sâmbătă, 28 decembrie 2013

Opţiuni

Nu ştiu când a început vacanţa, nu am simţit. E drept, nu m-am mai deplasat până la şcoală, dar asta nu înseamnă că am pus punct şi mi-am văzut de ale mele.

De fapt, mi-am văzut mai mult ca altădată. Şi nu mă refer la năucitoare curăţenii sau operaţiuni cu deviza "Cuptorul de aur". Nu. Doar la faptul că, în anul acesta, mi-am propus să nu mai vin în întâmpinarea dorinţelor pe care unii nu sunt siguri că le au. Astfel că, toţi cei care au rămas în aşteptare, obişnuiţi să fac eu primul, al doilea şi ultimul pas, să închid lumina şi să duc copilul prin vecini numai şi numai ca să-mi reintersectez destinul cu al lor, sunt, probabil, dezamăgiţi. Zic probabil pentru că e foarte posibil nici să nu-şi fi dat seama.Ne vedem?  a fost refrenul auzit/scris faţă de care nu am mai avut decât reacţia politicoasă (DA), atâta timp cât emiţătorul nu construia o strofă apendice care să-l facă funcţional. A fost simplu. Marţi, înainte de Crăciun plecam din localitate şi, până atunci, au ajuns în casa mea doar cei care au ţinut neapărat, autoinvitaţii cărora le-am răspuns în pijama şi le-am dat cu drag ceaiuri, cafele şi cărţi. Ei mă iubesc şi ciufulită şi răscolită.Ei îmi cunosc frigiderul şi mănâncă ce-mi place mie.

Nu, nu sunt supărată pe cei care nu au ştiut cum şi când. Dacă am simţit lipsa cuiva? Da, simt lipsa fiecăruia, m-am risipit în oamenii ce au fost un timp alături de mine, dar sunt întreagă şi foarte aproape de cei care au rămas.E clar, sunt situaţii în care Trebuie nu are ce căuta.Pur şi simplu. Ăsta este şi motivul pentru care am dezactivat opţiunea fb care anunţa întreaga prietenime că e aniversarea mea (că ziua de naştere nu avea cum :D)

Şi anul se încheie frumos, cu poezie, cu noi începuturi, cu poezie, cu P. sau cu T. sau cu încă un Prieten. Mişto.



joi, 19 decembrie 2013

Portretul poetului contemporan

Când am ajuns astăzi la Galileo Galilei (mai mult la Apărarea ...lui Paler), nu m-a surprins să aflu că ei ştiu de Experimentul Zaica şi nu din cauză că, ci datorită. Am dictat astăzi vreo 10 porunci despre fericire, dragoste, telefoane, uniformă şi liceu, drept răsplată că mi-au adus la cunoştinţă cum arată, pentru ei, un poet contemporan. 

Greu subiect la teză, dar am făcut pregătire înainte: portretul unei personalităţi istorice pe care o admiră (unii nu admiră şi nu scriu!), portretul profesorului ideal (greu nu era să îşi dea sema despre cine să scrie ca să ia zecele cadou!), apoi întâlnirea cu Dan Sociu din Plan B.

Cu acordul lor, câteva trăsături ale poetului contemporan. Mie îmi folosesc, ca să nu păţesc ceea ce îşi imaginează Cărtărescu că s-ar fi putut întâmpla dacă trecea pe stradă pe lângă Eminescu.

„Poetul contemporan este elegant, înalt, cu bărbia ascuţită şi cu un aer de intelectual.”

„Chipul său trebuie să fie unul interesant, pentru ca, atunci când cititorii îi văd portretul într-o biografie, acestora să le rămână imaginea în minte.”

„Este înalt, brunet, mereu la costum, iar cravata pe care o poartă la acesta este asortată cu batista din catifea de la buzunarul drept.”

„Cu privire la aspectul fizic, consider că este important să se îmbrace la modă, să poarte ochelari moderni, de diferite culori.”

„Din punct de vedere fizic, ar trebui să fie îngrijit, pentru că şi acest lucru atrage atenţia, iar oamenii, astfel, vor deveni interesaţi de operele lui.”

„Îmi imaginez poetul contemporan ca fiind un rocker cu părul lung şi haine de culoare închisă, cu ochi pătrunzători şi care poartă mereu un carneţel pentru schiţele poeziilor.”

„Trebuie să aibă un aspect al feţei frumos, pentru a putea atrage persoane la lansările sale şi pentru a-şi putea vinde cărţile mult mai bine.”

„O altă calitate pe care trebuie să o aibă poetul contemporan este modestia, să nu se laude în operele sale.”

„Este o persoană calmă, ceea ce se poate observa şi în lucrările sale, care de cele mai multe ori sunt scrise în versuri care conţin rime.”

„Un poet contemporan ar trebui să fie în primul rând romantic şi să iubească natura.”

„Trebuie să fie o fire melancolică şi întotdeauna să facă glume pe seama unor persoane.”

„Poetul ar trebui să ştie răspunsul la întrebările cititorilor.”

„Scrie doar noaptea, având lângă el o băutură, când se poate desprinde de toate problemele oraşului, ca să poată să-şi asculte gândurile.”

„Trebuie să ştie că, în ziua de azi, interesul oamenilor pentru poezie a scăzut.”

