să fiu şi eu un scorpion roşu proaspăt întors din misiune (viu şi cu o grămadă de bani!). În fine, a venit cu o propunere clară pe care normal că am refuzat-o, nu de alta dar slujba de translator e prea solicitantă pentru mine: deplasări sovietice îmi mai lipsesc şi chefuri nesfârşte. Îi doresc industriei bistriţene numai bine, dar eu rămân ce-am fost…profesor.

Pentru că am primit mici-mici de tot, dar totuşi reproşuri pentru că n-am consemnat „evenimentul” scriu aici că este absolut senzaţională apariţia lui Mihai după 9 ani. Da, da, m-am bucurat enorm să-l revăd şi-i foarte ciudat cum n-a mai putut aştepta el 1 an şi a venit mai repede la întâlnirea de la terminarea liceului…fix la uşa mea. Şi s-a bucurat şi Ania, că a avut cu cine se juca şi vai, ce repede a trecut timpul! Lăsând gluma la o parte, desigur surprizele de genul asta nu au cum să nu te marcheze. Cred că mi s-a mai întâmplat o singură dată, pe când eram la ISJ, să primesc un telefon de la secretariat, apoi să aud o voce care vorbea cam prost româneşte: -Alo, sunt Dan. Am venit din Canada şi vreau să te văd: te-am căutat la părinţi, la şcoală şi uite că am dat de tine! Nu mai ştiu în care Ilvă eram cu mentoratul dar ştiu că am rămas încremenită. Dan era colegul meu de bancă din generală…Şi l-am revăzut şi l-am dus la sinagogă, apoi în parc, apoi la Gene 4, apoi am jucat baschet, apoi s-a făcut dimineaţă :)

Unele prietenii rămân pur şi simplu. Nu caut explicaţii. Doar trăiesc.

luni, 21 februarie 2011

Ceea ce ţinem minte

Nu pot, nu am cum să nu mă gândesc la Paler decât ca la un om deosebit de singur, care îl apără pe Galilei din simplul motiv că a înţeles de ce acesta a iubit atât de mult viaţa, încât a hotărât să renunţe la Idee, abjurând.

Ştiu că Octavian Paler este plăcut de cititori: are ceva, „un nu ştiu ce” cum ar zice Nichita. Mă gândesc, acum, ce privilegiu am avut în anii studenţiei, să-i cunosc o parte din familie:)


Eram copil şi mă jucam în cenuşa rămasă de la ruguri, fără să ştiu de ce sunt arşi oamenii. Desenam acolo figuri de animale, arbori, flori. Pe urmă, am început să adun cenuşa ca să-mi fac păpuşi din ea. Păpuşi pe care, când ploua, le acopeream. Nişte copii au urmărit ce făceam, le-au plăcut păpuşile mele, m-au întrebat cum le modelasem, după care s-au apucat şi ei să modeleze păpuşi. S-au strâns atât de mulţi copii acolo încât cenuşa s-a terminat. Ne-am dus atunci cu toţii pe strada unde se găsea palatul Inchiziţiei. Aşteptam să mai fie judecat cineva. Spre seară, a fost scoasă o femeie cu hainele sfâşiate şi cu mâinile legate, la spate, cu o frânghie. Le-am mulţumit inchizito¬rilor, iar ei ne-au binecuvântat, îndemnându-ne să facem păpuşi vesele...


― Galilei, orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contea¬ză ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi, după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Îl cunoşti. L-ai văzut. Încet, încet, fiecare înţele¬ge că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: de ce eu aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.


― Această lume nu poate fi absurdă câtă vreme recunoaştem că ea s-a născut din iubire. Tot ce e viu şi tot ce freamătă pe pământ s-a născut din dragoste. Nu e destul atât pentru a avea toate un sens?
― La Roma, când se făceau primiri triumfale şi lumea îl aplauda pe generalul învingător, era obiceiul ca soldaţii, din contră, să-i adreseze acestuia vorbe muşcătoare, ca nu cumva trufia să-l îmbete prea tare. Lui Cezar îi strigau: "Cap de dovleac, nu privi doamnele! Mulţumeşte-te cu prostituatele!" Mă sileşti să-ţi reamintesc că noaptea ai nişte vise din care dra¬gostea e, de obicei, exclusă.



― Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să stai la soare plin de umbre? Îţi aminteşti totul, şi totul este atât de viu în tine încât te temi să faci vreo mişcare, să nu distrugi clipa în care ai putea să fii cel despre care îţi aminteşti.


― Galilei, te ascult cu un sentiment de fraternitate şi cu un fel de sfială. Motivul ţi-l voi explica mai târziu. Dar trebuie să consimţi că frica e necesară Inchiziţiei mai mult decât orice instrument de tortură. Pe deasupra, ea lucrează igienic, fără sânge, fără ţipete. Discret. La drept vorbind, Inchiziţia nu e doar o instituţie. Sau e mai mult decât o instituţie. E ca o boală, ca o molimă, care paralizează în oameni sinceritatea. Ea îşi are sediul în fiecare dintre noi.
― Ciudată exactitate e în cuvintele tale.
― Toţi sau aproape toţi lucrăm pentru Inchiziţie prin spaimele noastre, chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem. Lăsându-ne înspăi¬mântaţi, am încurajat-o să îndrăznească şi mai mult.


