Unde am aşteptat sfârşitul lumii

Într-o saună. Să fie cald, foarte cald. Parcă aşa auzeam că trebuie să fie. Hmmm, mulţi au vorbit despre asta şi, sigur, cei mai mulţi au vorbit despre cei care vorbeau despre asta. Eu stăteam destul de liniştită, ba, mai mult, aveam şi ceva versuri în cap, faine, normal, şi le şi scriu, deşi, la finalul strofei a treia mi-am zis: Aşa o fi la tine, eu liric al lui Grigore Vieru, dar, cum la mine nu se verifică, musai să ies din saună şi să înlocuiesc Apocalipsa cu un... duş.

De-acum aş putea
Şi fără picioare trăi, 
Da, fără de ele.
 La  cine voiam să ajung
Am ajuns.

Şi fără de ochi,
Da, fără de ei, 
Aş putea să trăiesc.
Pe cine voiam să văd
Am văzut.

Şi fără de mâini
 Aş putea să trăiesc,
Da, fără de ele.
Pe cine voiam să cuprind
Am cuprins.

...........................................

An bun. Cred că anii buni se prelungesc, definitiv, în timpul meu interior. Anii buni sunt cei în care întâlnesc oameni de la care învăţ şi de a căror prezenţă nu mă mai satur, oameni a căror eventuală pierdere îmi clatină universul.

Da, am slăbit. Aşa am vrut. A venit odata cu reînceperea antrenamentelor la sală şi cu înotatul. Fără suferinţă. Am mâncat, chiar am mâncat, colegii de la chimie ştiu că veneam cu mâncare la şcoală, mâncare gătită noaptea...Un singur tip de abstinenţă, aşadar, şi-o grămadă de energie consumată pe banda de alergat.


Nu ştiu dacă am răspuns la toate întrebările care mi s-au pus şi nici dacă am dat tot ce mi s-a cerut. Am încercat să nu împânzesc FB cu poze. Mai pun aici, tot la cerere. Din locul unde aşteptam sfârşitul lumii şi-mi imaginam o infinitate de variante pentru începutul celei noi.

Un An Nou cât mai bun să fie pentru toată lumea!

Totuşi...

Posesiv, adjectiv

Ora mea. Clasa mea. Ziua mea. Ce bine-i când e bine!

La intrare, in aşteptare...

Zsolt (pus?) să mă pupe

Noul spate

Cu toţii

Cu fetele

Cu băieţii

Cu Alexandrele

Cu Meda

Cu binecunoscutul Coş de gunoi

Ora mea. Clasa mea. Ziua mea. Ce bine-i când e bine!


COLIND
https://soundcloud.com/muresan-nicoleta/5-colind-versuri-adrian

De-a Bucureştiul

Aştept iarna şi-mi place decembrie, printre altele, pentru că începe cu de ce...Nu mi-e dor de iarnă, e anotimpul care persistă, infiltrat în zborul meu printre alte anotimpuri.

Bucureştiul a rămas în urmă, iar săptămâna petrecută acolo s-a supus unui ritm necunoscut mie, alert şi totuşi aducător de momente îndelungi de reflecţie. Cum a fost? Straniu.

Întâlnirea cu Dan Puric s-a produs prin Passe-Partout, iar revederea mi-a adus aminte de Toţi cinci, spectacolul care mi-a fermecat cu adevărat o după-amiază morocănoasă şi locală...

Conferinţa a fost plină de personalităţi, miniştri, secretari de stat (prilej bun pentru campanie),  reprezentanţi ai Băncii Mondiale, Siveco, TeamNet etc., important este însă că am mai învăţat câte ceva şi sper să-mi fac timp să exersez.

Am mai multe filmuleţe cu Cristian Gog. Şi o fotografie. Are umor şi se scuză mereu că e mentalist...Evident, a făcut tot felul de demonstraţii reuşite şi a vrăjit audienţa. Totuşi, privirea şi gândul meu au rămas la :

Desigur, nu întâmplător am prins lansările Charmides la Gaudeamus. A fost mişto să mă duc acolo cu o fostă colegă la o lansare de carte a unui actual coleg :) Şi, desigur, o fi de colecţie poza mea alături de D Great, dar parcă tot asta îmi place mai mult, pentru că e în ea o prietenie adâncă, verificată personal a doua zi, între staţia de metrou din Romană şi Cafeneaua Librăriei Bastilia...

Cum necum mi-am întâlnit la Romexpo şi soţul cu insigna ex, aflat probabil în interes de serviciu, la o lansare cu servicii secrete şi istoria lor, oricum ceva legat de tema asta. El avea două cărţi groase sub braţ, eu Erg-ul în mână şi ochii trimişi să caute De-a viul pentru Ale...I-am dat bineţe (ha-ha!) şi l-am trimis să vadă nişte adevăruri:

Despre vinerea neagră nu mai scriu. M-am ales cu o geantă şi nişte cizme, asortate cu o nevralgie de la curentul din metrou + nişte blesteme ale celor pentru care lumea e prea mică şi cărările limitate...

Aşadar, mi-a fost dor de Bucureşti. Mi se face dor doar de ceea ce nu port în mine.

Lună tare

Când dă norocul peste tine şi te cari o săptămână la Bucureşti după trei şi înainte de două teze, fix când semestrul se strofoacă să fiarbă în flăcări, da, te simţi norocos.