„Cred că poetul ar trebui să fie mulţumit de ceea ce face, să-i placă şi în fiecare zi să fie mândru de el.”

„Poetul trebuie să aibă imaginaţie şi să încerce să nu scrie aceleaşi banale poezii de dragoste.”

„Trebuie să fie o persoană sociabilă, pentru a se putea integra în cluburile de poezie.”

„Toate trăirile sale le scrie într-un jurnal, care pe urmă devine poezii celebre.”

„Poeţii contemporani se axează în general pe ce văd, ce aud şi ce fac alţii.”


Poetul contemporan ar putea să arate aşa:



 Sau aşa:




Sau nu.


Mulţumesc 11 H, Ale, Tea, Ilinca şi tuturor celor care mă ajută să-mi îndeplinesc dorinţele. Cea de astăzi e şi pentru mâine.




duminică, 15 decembrie 2013

Cardinale



Am cunscut o profă căreia îi plăceau trandafirii galbeni (ţin minte, pentru că şi mie îmi plac florile galbene). Ea comanda flori, iar elevii, la gândul unei coabitări mai liniştite, executau de fiecare dată când intervenea câte-un eveniment şcolar. Exista şi o listă: numele, prenumele, ocupaţia părinţilor, care, câte flori, ce ambalaj şi, probabil, ce grad de înflorire le putea fi atribuit, câte frunzuliţe şi la ce lungime izbutiseră să le ajungă tulpinele. De fapt, habar nu am ce scria ea pe listă, cert e că ştia cât de ascultători au fost de acolo. De pe lista minune. Cu flori.

Am cunoscut o elevă care a rămas fără profa de română, chiar când să păşească în clasa a VII-a, anul-cheie al şcolii gimnaziale. Pentru că mama ei era tot profă de română, pentru că mama ei era mamă, a întrebat-o pe fată ce profesor şi-ar dori să aibă şi de ce. Răspunsul mi-a plăcut: Este una, o ştiu de pe coridor, cred că ne-am potrivi...A devenit ceea ce numesc eu elevul-termometru, elevul cu care profesorul îşi intersectează privirea şi poate lua temperatura clasei: are sens ce face? Sunt intersecţii de repertorii? E facil sau e inaccesibil mesajul transmis? Într-o zi, ea a citit despre prietenie din Micul Prinţ şi noua ei profă a tot citit despre prietenie din Micul Prinţ pentru clase întregi de prinţi şi prinţese, pentru prinţi mari şi revoltaţi, pentru prinţese ascultătoare, frumoase şi preafrumoase.

Am reîntâlnit-o pe Ana în Plan B. Ştiam că desenează, că proiectează, dar nu am auzit-o niciodată cântând şi câteva remuşcări au muşcat fumul. Cum de mi-a scăpat? Că nu-i un amănunt şi, chiar dacă ar fi fost, nu pentru amănunte mă dau peste cap când mă duc la Fabrică? Acum ştiu, acum ştie că ştiu. Tot în Plan B, zilele trecute, două fete de la Andrei, profitând de semiîntuneric şi fum (hai că îmi găsesc o scuză!) au folosit atât de natural persoana a II-a singular, încât mi-au redat speranţa în tinereţea mea veşnică, recunoscută oficial de Orange (o să-ţi anunţăm părinţii că soliciţi informaţii în locul lor!) şi de vânzătorii ambulanţi care m-au anunţat că n-are rost să deschid uşa, dacă mama nu-i acasă.... După ce s-au dumirit că nu sunt verişoara cuiva de la masa care ne-a adunat întru prietenie, a ieşit ceva şi mai frumos, cel puţin aşa zic eu după mesajul pe care l-am primit pe fb. Mulţumesc, întotdeauna am avut un sistem în sistem şi n-a fost subsistem.

Să dai cadou ceva la care ţii....Prietenia are caracteristici, nu reguli. Aşadar nu poate avea nici nereguli. Sunt cuvinte pe care le-am auzit/citit. Pe o foaie A4 am primit două fragmente (ca pentru olimpiadă, cu itemi cu tot!) din Micul prinţ şi Despre prietenie, cu dragoste de Ioana Pârvulescu. Timpul de lucru era o zi întreagă, pentru rezolvarea subiectului nu era necesar să scriu nimic, iar punctajul nu se acorda (cred că era tot din oficiu!). E cel mai greu examen...la o cerinţă nici nu ştiu cum să-(mi) răspund. Cum să numesc o persoană care să vreau să-mi devină prieten? Eu nu îmi aleg prietenii, eu nu îmi aleg nici elevii.


Doar la bordel alegi, zice profu de filosofie de la Sava (Gabriel Sandoiu). Eu ştiu că sunt aleasă, nu neapărat cum a făcut-o în anul 2000 Ana Toma, ci într-un fel pe care unii îl numesc destin, alţii întâmplare, într-un fel care transformă şcoala de după şcoală în interval deschis. Am o listă şi ceea ce mă bucură e că nu trebuie să tai nimic şi pot adăuga planete noi, cu prinţi şi prinţese, cu trandafiri galbeni şi unici, cu vulpi înţelepte şi oi închise în cutii, cu fum fără fumuri, fără socoteli şi compromisuri.

