luni, 26 martie 2012

Motivări

În momentul în care îmi verific echilibrul stând în mâini, ştiu că e ceva.
Atunci când seriile de sărit coarda ajung toate la rând, ştiu că mi-e bine.
Dacă ţin la îndemână ganterele înseamnă că le folosesc din nou - asta-i chiar lăudabil!
Când mă apucă să verific lenta înapoi (întotdeauna mi s-a părut mai uşoară decât cea înainte - nu doar ca modalitate de a coborî din braţele cuiva) starea mea este, cu certitudine, pozitivă.
Mersul pe role îşi găseşte şi spaţiu şi timp- deci se poate!

Nu, nu se datorează primăverii.Sau nu numai. Mă (re)cunosc şi mă apucă aşa o bucurie...Nimic nu-i mai presus ca Omul aş zice, cu glasul tragic al lui Sofocle, Din multe minuni câte există...


Sunt al naibii de motivată. Când nu mă aştept, găsesc răspunsuri la întrebări întârziate. Când nu mă aştept, de-abia aştept!

marți, 20 martie 2012

Nedespărţire


După ce concepe 30 de eseuri pentru o fază judeţeană la română, ia locul întâi şi se califică la naţională, ştie Cucta pe de rost, mă înscrie la concursuri şi aşteaptă mai nerăbdătoare decât mine rezultatul, Ale mă surprinde  în continuare scriindu-mi o scrisoare adevărată (adică de mână) şi mă bucură...

Nu contează câţi nu înţeleg, atâta timp cât am dovezi că, totuşi, cu atenţie, cu mare atenţie, SE ÎNŢELEGE...



16-17 martie 2012

            Oare de unde să încep? Oare ce să scriu? Oare ce să dăruiesc? Că acest cadou va exista, e clar! Dacă oamenii caută să consemneze întotdeauna evenimentul mutării casei cuiva prin oferirea celor necesare noii locuinţe, mă gândesc că la fel ar trebui să se întâmple şi cu blogurile, că tot o „acasă” sunt şi ele. Mai acasă decât o casă, având în vedere că locatar nu este doar proprietarul, locatari sunt şi lectorii.
            Evident, una dintre întrebările iniţiale a fost: ce e necesar unui astfel de spaţiu? Cititori? Consider că ei nu se dăruiesc, ci se câştigă. Şi dumneavoastră aveţi deja o mulţime!  Like-uri? Cu siguranţă, astea vor veni! Şi nu se vor mai opri... din venit. Şi vor uita de plecare. Cuvinte! Indispensabile acestui blog sunt cele ale dumneavoastră, ale mele nu au cum să fie aşa. Dar au cum să fie potrivite tipului acesta de comunicare, scrisă.
            [...]
            Recunosc. Am recunoscut deja, de fapt: îmi pare rău, totuşi, că vă despărţiţi de vechiul blog, că ne despărţim de el. Deşi veţi scrie la fel (nici nu cred că se poate altfel), deşi vor rămâne aceeaşi cititori (şi vor mai veni aaaalţiiii), nu puteţi lua tot cu dumneavoastră, va trebui să lăsaţi unele aspecte în urmă: forma blogului, cu gri şi albastru, atât de mult căutată, denumirea lui (chiar dacă, aşa cum am mai spus, ceea ce scrieţi nu se „mănâncă” rapid, ci se savurează), lista blogurilor favorite, de unde ajung întotdeauna la cel al Manuelei, toate postările anterioare şi chiar pe D., deşi poate că despre el veţi mai scrie.
            Îmi plăcea tare mult blogul dumneavoastră... Îmi place. Doar datorită lui şi, implicit, datorită dumneavoastră, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu, pe Octavian Paler, pe Marin Sorescu, pe care îi citesc acum fără să mă pot sătura de ei! Iniţial, am crezut că pe Ania o ştiu de când avea doi ani şi câteva zile, de la grădiniţă, dar, de fapt, o ştiu de când a împlinit un an şi jumătate, de la poza postată pe blog în acea zi şi văzută, ce-i drept, doar toamna. Tot acolo l-am cunoscut, evident, pe D. şi, de atunci, diferenţa dintre model şi personaj mi se pare foarte clară şi deosebit de interesantă. Şi, desigur, prin intermediul blogului, v-am cunoscut pe dumneavoastră, mult mai repede decât reuşeam să o fac doar în timpul orelor de română, mult mai bine...
            Totuşi, trebuie să vă gândiţi la avantajele pe care vi le aduce acest nou spaţiu, oricâte lucruri aveţi de lăsat în urmă: întâlniri cu persoane necunoscute ce vor deveni repede cunoscute şi, de ce nu, prieteni, reîntâlniri, colaborarea cu Alice Năstase, pe care cred că o admiraţi şi cu care sigur vreţi să lucraţi... invidia şi mai pronunţată a celor deja invidioşi (dacă nu sunt aşa, de ce aibă acea atitudine faţă de dumneavoastră?), avantaj ce e, totuşi, dezavantaj. Sau niciunul dintre aceastea. De ce sunt invidioşi oamenii? Nu pentru că vor să fie ca cineva şi nu pot să devină aşa?
            În încheiere, am decis să nu pun acele urări (La cât mai multe postări! La cât mai mulţi cititori! La cât mai mult timp! etc.), pentru că ştiţi deja că asta vă doresc, pentru că le-aţi auzit (sau o să le auziţi, după ce primesc ceilalţi lămuriri) de foarte multe ori, pentru că sunt sigură că totul o să fie bine, că succesul este inevitabil. Aşadar, încheierea devine mai diferită decât de obicei, încheierea devine pagina trei, ca să aveţi o consemnare a măcar o parte (sigur mi-a scăpat câte ceva) din evenimentele hotărâte să fie împărtăşite cu citiorii, de la începutul până la sfârşitul scrierii pe http://getamalutan.blogspot.com/.