Când te trezeşti cu un card plin de de toate de-ale spa-ului şi nu trebuie decât să-ţi deplasezi fizicul (e adevărat, mai zvelt cu vreo zece kg, că uşor n-a fi niciodată!) până la locul cu pricina, da, fireşte că eşti norocos.

Când nici n-ai scris-o (dar ai aduna-o şi i-ai dat titlul şi subtitlul didactic!) şi cartea ta primeşte tot ce trebuie ca să fie carte de la un îndrăgostit nostalgic şi definitiv de Rebreanu (mna, bani...), cum să crezi că nu eşti norocos?

Când crezi că toate alea bune vin în decembrie, dă norocul peste tine şi-ţi spui: Tare luna asta!

Hai

hai, recunosc, mi-e poftă de mărul început astă-vară;
îl privesc în timp ce mă duc de la mal pe alt mal
şi, stropit cum e cu glazuri ţapene de scrum,
îmi pare mai viu, mai măr, mai tu.

în fiecare dimineaţă, dar chiar în fiecare,
mă lupt cu pofta de-a-l rostogoli de vreo două-trei ori
să-i văd şi părţile celelalte, zise întregi, de-aia îmi ţin ochii-n cap
să nu carecumva să se întâmple minuni şi eu să fiu oarbă.

hai, altă linguriţă-i în ceaşca mea când e a ta;
mă înnebuneşti cu limpezitul, bine şi faci,
înnebunită parcă mă descurc mai bine şi, sigur, pot,
în sfârşit pot, să înghit.

E3

Poi, cum să fie în excursie? Depinde cine-ntreabă...Asta pentru că unii dintre colegii mei se arătau sceptici:"Şi chiar vă duceţi, da' ce-aţi păţit?!N-aveţi de lucru? Părinţii au primit răspunsul pe care îl sperau, la şedinţă, aşa că doar cine a fost ştie o parte din ce-a fost.

Una peste alta, am poza pe care-o doream. Am ales-o că-mi place, normal, dar mai ales pentru că reprezintă o atitudine:

Fireşte, există şi cea cu grupul H, mai aproape de ceea ce aşteaptă lumea de la o poză "oficială":

Bine au dus-o băieţii şi suficient de bine fetele. Ania a fost în culmea fericirii, de-abia am convins-o că trebuie să ne întoarcem acasă:

Mai ales că a beneficiat de rotirile preferate...

şi de lecţii de gimnastică:

Asta pentru că a văzut şi ea ceea ce au văzut şi cei din prima poză ce făceau cu mâna (cine şi-ar fi imaginat că se uită înapoi, doar erau plecaţi să vadă Bistriciorul...!):

un început de rondă (un fel de roata ţiganului cu avânt şi săritură) şi mult cerutul stând în mâini (surprins în proces, evident):

Acestea fiind spuse/arătate, bifez îndeplinirea a încă a unui obiectiv pe ziua de azi şi mă întorc la citit, pentru că nu vreau să neglijez Apropierea începută în scurtele nopţi lungi de la Tihuţa.

Din urmă

Îmi place toamna. Îmi convine toamna. Mă lasă în pace gândurile de război şi...ţes liniştită. Da, anunţ o altă carte şi, dacă-mi vine şi coperta promisă din Marea Britanie, intru în iarnă cum se cuvine. Culmea, preocuparea centrală  din ultimul timp nu a fost nicidecum legată de şcoală şi nici măcar de grădiniţa nouă a Aniei, ci de calitatea hranei şi, esenţial, de creşterea timpului de alergare pe bandă de la (aproape) 3 minute la 15. Aşa că, de când pot alerga 2 km pe zi şi-mi şi place....simt că sunt în stare să fac şi alte lucruri mai aproape de celălalt ritm al cordului meu. Cum ar fi să scriu.

Multe întâlniri în septembrie. Dar, înainte de astea şi de începutul şcolii, am fost în fascinantele vizite de monitorizare, de data asta cu Bianca, aşa, să vadă şi ea cum e. A fost drumul drumurilor, având în vedere că ne-am rătăcit întâi în Dej şi am găsit cu greu drumul spre Bobâlna, apoi, la întoarcere, ne-am trezit lângă...Baia-Mare, asta pentru că Jiboul a fost un nod prea strâns pentru inteligenţa noastră vizual-spaţială...

Avem şi nişte poze: la conacul ruinat din faţa şcolii din Dragu, la Pizza King din Zalău, unde ne-am întâlnit  cu un prof să facem prezentarea pentru schimbul de experienţă la care urma să participe etc. Şi, minunea minunilor, salvarea celor fără de orientare, acelor cu cai sau cu maşină de teren, PODUL MOBIL de pe Someş... Despre el a scris Bianca pe FB şi, dacă eu aş fi fost dispusă să-l trec cu maşină cu tot, ea nici nu a vrut să audă. Aşa că l-am fotografiat doar şi am mai făcut 100 de km, mulţumind Băncii Mondiale că se poartă frumos, nu ca UE.