Aş fi vrut vineri să-mi cânte Alen ceva de la Celelalte Cuvinte, dacă tot marca Rock FM aniversarea trupei. Dar nu era genul lui şi nicio chitară prezentă.În rest, oamenii îşi vedeau de ale lor.








marți, 26 noiembrie 2013

Lingvistice

Îmi pierd vocea, nimic nou.
Vorbesc despre poezie cu elevii.O ucidem, printr-o complicitate asumată.
Citesc (iar) din Simona Popescu despre Fabrică. Lucrez şi eu în Fabrică şi mă apăr, mi-e foarte frică de contaminare.
Aflu azi de la un curs cu adulţii că nepoata mătuşii mă place. Sper să-i treacă, să vrea să fie ca ea, pentru că eu n-am fost ca ea, de-am ajuns ca mine.
Pavel e mişto (cred că-i plin de poezie şi de lene).
Psihologul îmi zice că pot să calc pe cadavre. Câteodată, mă convinge de ce eram convinsă.
Nu mai pot preda sintaxă la clasa a VIII-a. Nu sunt setaţi să priceapă legături. Să-i fac măcar să priceapă că între mine şi ei e interdependenţă, ca între subiect şi predicat. Eu, în mine, am hiat, deci nu prea pot fi predicat.
Corectez prea repede. Nimic nu mă corectează.
Ţin cursuri de comunicare. Mă învaţă P. cum e cu Skype, Viber, WhatsApp. Instalez. Aplic. Sunt plină de aplicaţii, funcţionez foarte eficient: cum respir, cum aplic.
Octavia are vernisaj. Aştept să o văd pe Martha. De 4 ani, Martha aşteaptă să fie Martha, dar Octavia a învăţat-o să aibă răbdare, că th-ul necesită ritual.

















Ale câştigă olimpiada de lingvistică. La anul o să-mi amintesc că aş dori să mai scriu despre asta, acum am transformat câteva cuvinte dintr-o română sfâşietoare într-o limbă aglutinantă din Africa de Est (vorbită de bantu), asta numai ca să nu spun că, în rusă, John este omorât feminin, cu a în coadă. Şi, fireşte, în loc de felicitări şi mulţumiri.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Postbal

Ezitam dacă să scriu, aşa că i-am pus pe alţii - la alegere cu un text despre modalităţile de realizare a unei prezentări reuşite (nu, nu despre religia dacilor, ci aşa...în general.)

Clasa a XI-a despre Balul Majoratului. Despre sală, ţinute şi profi. Despre dans şi subsol, despre despărţiri şi despre bucurii de tot soiul. Despre prietenie şi dezamăgire, despre ţigări şi coborârea de pe soclu. Despre viitor.

Mâine, Diana va primi un 10, pe deplin meritat: cuvintele ei despre bal s-au aşezat firesc pe mirosul încă proaspăt al pregătirii, al trăirii şi apoi al asumării. A demonstrat că orice prezentare reuşită ţine de împărtăşire, de dăruire şi în acelaşi timp de rămânere egală cu sine însăşi. A ales ambele variante, asta era şi ideea.

În ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt simple. N-o să spun că am fost înainte la psiholog, că n-am avut aşteptări mari sau că mai pot ghici ce fete sunt pe placul vecinului din stânga...Că iar sunt surprinsă de apariţia unor foşti absolvenţi la astfel de evenimente sau că nu am dansat în sfârşit, în sfârşit, aproape ca-n zilele bune. Dar o să spun că mi-a plăcut după bal, la nebunie.

Nopţile sunt vreme de somn, în ultimul timp. N-am mai stat de mult până spre dimineaţă în faţa ecranului, să savurez arzând aburii năucitori ai Întâlnirii, resimţind momentul ca pe un soi de recompensă pentru un ce plasat în zona marilor taine. A fost important că ne-am auzit, după ce nu ne-am mai scris, fapt ce ne-a scos din zona virtualului, a simulărilor.(Mă tot mir cum de nu mi-a trecut prin cap până atunci să mai anulez depărtări apelând la tehnologia asta simultan bună şi rea!) Am vorbit despre noi şi ei, despre profesorii Profesori despre pasiuni şi iar despre ei. A fost bine că nu am inspirat aerul expirat de alţii. Indiferent de ce cred mamele şi iubiţii, am reuşit să punem cap la cap piesele unui puzzle deloc conspirativ. Aşa, fără like-uri consemnate.

De fapt, cum de faci faţă?
Simplu: trăiesc construind amintiri.








BINIDITAT   Dintre multe alte necunoscute, pe asta o stiam de la Tineri prin labirint :D

luni, 4 noiembrie 2013

Pentru mâine

 Câteva cuvinte. Noi am învăţat să înotăm la fosta Baie populară.(Parcă aşa-i zicea!). Era frig, urât, un bazin mic, cu o gresie-faianţă mică, ciobită...Nu ne-a păsat, am învăţat şi cred că toată lumea s-a descurcat apoi măcar cu pluta, chiar dacă domnul profesor Briciu ţinea să absolvim cu 4 stiluri în dotare...