― Poate că acesta e singurul destin: ceea ce ţinem minte.



duminică, 20 februarie 2011

Apărarea lui Galilei

Am citit recent Apărarea lui Galilei, un text absolut fascinant al lui Octavian Paler şi mi-am adus aminte de anii în care i-am descoperit pe Noica şi Cioran, Petre Ţuţea, Eliade şi Nae Ionescu, de anii în care am aşezat în centrul fiinţei mele amurguri, jurnale, drumuri…

Câteva citate despre şi cu Galilei, ales ca partener de dialog, personaj-simbol ce scoate omul din om şi-l linişteşte: doar ignorantul nu mai merită o şansă!



― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin...
― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.




― Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică?
― Pentru că nu torturează cu mâna lor.




― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei.
― Poţi fi la înălţime când n-ai de ales?



Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na¬tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.



Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin¬gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin¬tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: "Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.


"Cine sunt eu?" am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat."Eşti un om urmărit de un rug." "Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă." "Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate." Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta."Nu există nici un rug în pădure" am zis."Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează."



joi, 17 februarie 2011

3D

Îţi torn şampanie-n mână, tu mi-o răsfrângi prin păr:
Visează, visează! îmi spui, mirosindu-mi degetele...
Noaptea asta, D., Dragule, Domnule, a fost fix ca-n Budapesta: cu sete, cu foame, cu sete!
Ahhh, ce ti-am mai potrivit cămaşa aceea cumpărată la noroc!
Noaptea asta,D., Dragule, Domnule, Diavole, a venit la fix pentru mine:

Cine-ar crede-o şi pe asta?

miercuri, 16 februarie 2011

Plus

Nu sunt multe zilele ca cea de astăzi în viaţa unui profesor. După experimentul ratat luni, am văzut în sfârşit o atitudine de om care "se deranjează" pentru a răspunde unei solicitări venite din partea unui cadru didactic care nu îi trece note în catalog.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să realizez o lecţie ALTFEL la clasa a IX-a şi, mai ales, că ai înţeles că a ierta e esenţial pentru a continua! Lor le-a plăcut tot, mie îndeosebi finalul...Numai Bine!:)

luni, 14 februarie 2011

Bucurii şi cadouri

Nu pot să zic că am uitat că azi e o zi specială, mai ales pentru unii, totuşi, faptul că e luni a bătut orie altceva: am încurcat testul la a V-a, începând cu data (am scris 14 ianuarie), apoi am formulat aiurea o cerinţă, am lăsat acasă liste, tabele, tot ce ţine de administrativ. În fine, am reuşit să termin de corectat, greu la a 11-a, uşor la a 12-a.

Sper din tot sufletul să fiu în comisia de evaluare a competenţelor lingvistice la una din clasele 12 A, B, E, F sau G. Că la D voi fi sigur. Asta ca să nu-mi amintesc de teatrul pe care l-au jucat unii, când nu mai puteau de drag, ca să…ce?…Măcar că sunt situaţii în care poţi şi altele în care chiar nu poţi să fii sincer….

Sondaj la a 12-a legat de cadouri şi bucurii. Ideea mi-a venit de la D., care mi-a enumerat săptămâna trecută rapid 3 lucruri care-l bucură: lucruri simple, fireşti. Greu la început, am aflat încet- încet că tinerii se bucură la sfârşit de săptămână de câte o petrecere, de prietenii lor, de somn, de libertate, de un pachet de ţigări, de Paşcu, de cumpărături, de dragoste, într-o formă sau alta.

La fel de derutată ca la început, am fost după ore în oraş să caut ceva XXL şi, nu ştiu cum, toate îmi păreau mici şi cam colorate, iar eu vroiam pentru D. ceva alb sau negru, că am văzut că are şi el chestia asta ca şi mine referitoare la haine. Până la urmă am găsit o cămaşă sau aşa ceva şi sper să intre pe el, că zău că mai uşor o să-mi fie să-l scot la un restaurant cu multe oglinzi chiar în timpul unui meci live (apropo de bucuriile amintite de el, 3 în 1), decât să găsesc ceva ca lumea de îmbrăcat în oraşul nostru…

duminică, 13 februarie 2011

Optative

Aş tăcea toată ziua. Să se audă muzica, probabil The lost song…
Aş mânca fistic. Foarte încet.
Aş renunţa la o pernă. Pentru D.
Aş viziona un film al lui Woody Allen. Oricare.
Aş avea tălpile calde. Da, de nesomn…
Aş asculta un glas care să mă adoarmă.