Nerăbdătoare să citească prima postare,
Ale

P.S. Asta este o nedespărţire?








Pagina 3

  • Da, am primit în dar un BLOG, azi, 20 aprilie, între cele două onomastici ale mele... (marţi, 20 aprilie 2010)

  • La mulţi ani! Ania are astăzi fix un an şi jumătate:)... (duminică, 25 aprilie 2010)

  • Ieri am văzut, după mult timp de absenţă, curcubeul... (joi, 29 aprilie 2010)

  • Ieri a fost ziua Evei... (duminică, 16 mai 2010)

  • În seara asta am pregatit un discurs şi am probat haine: mâine, adică azi, e întâlnirea de 10 ani a promoţiei 2000... (vineri, 28 mai 2010)

  • Astăzi e ziua fratelui meu... (luni, 31 mai 2010)

  • Două daruri am primit recent: accesul la un site cu filme şi un premiu literar...
      (joi, 3 iunie 2010)

  • 2 lucruri m-au marcat azi: convorbirea telefonică, după...câţi ani? cu prietenul meu, Călin, şi călătoria cu "bărbatul vieţii mele"... (joi, 10 iunie 2010)

  • Azi lumea îşi pomeneşte morţii. Eu am scris despre tatăl meu, care s-a născut la 1 noiembrie... (luni, 1 noiembrie 2010)

  • Am avut aseară o discuţie cu o persoană deosebită, în timpul şi în urma căreia mi-am lămurit nişte bănuieli... (vineri, 19 noiembrie 2010)

  • Mâine începe şcoala... (marţi, 4 ianuarie 2011)

  • Un text la împlinirea a 15 ani de când am spus DA... (joi, 13 ianuarie 2011)

  • Nu credeam că azi o să plâng... (marţi, 8 martie 2011)

  • N-am primit niciodată flori prin curier. Până azi... (miercuri, 6 aprilie 2011)

  • Chiar în prima zi de vacanţă ne-am urcat în maşină şi am gonit spre meleaguri ungureşti…(marţi, 26 aprilie 2011)

  • Azi a venit Camelia să-mi aducă invitaţia pentru întâlnirea lor de 10 ani de la terminarea liceului. Tot azi, Ştefan m-a invitat, în numele colegilor, la banchetul de absolvire...
      (luni, 16 mai 2011)

  • Azi a fost spectacolul... (luni, 23 mai 2011)

  • Azi a fost prima zi făra clasa 12... (luni, 30 mai 2011)

  • Ce clasă frumoasă, ce clasă frumoasă! - ar fi cântat Micul Prinţ, dacă ar fi aterizat azi la şcoală… (vineri, 9 septembrie 2011)

  • În prima zi am ajuns cam când se cânta imnul (al României, că se putea şi mai rău, să lăcrimez iar pe cel al şcolii :P)... (miercuri, 14 septembrie 2011)

  • Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez... (luni, 10 octombrie 2011)

  • Au trecut 3 ani... (joi, 27 octombrie 2011)

  • Mâine vom petrece, asta e sigur... (joi, 10 noiembrie 2011)

  • Am regăsit, de câteva zile, cartea lui Marcel Mauss, „Eseu despre dar”...                (vineri, 2 decembrie, 2011)

  • Azi iar mi-a plăcut la şcoală…(joi, 8 decembrie 2011)