Stam la o cafea cu Mihai şi ne aminteam cum am fost, măcar din punctul ăsta de vedere, la fel. În rest, eu profă, el elev, el actor, eu regizor, eu redactor, el jurnalist ş.a.(Oho, şi ce debut în clasa a IX-a cu Se gată lumea, vin aricii, un text postmodern despre cum naşte o mamă un frate!) El a rămas artist, deşi e manager, cântă şi chiar cântă bine, eu am rămas profesoară, deşi am auzit şi voci mai mult sau mai puţin viclene ce mă chemau spre ceva spre altceva.

Orice ar face, tineretul TREBUIE să facă şi sport. E vorba de educaţie şi de respect faţă de sine. Voi susţine astfel de proiecte, indiferent de numele furnizorului, de cât de mic e oraşul şi de mari orgoliile.

Alt bazin, într-o adevărată casă a sportului, în câteva cuvinte.

sâmbătă, 24 august 2013

4D

Era la modă fie să-ţi placă de Cazacu, fie să te enerveze la culme(mai ales dacă erai elev şi aveai nenorocul să te surprindă sărutând o fată în văzul tuturor. (Ce să mai zic de cei găsiţi în ipostaze şi mai intime, pe vremea când se făceau balurile în sala festivă şi sălile de clasă deveneau locuri numai bune de jurat credinţă veşnică). Oricum, era popular şi nu aveai cum să nu ştii de el, ce mai zice, cum şi cui...

Era la modă să-l regreţi după ce a dispărut. Poza asta e din excursia aceea nenorocită, din care elevii s-au întors acasă fără profesor. Probabil e ultima fotografie, habar nu am...nici nu mai ştiu dacă am mai scris despre el, dar cu siguranţă am vrut. E destul de greu, dar telefonul primit de la Ana-Maria şi gândurile noastre din nou îngemănate m-au convins. Ar fi fost, în 23, aniversarea zilei de naştere. În noaptea de 22 spre 23, într-un tren înfiorător, vocea lui se făcea ascultată şi l-am binecuvântat din nou mai ales pentru că a fost catalizatorul unei prietenii fără seamăn: Ana-Maria rămâne, după ani buni de la absolvire, exact acolo unde am simţit-o de prima dată şi asta pentru că relaţia noastră a fost una sănătoasă...şi dirigu' ei ştia.

Scriu pentru ea, pentru că s-a gândit la el. Pentru că mi-a trimis citatul din Brâncuşi "să văd dacă-i bun". Pentru că suntem la fel.

Prima dimensiune- Profesorul

Mi-a predat economie şi filosofie. Pentru expunerea concepţiei lui Blaga am primit un 8 şi o întrebare: Unde eşti TU? Am învăţat de-atunci să găsesc răspunsul.

A doua dimensiune - Colegul

M-am întors profesoară la liceul unde fusesem elevă. Mi-a spus: Mie îmi spui Mihai şi ai grijă că elevii vor încerca să profite...forţează limitele, nu-i cocoloşi şi nu te lăsa impresionată. La un consiliu profesoral de încheiere a situaţiei şcolare, eu şi Corneliu ne-am abţinut când s-a votat exmatricularea unui elev, pentru că nu înţeleseserăm exact motivele expuse de diriginte. Trebuie să dai credit colegilor, ne-a spus după şedinţă. Am învăţat şi asta.

A treia dimensiune - Părintele

Când am ajuns profesoara fiului său, eram curioasă ce atitudine va adopta.A fost "cuminte" până când am ajuns la radio cu Mihai jr şi Mircea(ei realizatori, eu invitată) şi am discutat despre mitul Eminescu. A sunat în direct să mă întrebe de ce îi las pe cei doi să-l dărâme pe "luceafăr". I-am explicat atunci că sunt atitudini postmoderne şi a înţeles că însăşi raportarea la poet e o recunoaştere a valorii...Elevii au citit, au comparat, au ajuns la filosofia germană, la Rig veda...S-au pregătit!

A patra dimensiune - Şeful

Am lucrat doi ani la ISJ la un proiect finanţat de Banca Mondială. M-a chemat el şi bine a făcut, aveam nevoie de o schimbare şi una care să mă facă să fiu plătită în dolari era binevenită. Acolo principala problemă era Subaru, toţi voiau să meargă cu el şi nu înţelegeau care îi era rostul.În fine, rezolva în felul său conflictele Cazacu- generalul şi atmosfera era ok. Cred că în ipostaza asta mi-a plăcut cel mai puţin, deşi el era convins că "cel mai naşpa am fost ca părinte..." Ştiu pentru că l-am întrebat şi l-am şi contrazis.

Încerc să-mi amintesc o piesă care-i plăcea. Râpa nu am găsit-o...Am găsit asta: Zob http://www.youtube.com/watch?v=7yESfLEHI04


 Nu-i la fel Liviu fără el. Dar se pare că nu-i cazul, deşi nu mai e o modă.

sâmbătă, 15 iunie 2013

Ca niciodată...

...proba de competenţe lingvistice a intrat în prelungiri şi am primit răspunsuri întregite, solide. Şi-atunci mesajul aducea cu sine o plus valoare, o certitudine: examenele oficiale sunt cele mai simple, ele bifează atingerea unor obiective. În schimb, există teste a căror promovare demonstrează o rânduire a lucrurilor, de fapt a relaţiilor, o trecere a lor în atemporalitate. Poate că pun întrebări abstracte, dar numai când am cui.