Şcoala a început sec şi mi-am mărturisit pe tablă un dor. Toţi au crezut că e vorba de o iniţială şi bine că s-a potrivit şi aşa! Am primit sms-uri de prin curtea şcolii. Ana-Maria e parcă aceeaşi: cea care mă vizita şi când eram în concediu, lăsându-şi cursurile şi aterizând la Sovata sau sâmbăta dimineaţa, tot studentă fiind şi venind Acasă...urcată în taxi din Piaţa Morii până în Ştefan...Acum e om mare, dar tot ar mai fi în stare să ceară comisiei de bac cireşe pt toţi copiii care aveau proba orală la română:))

Mi-a scris şi Ana, frumos-frumos, cum că mă vedea şi dacă nu alegeam roşu:D Şi, absolvenţi de anul trecut mi-au luminat ziua aceea (nu ştiu de ce tristă) la...Old House.

Adevărul este că mă aşteptam să merg undeva cu clasa mea. Au fost câteva şoapte, dar, după cum le spuneam, sunt la vârsta la care aştept propuneri concrete. Aşa că, prima zi de şcoală cu 11H e imortalizată aici:

Sper să umplem poza în excursia care începe mâine, E3, şi, pe viitor, să ne organizeze mai bine o forţă superioară, nu de alta, dar "ţărâna va seca poveştile/din trupul trist".

Au trecut pe la şcoală şi cei de la chimie biologie, D-urile mele absolvente anul acesta şi anul trecut, au venit Ligia şi Gili, proaspăt licenţiate în medicină şi mi-au amintit ce înseamnă să iei 10 la bac la română...şi cum poţi să nu te saturi o generală şi-un liceu de-aceeaşi profă! :P

N-am poze cu Andreea şi Bianca, pe care le-am făcut inspectoare la clasa a V-a şi de venirea cărora m-am bucurat. Cumva, aşteptam ceva B-uri şi pe la şcoală, concret, nu fugar. (Adi, dacă ai de comentat ceva şi aici, te rog să te abţii, asta pentru că ideea nu are legătură cu tine, nu e niciun fel de apropo şi, dacă tot am ajuns aici, pot spune că, în fond, scrisorile noastre au dărâmat un orgoliu.Mie îmi ajunge, sunt mulţumită, l-am afectat în mod real, deci..."ca-n cărţi" :)

Am ieşit şi cu Andra la Conacul Verde şi am dat timpul înapoi, căutând piesa pe care i-am învăţat-o la dirigenţie, în gimnaziu. Doamne, parcă-i văd, arătându-şi coatele şi genunchii:D : Mircea Baniciu http://www.youtube.com/watch?v=v-Dgo2oBQsk. Cum n-am avut vreme de poze, pun una "din vremile acelea", cum ar zice Creangă.

Ce-ar mai fi de spus/scris? Desigur, ceva despre Hara şi "Înapoi în viitor", de fapt despre Cici, Andrei şi Ania. Se pare că Aniei îi place şi No Remorse şi Blackout, asta pentru că a rezistat, a aplaudat şi a dansat la concertul lor. Iar eu am ţinut-o şi în cârcă,ca să  înţeleagă ce înseamnă să fii fan adevărat!

Închei cu isprava lui Ale. Cum s-a ales cu premiul acela la Congresul Internaţional UNIFERO, m-am trezit cu o invitaţie la următoarea ediţie, undeva în jurul datei de 1 mai 2013. Viena, venim!

Septembrie, luni

Gata şi cu vara/vacanţa/concediul. Azi m-am întors la şcoală şi am fost foarte cuminte...
Chiar la intrare, Corneliu şi Cipri - discuţii despre peştii de la Colibiţa, cam cât de mare e şalăul şi cât de nepricepută sunt la măsurători (arăt 50-ul ca 20-ul...ufff!).

Apoi, Carmen.Eram curioasă cum va fi reîntâlnirea. OK, ne-am pupat, am scăpat şi de grija asta, toate relele s-au dus :D

Şiruri întregi de pupături, nu mai ştiu cu cine şi de ce. Îmi amintesc doar remarca lui Ivănescu: "Uite, toate s-au îngrăşat!" Şi când te gândeşti că nu te gândeai că i-ar păsa de asta!

Am fost să cumpăr cafea. Cum să ai reacţii fără?

La şedinţă am văzut cine a rămas şi cine a venit/revenit. Jeni şi Simona, suntem o română completă :) A rămas şi Dan. Mă bucur pt elevi.

Am fost cu Ania în august pe la şcoală: nu înţelegea unde-s copiii...Şcoala-i pustie şi miroase a deşertăciune fără ei. În septembrie miroase a aşteptare. Şi ce frumos gestul Ioanei Găurean şi al Ralucăi Suciu de a fi astăzi acolo, în hol, să-şi salute foştii profi. Şi ce de locuri goale!

P.S. Mi s-a solicitat o scrisoare către absolvenţi. Cred că voi reuşi să o scriu, dacă tot am primit câteva gânduri restante din decembrie...Nu-i timp de plictiseală.

Chef şi chefuri

Nu prea am avut chef de scris. De câteva zile dorm bine şi mă trezesc repede, cu gândul la cele două becuri aprinse la bordul maşinii, la drumuri pe jos/cu taxi/amânate/ justificate. Greu cu drumurile+ Ania care face ce face şi continuă să mă convingă că-i de  mare ajutor un biceps exersat...