  • Mi s-a întâmplat ceva important joi noaptea: am reuşit, după muuuuuuuuuuuuult timp să scriu o scrisoare…(sâmbătă, 10 decembrie 2011)

  • Moş Crăciun a venit. Anul acesta, l-am aşteptat împreună şi ne-a adus tot ce ne-am dorit... (miercuri, 28 decembrie 2011)

  • A mai trecut un an…(duminică, 1 ianuarie 2012)

  • Astăzi mi-am amintit de legământul de la intrarea în Bulgaria şi de cele două jumătăţi de nasture... (luni, 6 februarie 2012)

  • Trecut-au şi evenimentele din ciclul "8 Martie - care ce poate / care cum poate"... (sâmbătă, 10 martie 2012)

  • E timpul să ne luăm la revedere. (...)Cu bine, cu tine, cu mine! (marţi, 13 martie 2012)


            

marți, 13 martie 2012

Ne despărţim?

Cât durează un blog? Care îi este termenul de valabilitate? De ce şi pentru ce să renunţi la el? E mare sau mic la aproape 3 ani cât împlineşte în aprilie? Ce mă fac fără el? Unde-mi aranjez oglinzile?

Sunt întrebări fireşti pe care nu are sens să le ascund cititorilor mei, atâţia câţi au mai rămas, atâţia câţi au mai devenit...E timpul să ne luăm la revedere. Nu-i uşor: e senzaţia pe care am avut-o în momentul în care Cucta n-a mai fost a mea, e conştientizarea faptului că despărţirea e doar un ritual, că amintirea e unitatea de măsură.

Se spune că dragostea durează 3 ani. Cam cât blogul acesta...Sunt fericită: "Vom face altul de sus în jos/ Altul mai trainic şi mai frumos"! Cu bine, cu tine, cu mine!

sâmbătă, 10 martie 2012

Anotimp

Trecut-au şi evenimentele din ciclul "8 Martie - care ce poate / care cum poate" şi lucrurile se reaşază încet- încet la locul lor, dacă se poate spune că au avut unul... După mulţi ani, nu mi-am mai ales Baba în această zi de sărbătoare generală, ci puţin mai repede, având, să zicem, o pseudopremoniţie...

Flori. Mese încărcate cu flori. Ghivece. Buchete. Celofan. Aranjamente. Aranjamente². Aranjamente³.  Mirosuri îngrămădite şi artificiale/naturale/mixte.Închid ochii: aceeaşi senzaţie pe care o am la începuturi şi sfârşituri de an, de prezenţă a...morţii. Deschid ochii. Oamenii sunt veseli, nu, nu sunt într-o capelă.

Ies la aer. Afară găsesc primăvara. Sărbătoarea. Şi mă simt, în sfârşit, asortată: mă bucur ca de o reîntâlnire cu cineva drag (poate că şi pentru că n-am avut niciodată astenii).Cu bucuria în mine mă întorc la sărbătoarea celorlalţi şi parcă mi-e mai uşor.

E coadă în faţa sălii profesorale: florile ţipă în mâini grăbite să-şi achite sarcina. Toate la fel, indiferent de destinatar, toate la fel, ca un fel de răzbunare a ideii de uniformizare...Nu este frumos să refuzi flori, dar e  greu, câteodată, să le primeşti şi să fie identice cu ale altora.

Cum nu se gândeşte nimeni la problema asta, să zicem că e falsă. Cum nimeni nu socoteşte că, dacă ai o oră la o clasă şi primeşti 18 atenţii florale de la fiecare,  ai nevoie de o firmă de transport să ajungi acasă, trec la anormal ( după cum ştiu atenţii, definit, desigur, în raport cu generalul). Aşa că, de 8 Martie, am fost surprinsă de:

1. Următorul offline, suficient de personalizat, zic:


·  04:29
3/8
stiu ca a trecut ceva timp...da acum mia venit inspiratia pt ceea ce vroiam de mult..
·  04:32
3/8
sunteti minunata...sunteti o mama minuta. sunteti o femeie minunata. sunt doamn profesoara. a mea....vam iubit si inca ba iubesc...si mereu o sa o fac. sunteti cea mai perfecta femeie vazuta asa de pur de ochii mei. multumesc ca ati intarit sfatul mamei mele "viata e facuta din lucruri marunte"
·  04:35
3/8
sper ca sunteti fericita. vreau sa fiti zambitoare. pt ania ca are o mama misto . va iubesc si... multumesc 

2. Cartea aleasă de 10 H. Irezistibilă.
3. Absolut toate sms-urile personalizate.
4. Telefonul fostei soacre la prima oră.
5. Tăcerile. Şi cele din neştiinţă, şi cele din neputinţă.