...n-am mai participat la o aniversare în absenţa sărbătoritei. De fapt, referindu-ma la elevi sau foşti elevi, au fost puţine ocaziile la care să fiu alături de colegi/prieteni sau familie (două categorii care nu prea au ce căuta împreună în opinia multora, ştim cu toţii de ce). Mă rătăceam pe undeva printre şi, dacă, la începuturile profesoratului bifam aproape toate majoratele, în ultimul timp am fost invitată doar la unul, fapt care m-a surprins şi, recunosc, bucurat. Dar, dar, dar...cu mama, mătuşa şi naşa zău că nu mă aşteptam să stau la o terasă ceasuri bune şi greu mi-a fost să aleg şi cadoul: ceva vechi, nou şi albastru în acelaşi timp. Şi aici, timpul...trebuie să devină circular.

...am asistat la o festivitate, fără să am elevi premianţi/absolvenţi. Am primit o invitaţie de la o elevă a altcuiva, pe care am găsit-o în sala Comenius şi am adoptat-o nu numai pentru că, într-o bună zi, mi-a adus prăjitură : D Cu clasa a şaptea de germană, am aplaudat-o vineri pentru 9, 99, pentru română şi lingvistică, pentru engleză şi germană şi, fireşte, pentru muzică. Cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii



Cândva, cineva mi-a mărturisit că, până să mă cunoască, nu s-a gândit la profesori ca la nişte oameni. Săptămâna asta, altcineva a găsit răspunsul la întrebarea: Raportul dintre profesor şi om ar trebui să fie supraunitar sau subunitar? Culmea, un răspuns argumentat şi ieşit din zona nivelatoare a calificativelor.

vineri, 31 mai 2013

Mesajul claselor a XI-a adresat absolvenţilor promoţiei 2013




Dragi absolvenţi,

            Am ezitat mult în alegerea formulei de adresare potrivită. Cum este un absolvent? Trist? Fericit? Trist şi fericit? Deşi v-am auzit marţi în sala festivă, la repetiţia pentru serenadă, şi am simţit o oarecare empatie, nu avem cum să ştim, să înţelegem, să conştientizăm. Până la anul. Totuşi, generalizarea nu se potriveşte în acest context, pentru că nu există un model de absolvent, pentru că aici şabloanele nu îşi au rostul. Dar dragi sunteţi toţi. Unii dragi şi trişti. Unii dragi şi fericiţi. Şi cei mai mulţi dragi, trişti şi fericiţi.
            Cu siguranţă că nu mai puteţi asculta…La voi mai pot ajunge acum doar silabe din cuvinte, pentru că, de cel puţin o săptămână încoace, urechile au început să se umple cu ecourile care au reuşit să reziste celor patru ani tocmai încheiaţi. Acestor ecouri li se spune amintiri şi câteodată pot înlocui aerul. O voce, nerăbdarea unui coleg, nişte versuri, magazinul, un gând, cabane, zâmbetul unui profesor apreciat şi de apreciat, prima zi de şcoală, primul bal, ultimul bal...
            Mergeţi în faţa liceului şi priviţi-l, prima dată, din perspectiva elevilor de clasa a IX-a, a elevilor ce aţi fost în clasa a IX-a. Probabil că veţi vedea o clădire cu formă de castel,  uriaşă, în raport cu care vă veţi simţi mici. Acum, la final de a XII-a, castelul s-a schimbat cu siguranţă în castelul vostru, iar între mărimea lui şi cea a fiinţei voastre nu mai există aşa o mare diferenţă. Mai mult, la fiecare geam apare cel puţin un chip cunoscut, care vă zâmbeşte sau care, poate, se încruntă. Aţi crescut, aţi devenit. Cei care s-au schimbat sunteţi voi şi nu liceul.
Până acum, aţi tot salvat: cunoştinţe, momente, gesturi, legături, fiecare ce a considerat mai important şi cât a putut de mult. Unde? Nu se ştie, oricâte dulapuri aţi deschide, în oricâte sertare aţi căuta. Dar cu adevărat esenţial este faptul că aţi salvat, că valiza pe care aţi primit-o şi aţi deschis-o chiar din prima zi a clasei a IX-a s-a umplut, deci sunteţi pregătiţi să plecaţi. Acum aveţi la ce şi, mai ales, la cine să vă întoarceţi, indiferent dacă această întoarcere constă în vizite, în mesaje, în telefoane sau în gânduri.
Să pleci este greu, în special când ştii de unde pleci, când ştii că nu ai cum pleca de tot, iar distanţa dintre eul rămas şi cel călător poate crea nedumerire. Ce să faci atunci? Să duci o parte din Liviu cu tine, să-l duci într-un dar, unul de bun-rămas şi de casă nouă, de bine ai venit, pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Un sfârşit e un început. Cadoul nu se dă din mână în mână, ci din voce în voce, cadoul este un decalog. Despre liceu, despre despărţiri, despre voi, absolvenţii.
1. Liceul nu este o casă, ci devine Acasă. Vă puteţi aşeza pe canapea şi da drumul la televizor, dar, cel mai important, puteţi pleca şi vă puteţi întoarce. Aveţi unde şi la cine.
2. Povestea din liceu nu are, ca la Sorescu, patru picioare, ci doar două. Însă e lipită adesea de o alta şi puternic personalizată. Lăsaţi-o celor care vin în sala voastră de clasă, ca să o poată povesti mai departe.
3. Până la urmă, nu absenţele ar trebui notate, ci prezenţele. Pentru ca, la final, să ştiţi cât aţi fost, nu cât n-aţi fost. Doar aşa puteţi şti şi ce aţi făcut.
4. Cu adevărat din liceu nu pleci nicodată. A pleca înseamnă a te întoarce cu spatele şi a începe să păşeşti în sens opus, iar voi rămâneţi cu faţa spre noi şi nici sensul în care mergeţi nu se schimbă. Deci, nu plecaţi, ci doar nu vă opriţi.
5. Când vă veţi întoarce, veţi putea intra pe uşa profesorilor. Suntem siguri că o veţi alege însă pe cea a elevilor. Cu drag, cu dor.
6. Liceenii care aţi fost până azi nu dispar, nici nu au cum aşa, de pe-o zi pe alta. Liceenii care aţi fost stau pe fază, pentru a-i ghida pe studenţii ce veţi deveni.
7. Să nu vă speriaţi că tablele vor fi de acum goale. Doar acesta este rostul tablelor ce, timp de patru ani, au fost întotdeauna pline: să te facă să înţelegi folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.
8. Profesorii cred că v-au învăţat că profesori sunt toţi. Chiar şi colega de bancă sau omul care stă la rând la chioşc. Doar lecţiile sunt uneori diferite. Până la urmă, nu aţi fugit niciodată de la ore.
9. Sunetul clopoţelului îl veţi duce peste tot după voi, aşa, ca un ecou ce se va auzi de fiecare dată când veţi obosi. De muncă, de prezent. Atunci, veţi începe să conjugaţi verbe la perfect compus şi mai ales la imperfect, am fost, eram. Oare care va fi întotdeauna primul?
10. Când vi se face dor de Liviu, de noi, de voi, deschideţi sertarul stâng, cel al inimii.