Îmi dau seama că mai bine scriu, decât să comentez, mai bine scriu, decât să rescriu şi, ceea ce era evident, mai bine tac decât să alung. Iau lista cu restanţe: rescriu ultimul vers al textului anterior, le răspund Manuelei şi lui Nico pe blogul celălalt, comentez la postările Biancăi şi apoi scriu ceva pt Antonia şi pt toţi cei care înţeleg câte ceva din ce vreau să spun (da, şi pt ingineri!), aleg două poze, caut o legătură între ele şi, desigur, mintea îmi fuge la Costineşti şi...la tine.

Aşadar, cum vacanţa nu-i vacanţă dacă nu-ţi aminteşti de şcoală, are grijă Ania să valorifice programul cu reducerea absenteismului cu un chef de scutiri care mai de care mai medicale:

Şi, pentru ca Liana să fie sigură că dilema sebeaînaintesaudupă a fost eliminată, îi mulţumesc încă o dată că s-a gândit la noi şi că a făcut posibilă o Nebunie a zeilor, mai ceva ca-n film...Cum Paul a prins doar publicitatea, aşteaptă o versiune mai nouă, eventual cu nişte culturişti prin zonă!

Mă întreb de câteva zile cum am putut să ascult atâta Paraziţii de le ştiu versurile pe de rost şi de ce la concertul de pe plaja din Costineşti Viţa de vie mă ţinea înlemnită? Chef şi chefuri...

Dezmăţ

şi ora din noapte, şi anul ce-a fost,

şi clujul aproape, şi sens fără rost,

şi berea-ncepută, şi-un vis nevisat,

şi gura flămândă, şi gâtul muşcat,

şi-n palme trecutul, şi-n sânge elanul,

şi-n vorbe-amintirea, şi-n sete paharul,

şi-n păr răbufnire, şi-n umbre doar fum

n-au vrut regăsire, au crezut în  acum.

Micul Prinţ

Ştiu să întreb
Despre miei, despre flori.
Odată-ntr-o pădure
Am sărutat un izvor.

Ştiu ce uimită-i
Culoarea albastră.
Am o grădină
Şi o fereastră.

Mai am şi-o carte
Foarte subţire
În care nu-ncape
Decât o iubire.

Pot să-mi iau locul
Lângă tine, pe stea?

- Da, spuse prinţul,
Eşti prietena mea.
 
                           Nina Cassian

               

Comoara târzie

O creangă de aur în curte avea
Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia.


Dar omul cu ochii şireţi într-o zi
Trecu prin grădină pe-ascuns şi-o zări.


A doua zi iată-l pe prinţul tăcut.
"– O creangă de aur îţi cer împrumut."


"– O creangă de aur? De unde să-ţi dau?
Aşa ceva n-am eu. Nici zeii nu au.


Aşa ceva nu e decât uneori
În vrăjile goale şi-n visul din zori."


Dar omul răspunse: "– De-o aflu cumva
Mi-o dai mie?" "– Bine, să fie a ta!"


Nici nu sfârşi bine vorba pe tron
Că omul ţâşni dintr-odată spre pom,


Urcă şerpuind până-n vârful bătrân
Şi vesel se-ntoarse cu creanga în sân.


O creangă de aur cu sunet vrăjit!
Stă prinţul sub pajură nedumerit,


Se uită la omul ce trece prin gard,
Sprânceana-i se-ntunecă, braţele-i ard.


Dar totu-i zadarnic, totu-i în van,
Totu-i de-acuma nemernic alean.


O creangă se aur în curte avea
Şi el, Prinţ nătâng, nu ştia, nu ştia...


                                                    Radu Stanca

Părinţii

Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,
în timp ce-n noi mai cresc grădinile.
Ei vor să fie rădăcinile,

prin cari ne prelungim pe subt pământ.

Se-ntind domol părinţii pe subt pietre,
în timp ce în lumini mai adăstăm,
în timp ce fericiri ne-mprumutăm
şi suferinţi şi apă vie pe la vetre.  
                                   
                                        Lucian Blaga

Pentru Ale

Se pare că vacanţa nu împiedică scrisul să câştige. Încă un premiu obţinut de Ale http://www.unifero.net/index.php?option=com_content&task=view&id=342&Itemid=76, un premiu pentru o scrisoare care, dacă tot a devenit publică, poate să fie găzduită  şi aici. Nu prea sunt multe de spus, poate doar un mic avertisment: dacă într-o zi tu vei descoperi că nu e aşa, că nu sunt cum ai crezut, să poţi să recunoşti că nu-i vina nimănui că,  la un moment dat, ai avut aceste convingeri, le-ai împărtăşit, ţi le-ai asumat în devenirea ta, în destinul tău.
 Din partea mea, te rog să primeşti, ca recomadare, un film pe care l-am perceput ca fiind fabulos, nu numai ca denumire, ci şi ca idee şi coloană sonoră:

Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain

http://www.youtube.com/watch?v=WQeLatvaIrs

o seară ploioasă de sfârşit de mai,

   o noapte liniştită...

Dragă doamnă dirigintă, dragă doamnă profesoară,

           

            Când, în clasa a cincea, profesoara de română ne-a cerut să descriem profesorul model, eram convinsă că nu există, că îl puteam face să fie doar prin intermediul ficţiunii. Şi am adunat bucăţi din sticlă, din ploaie şi din cale, din fiecare profesor pe care îl admiram, le-am lipit bine-bine, ca să ţină, şi, a doua zi, am arătat, mândră de mine, rezultatul: un dascăl-mutant, un dascăl-vrăjitor, ce, cu bagheta şi cu rimele lui, te făcea să înveţi lecţia instantaneu, un dascăl-zână, ce ştia să inventeze basme şi te transforma în protagonist... Acum, în clasa a X-a, şi încă din clasa a IX-a, de când am citit articolul psihologului Maria Iordănescu despre profesorul-model, profesorul-profesor, mi-am dat seama că de fapt există, că existaţi. Că nu vă trebuie nici baghetă, nici rime şi nici basme. Vă scriu ca să vă spun asta, pentru că nu ştiu dacă (ştiu să) o arăt.