Sunt cârcotaşă, recunosc. Dar cred în ce fac şi, nu ştiu de ce, aştept ca lumea să-mi fie oglindă. Îmi place la şcoală, pentru că meseria asta mă face să mă simt anotimp.

miercuri, 7 martie 2012

8 Femei

De câteva zile mă gândesc la titlu. Femei. 8 Femei care au lăsat în sufletul meu lumină şi m-au purtat, în timpul lor, la vremea lor, prin lumi ce mi-au deplasat axa existenţială spre sensuri pozitive. Femei, fără de care nu aş fi fost femeie.


Ana-Maria Măluţan, MAMA: mereu alături, mereu în umbră, cu modestie, cu simplitate, cu forţă şi diplomaţie. Niciodată n-o să fiu la el de bună ca ea, profesional şi personal. Întrebati-i elevii...Anita Hartig îşi va cânta răspunsul...

Lucreţia Măluţan, bunica din partea tatălui: ordine, ordine, ordine. Cusut, papanaşi fierţi, mere coapte şi ritualul ceaiului. Eram În Italia când a plecat spre veşnicie. Încă o mai caut...

Corina Ponoran, profa de franceză din liceu: frumoasă înăuntru şi înafară, mereu cu alte haine sau aceleaşi combinate diferit, discurs bun, realist în faţa elevilor şi nişte ochi în faţa cărora nu puteai minţi.

Letiţia Becherescu, profa de literatură rusă din facultate: exigentă, atentă, perseverentă. De la ea am căpătat încrederea în mine. De la ea şi de la Bednaia Liza...

Alina Pamfil, profa de metodică şi alături de mine  în specializările  postuniversitare. O prezenţă de la care am învăţat că poţi spune ceea ce gândeşti în cuvinte personale, asumate, măsurate, asimilate...

Doina  Fleanţă , formator de mentori: o rotire în concepţia didactică datorată ei. Un om mare care a dus din Braşov în lume o viziune de mentoring. România nu are nevoie, în schimb pentru China sunt cereri...


Diana Cismaru, conferentiar, SNSPA Bucureşti: de la ea am învăţat bucuria victoriei. După ce îmi întorcea toate răspunsurile pe dos, le diseca şi le contrapuncta, mi-a dat 10 la examen...Încă nu am reuşit să fiu cum mi-am propus după întâlnirea cu ea: exigentă cu procesul, îngăduitoare cu produsul. Mai este timp.

Lucia Chiş, fosta mea soacră: asta e chiar culmea pentru cei ce nu cunosc situaţia...Dar am avut o soacră frumoasă care nu şi-a arătat niciodată vârtsta (colegii de liceu ai fiului ei credeau că are o prietena nouă când îî vedeau împreună!) Timp de 11 ani am avut lângă mine un model de eleganţă şi devotament şi ziua de azi ne găseşte într-o relaţie de prietenie aparent paradoxală...(altele scapă, la un moment dat de soacră, eu am dărâmat acest mit).


Azi, la clasa a IX-a, cineva spunea că „femeie” e un cuvânt dur. Că ar merge mai bine îndrăgostita, iubita, prezenţa feminină etc. În poezie, pentru „femeie” nu cred că e loc de polisemantism. Sensurile peiorative anulează logosul. Definitiv.


La mulţi ani!



PS. Cu siguranţă, mai sunt femei pe care le-aş putea aminti. Pe Alice Năstase am exclus-o din start: pentru că ştiu că e în căutare de soluţii şi nu vreau să pară că joc necinstit. Îi mulţumesc că citeşte ce scriu aici şi pentru şansa pe care mi-a oferit-o. Ea va fi destinatarul unei scrisori ce va fi expediată în această noapte: pentru că aşteaptă şi pentru că, fără ea, Cucta n-ar fi existat...  



vineri, 2 martie 2012

Balada unei şcoli de altădată

Profesorul de luni vorbea despre cifre şi da ca temă problema lui unu;
Profesorul de marţi venea cu o maşină gri deschis şi rămânea în ea până săptămâna următoare;
Profesorul de miercuri curăţa mere pentru a demonstra că el are răbdare;
Profesorul de joi alerga şi ajungea mereu ultimul la final;
Profesorul de vineri căra cu el cărţi grele pentru a le cântări împreună;
Profesorul de sâmbătă permitea să fie înjurat şi ştia că acesta-i sfârşitul.


Duminica e un profesor care tace.

(E.C.)

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...