Alexandra Turcu

Clasa a XI-a H, filologie

joi, 30 mai 2013

Prezenţe

N-am fost acolo, dar gândul mi-a stat. Iniţial, credeam că n-o să am de-a face anul acesta cu festivitatea de absolvire, drept urmare am făcut cu Ania şi Cristina serbări de grădi...

La 8 fără un sfert, Ilinca îmi scrie că a fost bine, foarte bine. O mamă îmi confirmă. Apoi o colegă. Şi încă una. O sun pe Ale :eeeeeeeeeeeeeee , a ieşit!

Deodată mă apucă aşa un drag. Fetele astea ale mele au 18 ani şi încă mă ascultă. Mulţumesc, Ale, că ai scris, mulţumesc, Ilinca, pentru prezentare, încerc mâine să pun discursul pe site-ul şcolii (există cereri deja :D) şi sigur vor mai fi persoane care vor recunoaşte trimiterile la Celelalte Cuvinte, la Lao Zi , la ce înseamnă decalog şi dar şi nedespărţire.

Hmmm, în seara asta nu prea-mi încap în piele! Şi toată lumea ştie că n-am fost acolo...

duminică, 19 mai 2013

Chimic

Mă enervează la culme Raluca pentru că ea poate să scrie la 6 dimineaţa bine şi mult. Nu mult şi bine ca-n expresie. Pe când aveam speranţa că se va întâmpla ceva care să-mi urnească tastatura (da, întâlnirea de 10 ani, dar nu numai), îmi face onoarea să mă blocheze instant cu un text ce depăşeşte postmodernismul şi se apropie firesc de hipermodernism. Mă aruncă în aer. Mă dizolvă.

În ziua de 17 mai ar fi fost de folos o clonare. Aş fi vrut să ajung la majoratul Mieişiatât, să întâmpin cum se cuvine un domn de peste ocean, fascinat de luna mai şi, evident, să fiu la petrecerea absolvenţilor 2003. Pe undeva, m-am pierdut...oximoronic.

Pentru unii, 17 mai rămâne o zi de doliu. Se împlineau x ani de la dispariţia unui soţ, y ani de la pierderea unei mame...în sala festivă s-a ţinut un moment de reculegere pentru profesorii al căror spirit a rămas acolo, în liceu (şi care nu transmiteau "de departe" nimic, aşa cum s-a exprimat o clarvăzătoare), pentru absolvenţii care n-au câştigat lupta cu viaţa. Of, după momentul de reculegere, cineva a aplaudat. Şi alţii s-au luat după...

N-am avut emoţii. Ca niciodată. Fără noduri în gât şi lacrimi în ochi. Fără goluri de cuvinte semnificative. Ca şi cum n-ar fi lipsit. Fără dor. Cumva, i-am ţinut acolo pe foştii mei elevi 10 ani şi am fost prizoniera lor. De bunăvoie şi din dragostea aceea de la prima vedere. Îi iubesc mai mult? Nu. Îi iubesc mai de mult. ( Asta-i parafrazare după replicile din The Prince of  Tides, un film cu multe *)

N-au fost întâlniri plate, nu, nici vorbă. Doar că mi-am măsurat aşteptările cu atenţie, mi-am pregătit bucuriile, mi-am pregătit ghionturile. Şi n-am fost singură la antrenament. Ana mă sfătuia să zâmbesc mereu, pentru că "induceti producere de endorfine si serotonina,,,si chiar daca merge prost, chimic sunteti fericita". Aşa că...