            Cred că, dintre toate cele primite de la dumneavoastră, cel mai mult şi mai tare mă bucură zâmbetele: zâmbetele aprobatoare, zâmbetele-recompensă (mai mult decât o notă), zâmbetele-răspuns... Doar cred, pentru că ştiu că oferiţi atâtea, încât e foarte greu să ţii socoteala, încât ajungi să nu mai poţi număra, să nu mai ştii număra şi să îţi dai seama că, oricât(e) ai da, nu mai poţi egala. Şi mai ştiu că, de multe ori, oferiţi şi în secret, fără ca cel ce primeşte să-şi dea seama (atunci). Cum să fiu sigură aşa?

            Pe lângă zâmbete, ştiu că primesc lecţii şi, mai ales, Lecţii, pe care profesorii care vin în clasă fix când se sună, îndrumaţi doar de sunetul clopoţelului, se aşază la catedră, îţi citesc numele din catalog, fără să-ţi privească, fără să-ţi cunoască (şi) chipul, încep să dicteze şi, apoi, călăuziţi de acelaşi sunet, pleacă nesalutând, nu ştiu să le ofere, deşi poate că ar vrea. Nu m-aţi învăţat doar să clasific textele, naratorii, personajele, m-aţi învăţat şi că, la fel ca în Maitreyi, iubirea are puterea de a iniţia, de a maturiza, m-aţi învăţat că, oricâte defecte ar avea prietenii, chiar dacă sunt Setilă sau Gerilă, îşi vor folosi singura calitate pentru a mă salva, m-aţi învăţat că scrisul nu este obligaţie, ci un mod de defulare, un moment de introspecţie, că, prin intermediul lui, ajungi să te cunoşti...

            Încă mă mir cum, spre deosebire de ceilalţi profesori, reuşiţi să strecuraţi, prin acel formal obligatoriu, cantităţi considerabile de informal, care reuşesc să apropie, să ne apropie, iar dialogurile virtuale cred că ajută şi ele să nu rămâneţi mult timp după întâlnire doar una brunetă, îmbrăcată în roşu, despre care s-a AUZIT că a-făcut-a-spus-a-scris-nu-ştiu-ce. În momentul lor, eu una uit că cea cu care vorbesc vine (cel puţin) patru ore pe săptămână în clasă, stă la catedră, scrie (câteodată) pe tablă, îmi dă note. Singurul lucru de care îmi aduc aminte atunci e că de la dumneavoastră învăţ, poate pentru că procesul continuă şi după ieşirea din sala de clasă, şi în faţa calculatorului sau în faţa dumneavoastră, când catedra dispare. Când ceilalţi dispar (că iese comunicarea mai bine doar în 2, nu?).

            Sunteţi printre puţinii care ştiu şi să ofere răspunsuri, nu doar să pună întrebări. Şi printre şi mai puţinii care ştiu să stârnească întrebări. Şi să-i ajute pe cei nedumeriţi să(-şi) găsească singuri răspunsurile. Şi să nu le uite. Sunteţi printre puţinii care nu doar citesc ce scriu elevii, ci care, din lectori devin autori, care se lasă, la rândul lor, citiţi şi recitiţi, judecaţi, notaţi, care dau şansa elevilor să fie şi profesori, care îşi dau şansa să fie şi elevi... Nu vreau să ştiu cum ar fi, cum aţi fi sau cum aş fi fără blogurile şi cărţile dumneavoastră!

            Se tot spune că educaţia e de vină că nu există destui profesori competenţi, că nu există destui elevi competenţi să înveţe. Întrebată atunci ce aşteptări am de la educaţie, aş răspunde că aştept să se schimbe şi mă aştept să nu se schimbe. Întrebată ce aşteptări am de la dumneavoastră, nu aş şti ce să spun. Ce aşteptări să mai ai când toate ţi-au fost întrecute, de fiecare dată? Poate ca asta să nu se schimbe.

            Eu sunt mulţumită şi recunoscătoare că mi se oferă educaţie, că îmi oferiţi, şi sunt dispusă şi bucuroasă şi, de fiecare dată, nerăbdătoare să o primesc (împreună cu toate celelalte Lecţii venite de la dumneavoastră). Nu ştiu ce o să fac cu ea, ce o să realizez prin ea, dar ştiu că vreau să fac, să realizez şi, la rândul meu, să ofer.

            Mulţumesc că sunteţi şi că sunteţi aşa, că oferiţi şi că oferiţi atâtea!

                        A., care, în fiecare zi, găseşte tot mai multe răspunsuri

                        şi întrebări (sau întrebări şi răspunsuri)

P.S. Ce uşor reuşiţi să deveniţi oglindă!