Cum ultima dorinţă ar fi fost cel mai greu de îndeplinit şi, totuşi, D. a reuşit-o şi pe asta săptămâna trecută (poate ca răspuns la coborârea mea surprinzătoare, prin lentă înapoi :P), nu-mi rămâne decât să zâmbesc mulţumită . Mâine, poimâine, sâmbătă, duminică…

miercuri, 9 februarie 2011

Viziune

Deoarece nu reuşesc să mă organizez cum mi-am propus de duminică încoace, nu-mi rămâne decât să zic pe acelaşi ton cu Ion Caraion că: Toate lucrurile cad
în oboseli şi în poveşti.

luni, 7 februarie 2011

Poate un alt început...

O să trec şi acum peste vacanţă, pentru că a venit prima zi de şcoală şi s-au adunat altele. Încerc să scriu „să priceapă toţi”, aşa cum mi-a cerut astăzi Alex şi, cândva, creatorul acestui blog, „un fel de jurnal” cum şoptea o voce din banca a treia. Fac şi eu ce pot…aşadar:

1. N-am dormit decât vreo 3 ore. Asta se întâmplă de fiecare dată când mă întorc la şcoală după o pauză, nu contează cât de mică. Da, am emoţii. De fiecare dată :)
2. De pe treptele Inspectoratului, pe la 8 şi 20 priveam ploaia. A fost un moment în care am respirat adânc şi am putut apoi să răspund cu un refuz.
3. În liceu am intrat cu nerăbdare, în sala profesorală mi-am amintit cum miroase noul, iar apoi, în fiecare pauză m-am gândit la Paul. Chiar nu mai e acolo, în uşa clasei, dar atmosfera patriarhală a rămas, aşa că mi-a răspuns altcineva la întrebare:D. Cum am mai spus, orice transfer al unui elev sau demisie a unui profesor le percep ca pe un eşec al şcolii. Deşi sunt cazuri şi cazuri.
4. Clasele a V-a. Drăguţi, cu idei, s-au conformat repede şi dă-i cu verbul înainte (că în vacanţă s-a transformat pentru unii în predicat).
5. Clasa 11. A ieşit bine, chiar şi fără prea multe uniforme. Cred că au reţinut ce-i cu complexul paginii albe şi, de la contradicţia mea, ceva din contradicţia lui Maiorescu. Mă aşteptam să fi vizionat mai multe desene animate, ca să ştie ce-i cu cele 4 elemente, dar erau familiarizaţi cu al 5-lea;)
6. În clasa mea sunt acasă, cu ei cu tot. Îmi sunt atât de dragi şi fac tot posibilul să le ascund asta, deşi e tot mai greu. Un nou venit: de la info, Răzvan. O discuţie interesantă despre discriminarea de gen din romanul suport pentru portofoliu: vai Ilinca, de-ai şti ce greu se găsesc bărbaţii pe care să poţi să-i admiri! Ale, ca de obicei, răspunde calm la întrebarea colegilor:da, a citit cartea de 2 ori!:) Bine identificate hipotextele şi elementele de intertextualitate,bună conexiunea cu Shakespeare!
7. 12 D. Punct culminant. Nici nu ştiu cu ce să încep, poate cu revelaţia pe care am avut-o când am auzit răspunsul lui Alex la întrebarea pe care am pus-o după ce am aflat păreri despre concert: - Cât de mare este sala la Amantes? – Cam cât living-ul dvs! Am încremenit şi în momentul acela mi-am dat seama că vorbele astea pe care le aruncă oamenii în vânt duc la scenarii atât de palpitante, sucite şi răsucite de minţile unora. Nu era nici o problemă să-mi vadă Alex living-ul (în fond, eu i-am vizitat toată casa şi chiar mi-am dorit un dormitor decorat de maica-sa, care a fost draguţă şi mi-a explicat cum a reuşit ea să personalizeze camera aia), mai ales că are colegi care l-au şi văzut (cu bac-ul în cârcă), dar, nu ştiu cum, a sunat tare rău replica lui şi...m-am întristat un pic. Asta până când mi-am amintit de articolul Florinei :www.adevarul.ro/locale/bistrita/Bistrita-_Liceenii_de_clasa_a_XII-a_vor_sa_se_faca_bugetari_0_416358622.html


Băieţii au verificat dacă textele lor nu conţin pleonasme, apoi cu anacolutul şi tautologia ne-am apropiat de ora 2, când i-am privit ieşind din clasă, de pe podium...Aşa îmi place: să rămân ultima şi să închid eu uşa: din 72 de ore, au mai rămas 71. Nu, timpul nu mai are răbdare, dar ei sunt încă în dimensiuni permisive.

Îmi lipseşte Ioana. De fiecare dată.

duminică, 6 februarie 2011

ANiA

observatorbn.ro/articol.php?categorie=33&articol=2094


Până să ajung să scriu despre vacanţă am adăugat link-ul către ceva foarte special, opera lui Manu, care nu încetează să mă surprindă :) Mulţumesc pentru că înţelegi esenţa!

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...