Am continuat lansarea în cascadă a Virtualităţilor elective. Când se va încheia, voi scrie despre momentele pe care mi le voi aduce aminte. Ar mai fi vreo 5 pe care le am în vedere (cu Ioana, Codruţa, Andreea, Adi, Paşcu). Mi-a rămas în minte egalitatea dintre zeu şi om semnalată de Paler: niciunul dintre ei nu are puterea să schimbe amintirea.

Una peste alta a trecut. A rămas bucuria unor confesiuni şi sublima înfrângere pe care orice profesor merită să o trăiască: aceea de a privi în sus şi nu de sus.


P.S. Media de 100 de cărţi citite pe an chiar m-a surpins. Indiferent dacă sunt în engleză sau în română, pentru vârsta şi ocupaţia ta e...extraordinar! Raluca, m-ai dizolvat, dar, crede-mă, dacă tu poţi şi eu voi reuşi! :D

joi, 4 aprilie 2013

Nişte litere mici

Lucrurile bune se întâmplă pur şi simplu. Despre cele mai bune se poate scrie cu litere mici pe-o bucată de viaţă, ce-o porţi în tine ca să nu uiţi că sensul e mai important decât direcţia. În general, ca să nu uiţi de ce eşti ceea ce eşti şi nici cine (mai) eşti.

Unii oameni îţi populează răsăriturile cu poveşti spuse de-a valma despre trecuturi prezente, despre dragoste şi alţi demoni. Îţi împarţi bucuroasă cafeaua la 2 şi te gândeşti la toate dimineţile pierdute: cu graba, cu somnul, cu altcineva. Îţi spun că te visează, dar că te-ar vrea uitată, că-şi propun să te scoată pentru totdeauna din viaţa lor, că noi-ul ăsta îi deranjează de ani buni, că da, e minunat, că da, e greu, că... poate, le spun eu, se va întâmpla când va fi să fie şi, culmea, îi liniştesc brusc şi îi las să viseze alte femei în casa mea. Închid uşa şi nu ştiu ce las în urmă, dar iau cu mine mireasma reîntâlnirilor repetabile.

Alţi oameni te bucură cu un cuvânt, cu un gest, cu o privire. Sunt oamenii care contează, care te îndreaptă, te sincronizează cu un tine ce-l credeai dispărut ireversibil. Poate că nu te visează şi nici nu-şi doresc cafea la 6 dimineaţa, poate că dimineaţa lor e apusul tău, poate că ei nici nu mai ştiu ce înseamnă să-l folosească pe poate. Astfel de oameni nu se întorc, astfel de oameni nu pleacă. Niciodată. Şi tu ştii că pot citi nişte litere mici pe-o bucată de viaţă, că fac diferenţa dintre sens şi direcţie, între cine şi ce.




joi, 14 martie 2013

PLAN B



Profy n-ar vrea să-i plictisească pe studenţi. 
Dar ei sunt de atâtea feluri... 
Cum să vorbeşti pentru toţi ca pentru unu’? 

(Simona Popescu)




          Pentru că nu pot să mă împac cu ideea că sunteţi un om de zăpadă, pentru că nu cred în renunţări, pentru că datorită vouă am şters tabla, pentru că vreau să bem un ceai împreună (şi cafea, că-i pofta mea!) fiţi pregătiţi să evadăm mâine, când bat clopotele de 12 ori, în alt spaţiu, în alte timpuri, de împlinire, de regăsire.O oră de pauză. Pentru respirat pixeli.

miercuri, 13 februarie 2013

hopa-hopa

Pt. A., cu mulţumiri pentru talisman



hopa-hopa mi-a sărit nasturele cel dintâi
fix după 7 secunde în care ţi-am privit şoldul,
mă desfătam cu legătura asta bolnăvicioasă, ariciască,
respiram tot praful adunat pe capoatele nevestelor cele din urmă.

hopa-hopa, călcâiul mi se lipeşte asimetric
de inima ta proaspăt întoarsă pe dos.



- ...şi ce să-ţi aduc din Bucureşti: un cântec sau un fum?
-  Un prieten.

joi, 31 ianuarie 2013

Ale noastre



Uite, îţi scriu ţie astăzi, pentru că am numărat ceasurile până să te aud şi să te văd. Pentru că eram convinsă că, în faţa ta, lângă tine, pot să plâng. Aveam nevoie să plâng. De noaptea trecută aveam nevoie să plâng.

Tu ştii cel mai bine să te revolţi. O făceai când dreptatea sufletului tău nu era dreptatea lumii, într-o retorică atipică, profundă. Îmi plăcea asta, îmi place şi acum. Sunt norocoasă că ştiu ce înseamnă acum. Dacă vreunul dintre cei doi distinşi colegi ai mei ar citi aceste rânduri, ar confirma: am câştigat ce-am preţuit. Al treilea ştia deja acest lucru, cu mult înainte de a-l fi scris eu,  dar el aşa de mult tăcea când ne vorbea! Când ne e dor de el, ne e dor de noi.