Cărări şi drumuri

Mâine pornesc iar la drum prin judeţele vecine, în vizite de monitorizare într-un proiect infernal...De fapt, am început săptămâna trecută uşor, uşor de tot, atât de uşor încât am avut vreme şi de-un Regal şi-o reîntâlnire cu G. Unele lucruri nu se schimbă...Nu-mi lipseşte Subaru, însă îmi lipseşte al naibii de mult colegul meu şi nu ştiu zău cum am putut să fiu aşa de norocoasă să pot lucra cu el 2 ani şi atât de nepăsătoare să-l las baltă când lucrurile începuseră să scârţâie. M-a iertat, din moment ce mi-a propus să lucrăm într-altul, dar uite - acum a plecat el.

Cred că a găsit drumuri mai bune de străbătut, chiar dacă nu în distanţe, şi nu pot decât să mă bucur pentru el. 2 zile de teren trec ele cumva, vara iaraşi şi poate de la toamnă se mai rezolvă din probleme. Îi mulţumesc pentru că a fost atât de înţelept încât să nu-şi pună mintea cu mine, că mi-a făcut poze, că a avut încredere în deciziile mele, că m-a lăudat când am depăşit BMW-uri, că a înţeles de ce închid ochii când văd vaci (de toate felurile), că m-a apărat de primari, că a găsit o piesă-motto pt drumurile şi cursurile noastre http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/nicola-honey-5, că nu mi-a zis nimic când am mers cu 30- 40 la oră până în Năsăud, în spatele unui autobuz, gândindu-mă la altceva şi câte şi mai câte n-ar fi... Pun şi nişte fotografii, una de pe undeva de pe Ilve, o poză rămasă celebră prin următorul schimb de replici:
Eu: - Am ieşit bine?
Atti: - Îi faină apa...


alta de la Regal, cred că făcută de G. şi una de la ziua Ofeliei, de acum 4 ani, când eram destul de gravidă.... 
(La mulţi ani cu tot dragul, Ofelia! Şi veşnică recunoştinţă pentru protecţie ;) ...)

Iancu Jianu

Când locuieşti într-un oraş mic ai mai puţin praf pe faţă, dar riscul  să se depună o cantitate considerabilă pe creier creşte direct proporţional cu vârsta. Altfel spus, să mori de plictiseală, în plină vară, cu tot cu ţigară, începând de cu seară, când serviciul nu mai este pentru nimeni un refugiu al impotenţei cognitive...

Poţi sta pe-o terasă, e adevărat. Poţi înota pe undeva. Poţi face o mulţime de lucruri, important este să încerci, măcar din când în când, şi altceva. Ideea lui D. ne-a prins şi de-abia aşteptăm seara/noaptea să ne jucăm iar.

Exerciţiul propus zilele trecute este o replică peste ani a unui joc din copilărie pe care noi îl numeam "De-a Iancu Jianu", numai că acum nimeni nu mai e potera, toţi suntem haiduci, deci eroi şi iar eroi. 3 seri consecutive, fiecare din cele 3 persoane care participă  şi se cunosc foarte bine, îşi fac tabere undeva în oraş, le marchează cu însemne personale, iar celelalte două, în echipă, sunt provocate să le descopere. În prima seară am folosit maşinile, noaptea trecută am mers  pe jos, iar în seara asta folosim role/biciclete.  

M-am tot gândit unde să-mi fac tabăra, că-i rândul meu în sfârşit...Într-un loc cu amintiri comune cu ale celorlalţi doi, într-un loc pe care să nu-l găsesască din prima, să nu-l găsească uşor (deci nu curtea şcolii, nu fosta Galaxy, nu Apollo...). Mai am câteva ore la dispoziţie, o pun pe D. să-mi facă o poză "de blog", postez cele scrise şi sper să-mi las eşarfa pe-un gard de unde prietenii mei să o ia, în cele din urmă, triumfători...

Apoi vom merge şi pe-o terasă să scuturăm alte amintiri haiduceşti.

Au găsit locul şi povestea lui...

Străzi

Vin doi domni de la gaz sa facă verificarea instalaţiei...moment important - eveniment pe scară, că nu-i totuna să descopere scurgeri sau să completăm  formulare.. Iar scriu.


Stau pe Lucian Blaga. Am locuit câţiva ani pe Ion Minulescu şi foaaaarte mulţi pe Andrei Mureşanu. Îmi găsesc în adrese evoluţia poeziei româneşti şi mă întreb unde mă mai pot muta de-aici :)


Am vizitat zilele trecute o grădiniţă de pe strada cu o casă ce mi-a fost acasă 3 ani de dragoste, vorba psihologului, adevărată. Mi-e dragă strada şi amintirea.


Fosta Viişoarei, actualul Bulevard al Independenţei, -  strada bunicilor. Cu poartă lângă poartă, vişinie şi verde (acum parcă stridente amândouă), în spatele staţiei de autobuz de vis-a-vis de Baby Blue, casele îmi aduc, firesc, aminte de copilărie, de trandafiri şi vişini.


Dacă se hotărau părinţii mei să scape de mine, găseam în Piaţa Morii cazare permanentă cu mamă cu tot. Asta pentru că e acolo un suflet geamăn alături, mereu alături.


Gene 4 e pe Florilor. Acolo stă şi draga de soacră-mea şi mă gândeam vineri, în timp ce ne beam cafeaua împreună, câţi prieteni am în continuare în blocul Lamă. Şi aştept să vină Dan în ţară, să jucăm un baschet acolo, pentru că, într-un fel, noi tot într-o bancă am rămas. Desigur, dacă celălalt Dan găseşte vreo poză din liceu, tot pe Florilor se va întâmpla.


Mă gândesc la învăţătoare şi la concertele de Crăciun ale Appassionatei. De fiecare dată, ajungeam, părinţi şi copii, într-un apartament de pe Rodnei, de unde nu ne mai dădeam duşi. Acum nu l-aş mai găsi, însă încă îi simt mirosul de mere, de scorţişoară şi de copilărie.


Pentru mine, Ispirescu e cartierul-stradă. Prima dragoste, prima gaşcă, locul de întâlnire, vara-vară, iarna-iarnă, multă siguranţă...Şi noaptea aceea-dimineaţa, dinainte de plecarea la mare, din pricina căreia era să rămânem acasă.


Plopilor şi Dire Straits....


Cerbului, prospăt asfaltată, şi lecţia de dat pe role...


Crinilor şi ciorba de cartofi...


Şi câte altele! Oraşul meu se construieşte, se reconstruieşte, "ca o strângere de ape". Central, rămâne Bulevardul Republicii, cu şcoala noastră, cu viaţa noastră, cu partea din cer ce ne-a fost dat să o privim împreună.

Sub semnul zodiei

"…şi totuşi există ceva care ne face să ducem cu noi mai departe doar fiinţe pentru care prietenia e mai mult decât un cuvânt plurisilabic." (Cucta)

LA MULŢI ANI!

Aniversare de suflet

În seara asta, trebuia să fiu aici/acolo, în loc să tânjesc după concertul lui Smiley...Cu-o rochie roşie-n bagaje, cu nişte cărţi promise, cu mult aşteptata vizită la Manu în gând, într-un tren-nălucă, da, azi era firesc să fiu la Bucureşti.

Dar n-am plecat. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce nu (mai) am chef să-mi expun fericirea nici la petreceri, nici în vreo altă vitrină. Prefer oricărei distracţii lumina oamenilor de lângă mine, din fiecare zi, din fiecare noapte...Toţi cei pe care i-aş fi luat cu mine sunt deja în mine, cu rezervări pe viaţă. Dacă la acest eveniment nu se pot face radiografii, atunci nimeni de-acolo n-ar putea afla de ce sunt cum sunt şi cărui timp calitativ mă supun...Aş fi mai bogată poate cu câteva zâmbete, dar tocmai mi le-a adus Ania când mi-a cerut azi "şi-o surioară (Roza) şi-un frăţior (Raul)".

Cum să pleci la drum, chiar spre Marea Dragoste, când ai de făcut încă doi copii direct cu "căciuli mov şi verzi"...?

El Zorab

Despre multe mi-am propus să scriu, însă timpul a înaintat şi-mi pare că, trecând peste unele evenimente, acestea au fie soarta insignifiantului, fie remanenţa miraculosului. Vom/voi vedea. Despre ieri va fi mâine, deocamdată ce a fost azi:

Încă o zi-probă. La clasa a VI-a, Arabela s-a prezentat cu volumul lui George Coşbuc, ca să lămurim problema cu "calul acela omorât din dragoste de propriul stăpân". Pricepe la 13 ani, dacă poţi,  ce-i cu iubirea asta care nu se vinde, ce-nseamnă să nu mai fi întreg când stabileşti un preţ pentru celălalt şi, până la urmă, ce-nseamnă să te sinucizi ucigând...Sper că măcar o parte au înţeles, iar cealaltă s-a gândit la cai, aşa în general sau chiar la cei pe care îi călăresc la sfârşit de săptămână (că sunt câteva amazoane viteze şi pe-acolo!).În fine, nici de data asta nu am reuşit să trec de strofa a zecea la lectura model şi am lăsat-o pe Lina să continue, timp în care copilăria mea năvălea în sala aceea de clasă cu glasul mamei răzbind timpul şi celelalte dimensiuni: de fiecare dată când îmi recita El Zorab strângeam pumnii şi aproape că-mi ţineam respiraţia: speram din tot sufletul să găsească arabul acela, măcar o dată, o altă soluţie...Niciodată n-am putut citi cu voce tare până la capăt textul ăsta - nici azi n-am trecut proba.

Sunt lucruri despre care încă nu pot scrie. Sunt altele care devin din ce în ce mai importante, chiar esenţiale în existenţa mea. Dincolo de limite, îmi ţin fiinţa în sărbătoare.Şi da, eu vara nu dorm...

Ce (mai) fac...

......când nu-mi găsesc locul:

1. Scriu ce fac când nu-mi găsesc locul.
2. Ascult Tracy Chapman.
3.  Citesc jurnalul lui dirigu'.
4. Adun un sac de haine inutile şi le las lângă un tomberon.
5.  Îmi cumpăr un tricou (Puma, de obicei)
6.  Caut un sac de box şi mă tot întreb de ce nu-l mai găsesc în sala aia de sport (ar trebui să fie la fiecare colţ de stradă, multe s-ar rezolva…)
7.  Bat mingea cu putere şi arunc la coş (am avut şi cu cine, ca mai erau doi pe terenul de la şcoală care nu mă cunoşteau şi au putut să mă aprecieze obiectiv!)
8. Şterg o tablă (da, gen Tabula rasa!)
9. Intru într-o sală de clasă şi privesc catedra dintr-o bancă (cine ştie...poate-o fac să dispară!)
10.  Mă abţin  să accept compensaţii de altă natură.