Ştiu că o să fie bine, nu se poate altfel. Şi ştiu că ea va fi suficient de puternică şi va face faţă, oricât de greu ar fi.. Ai spus că "e a noastră". Poi, cum nu? Şi tot ce e al nostru ne duce revolta până la cer şi o aduce înapoi  fărâmiţată în ecouri de răspunsuri.

De ziua ei, o să-i dăruim împreună un zâmbet. Iar la anul, ne urcăm naibii în avion şi-o sărbătorim în fiecare colţ din Franţa aia tristă şi rece!


Şi mâine, sper, n-o să mai ţip la şcoală. Azi asta am făcut, pentru că cineva încearcă să-mi fure copilăria. De-aici, de departe, îmi ţip neputinţa. De n-ai fi tu, aş înghiţi-o.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Mitologii contemporane

...şi iar m-a şocat o idee, în timp ce caracterizez publicul intern CNLR şi fac documentări...artistice.

Sociologic, e perfect explicabil, realitatea e + ficţiune. Afară şi înăuntru. Dar cum să fac să opresc gânduri-parabolă ce-mi duc avântul educaţional fix într-un portbagaj? Şi-mi dau seama că tot ce ştiu se datorează faptului că am bănuit când e momentul să-mi înlocuiesc caninii.

Ce cunosc părinţii şi câţi sunt dispuşi să regândească un sistem educativ funcţional? Bizarii din film nu reuşesc, dar sunt printre puţinii care încearcă. Sunt vinovaţi, o, ce dezaxaţi! Noroc cu normalii de noi care ştim ce-i un zombie, o excursie, o pisică şi un avion. Ştim când suntem pregătiţi şi când putem! Firesc, le explicăm şi altora, că doar aşa ne justificăm devenirea.

M-a şocat pentru că mie nu mi-a mai crescut caninul drept, fapt ce poate fi confirmat de orice stomatolog.

Grecii...mitologii contemporane! Kynodontas

miercuri, 9 ianuarie 2013

Statistici

Mi se semnalează faptul că a dispărut elementul care, cândva,  indica numărul de vizitatori ai blogului. De fapt, cred că menţiona numărul de afişări pe pagină şi n-a dispărut, ci l-am eliminat eu, atâta vreme cât nu mai arăta de luni bune nimic, chiar nimic...

Totuşi, am aruncat o privire la statistici şi am văzut asta:



Mi se pare aiurea. Cine din Rusia ar putea citi? Sau din Polonia? Să zicem că Republica Moldova ar avea circumstanţe atenuante. În rest, apreciez publicul, chiar dacă nu cred în statistici.

luni, 7 ianuarie 2013

Semne...

...nu prea bune anul are! După ce mi s-a stricat maşina, duşul, sonorul de la laptop şi câteva amintiri, acum ce putea urma? Să mă stric eu, tot parţial. Ce poate să-ţi aducă aminte mai bine că eşti muritor  decât o durere cervicală? O fi de la deplasarea accentului de la documentare la cinemagie sau de la sărăcia aia de minge albastră pe care mă mai azvârl când vreau să nu mai văd de-ale altora...

De când s-a reîntors în România (definitiv, zice el în maghiară!), D. are telefon. Deocamdată. L-am sunat şi am aflat că, şi dacă îl are, îl are degeaba, concluzie pe care mi-am plasat-o verbal şi paraverbal în căsuţa vocală a neseriosului abonat. Nu citeşte el ce scriu, dar măcar mai aude, înţelege, îşi ia gelul şi vine să mă repare de fiecare dată,  insistând pe faptul că nu îmi fac bine atâtea cărţi şi "şcoala aia de rahat!". Mi-am fixat gâtul şi anexa lui de canapea şi am aşteptat cuminte omul-salvare, asta după ce mi-am dosit dovezile preocupărilor mele din ultimele zile, aşa ca să încapă la masă dacă-l apucă să facă vreun skandenberg cu sine însuşi. Când apare se uită în oglindă, cade în admiraţie, apoi îşi dă haina jos, îşi dezgoleşte abdomenul şi aşteaptă o confirmare şi din partea mea cum că da, a slăbit/a mai pus pe el/ e beton etc.  Eu zic inevitabil "Aşa-i!", fără să mă uit, fără să-mi pese, fără să conteze asta pentru existenţa mea ulterioară...

Azi a venit repede, poate pentru că nu m-a auzit urlând niciodată. N-am mai avut chef să măsor cât de plin de el e, că i-am simtit mâinile cercetând zona afectată şi l-am lăsat să vorbească despre "grasa de" bunică-sa fix cât a dorit. Asta pentru că începusem să-mi revin şi să mă gandesc mai serios la zonele cu probleme din mine, ce n-au treabă nici cu gelul antiinflamator, nici cu D., nici cu începutul ăsta de an.

"Eşti un bărbat minunat!", i-am spus şi am zâmbit amar, când m-am surprins găsind uşor cuvintele. "Aşa-i?", mi-a răspuns întrebând şi  a plecat, când i-am explicat că am nevoie de linişte pentru a-mi îndulci convalescenţa.

Inevitabil, am stabilit că D. are, datorită analfabetismului asumat, o mare calitate: mă cunoaşte!

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...