Samurai Song

Îmi place Robert Pinsky, poate tocmai pentru că nu l-am descoperit din întâmplare. L-am căutat printre poeţii americani (despre care ştiu/ştim prea puţin) şi întâlnirea s-a lăsat cu dragoste la prima vedere :) La traducere m-a ajutat Claudiu, însă tot mai bine sună varianta originală, cum se întâmplă mereu...

Am vreun prieten samurai? Dacă nu, pot să-l fac din tăcere...

When I had no roof I made
Audacity my roof. When I had
No supper my eyes dined.

When I had no eyes I listened.
When I had no ears I thought.
When I had no thought I waited.

When I had no father I made
Care my father. When I had 
No mother I embraced order.

When I had no friend I made
Quiet my friend. When I had no 
Enemy I opposed my body.

When I had no temple I made 
My voice my temple. I have
No priest, my tongue is my choir.

When I have no means fortune
Is my means. When I have 
Nothing, death will be my fortune.

Need is my tactic, detachment 
Is my strategy. When I had 
No lover I courted my sleep.

La Paşti

"Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:

- Ce vă este, frăţioare,

- Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,

Staţi gătite-n haină nouă,

Parcă, Dumnezeu mă ierte,

N-aţi fi ouă…

- Suntem fierte!

Zise-un ou rotund şi frez

Lânga pasca cu orez.

Şi schimbându-şi brusc alura,

Toate-au început cu gura:

- Pân’la urmă tot nu scap!

- Ne găteşte de paradă.

- Ne ciocneşte cap în cap

Şi ne zvârle coaja-n stradă…

- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
Aş fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…

- Eu, mai bine-ar fi să tac:

Aşa galben sunt, că-mi vine

Să-mi închipui că pe mine

M-a ouat un cozonac!…"

George Topârceanu

Răscoliri

Îmi petrec vacanţa cu răscoliri: sertare, dulapuri, cărţi, amintiri. Mai mult din anii de liceu, dacă tot se apropie Marea reîntâlnire (şi cred că mai întrezăresc un motiv...). Nu prea am ce revedea, poze prea puţine, filme deloc, nici măcar imagini rătăcite prin memorie şi asta mă întristează un pic. În schimb, muzica, asta e singura în măsură să aducă stările de-atunci şi să inducă altele. Salvarea vine de unde nu te aştepţi. Glasul lui Mark Knopfler mi-a umplut casa şi sufletul zilele astea:
 http://www.trilulilu.ro/muzica-acustica/dire-straits-brothers-in-arms-full-album


There's so many different worlds

So many different suns
And we have just one world
But we live in different ones.

P.S. Nu am uitat nici de coregrafia mea pe începutul  piesei One de la Metallica de pe  vremea când mai funcţiona încă trupa Aster.(Poate pentru că Horaţiu şi-a lăsat chitara şi mi-a dat o floare, Doamne, că eram numai într-a noua!) Se pare că aveam ceva cu războiul...Şi când te gândeşti că devoram filme de acest gen de-abia acum 2 ani, de când cu Bands of Brothers şi asta numai din vina producătorilor Tom Hanks şi Steven Spielberg! (şi a lui Adi :P)

Altfel

Când am aflat că şi grădiniţa poate fi altfel în săptămâna recent încheiată, nu îmi puteam imagina că Ania va merge în trei excursii, iar eu numai în una...Aşa că ea a ajuns şi la Turda şi la Târgu-Mureş şi, în plus, şi-a văzut educatoarele zburând, ceea ce în copilăria mea era poveste din "categoria grea". Eu am învăţat un semn nou (cu toate cele 5 degete) după Jocurile foamei, am reţinut vorbe memorabile din discursurile colegilor mei şi, să zicem, nu mi-am irosit în zadar energia...Vineri, pe la 1 şi ceva, încă mai eram Altfel prin şcoală câţiva :)

Ale a plecat la Piteşti cu inima strânsă şi cu regretul că debutul meu în spaţiul Tango se va petrece în lipsa ei. Sper că toate telefoanele date/primite au liniştit-o oarecum în privinţa asta. Şi, da, mă găsiţi aici: http://georgeta.revistatango.ro/ 

Ale a lucrat prea mult...dar a luat 120 de puncte la proba orală şi ar trebui să înţeleagă că ideea de succes e Altfel pentru mine!

Adi s-a întors din Irlanda cu convingerea că nu numai berea e bună acolo, ci şi muzica. Mi-a lipsit, ea şi timpul nostru de SPA. Sperăm să recuperăm cumva Altfel, poate în septembrie!

Cred, foarte mult cred, că am parte de o prietenie Altfel.Dacă aş plasa-o doar în domeniul ideilor, aş greşi. Dacă i-aş spune zorzoane de complimente, aş risipi-o. Dacă aş grăbi-o, aş regreta. Dacă aş planifica-o, n-ar ieşi. Important e că se întâmplă: nu, nu e coincidenţă, tot ceea ce pare aşa e doar rezultatul forţei de a-l gândi pe celălalt, de a-l aduce în cale. Am mai trăit asta, Altfel, într-o vreme în care iubeam doar.

Mulţumesc tuturor pentru urări.Tuturor celor care au ştiut/şi-au amintit azi că mă cheamă şi Altfel!