Ale noastre

Uite, îţi scriu ţie astăzi, pentru că am numărat ceasurile până să te aud şi să te văd. Pentru că eram convinsă că, în faţa ta, lângă tine, pot să plâng. Aveam nevoie să plâng. De noaptea trecută aveam nevoie să plâng.

Tu ştii cel mai bine să te revolţi. O făceai când dreptatea sufletului tău nu era dreptatea lumii, într-o retorică atipică, profundă. Îmi plăcea asta, îmi place şi acum. Sunt norocoasă că ştiu ce înseamnă acum. Dacă vreunul dintre cei doi distinşi colegi ai mei ar citi aceste rânduri, ar confirma: am câştigat ce-am preţuit. Al treilea ştia deja acest lucru, cu mult înainte de a-l fi scris eu,  dar el aşa de mult tăcea când ne vorbea! Când ne e dor de el, ne e dor de noi.

Ştiu că o să fie bine, nu se poate altfel. Şi ştiu că ea va fi suficient de puternică şi va face faţă, oricât de greu ar fi.. Ai spus că "e a noastră". Poi, cum nu? Şi tot ce e al nostru ne duce revolta până la cer şi o aduce înapoi  fărâmiţată în ecouri de răspunsuri.

De ziua ei, o să-i dăruim împreună un zâmbet. Iar la anul, ne urcăm naibii în avion şi-o sărbătorim în fiecare colţ din Franţa aia tristă şi rece!


Şi mâine, sper, n-o să mai ţip la şcoală. Azi asta am făcut, pentru că cineva încearcă să-mi fure copilăria. De-aici, de departe, îmi ţip neputinţa. De n-ai fi tu, aş înghiţi-o.

Mitologii contemporane

...şi iar m-a şocat o idee, în timp ce caracterizez publicul intern CNLR şi fac documentări...artistice.

Sociologic, e perfect explicabil, realitatea e + ficţiune. Afară şi înăuntru. Dar cum să fac să opresc gânduri-parabolă ce-mi duc avântul educaţional fix într-un portbagaj? Şi-mi dau seama că tot ce ştiu se datorează faptului că am bănuit când e momentul să-mi înlocuiesc caninii.

Ce cunosc părinţii şi câţi sunt dispuşi să regândească un sistem educativ funcţional? Bizarii din film nu reuşesc, dar sunt printre puţinii care încearcă. Sunt vinovaţi, o, ce dezaxaţi! Noroc cu normalii de noi care ştim ce-i un zombie, o excursie, o pisică şi un avion. Ştim când suntem pregătiţi şi când putem! Firesc, le explicăm şi altora, că doar aşa ne justificăm devenirea.

M-a şocat pentru că mie nu mi-a mai crescut caninul drept, fapt ce poate fi confirmat de orice stomatolog.

Grecii...mitologii contemporane! Kynodontas

Statistici

Mi se semnalează faptul că a dispărut elementul care, cândva,  indica numărul de vizitatori ai blogului. De fapt, cred că menţiona numărul de afişări pe pagină şi n-a dispărut, ci l-am eliminat eu, atâta vreme cât nu mai arăta de luni bune nimic, chiar nimic...

Totuşi, am aruncat o privire la statistici şi am văzut asta:

Mi se pare aiurea. Cine din Rusia ar putea citi? Sau din Polonia? Să zicem că Republica Moldova ar avea circumstanţe atenuante. În rest, apreciez publicul, chiar dacă nu cred în statistici.

Semne...

...nu prea bune anul are! După ce mi s-a stricat maşina, duşul, sonorul de la laptop şi câteva amintiri, acum ce putea urma? Să mă stric eu, tot parţial. Ce poate să-ţi aducă aminte mai bine că eşti muritor  decât o durere cervicală? O fi de la deplasarea accentului de la documentare la cinemagie sau de la sărăcia aia de minge albastră pe care mă mai azvârl când vreau să nu mai văd de-ale altora...

De când s-a reîntors în România (definitiv, zice el în maghiară!), D. are telefon. Deocamdată. L-am sunat şi am aflat că, şi dacă îl are, îl are degeaba, concluzie pe care mi-am plasat-o verbal şi paraverbal în căsuţa vocală a neseriosului abonat. Nu citeşte el ce scriu, dar măcar mai aude, înţelege, îşi ia gelul şi vine să mă repare de fiecare dată,  insistând pe faptul că nu îmi fac bine atâtea cărţi şi "şcoala aia de rahat!". Mi-am fixat gâtul şi anexa lui de canapea şi am aşteptat cuminte omul-salvare, asta după ce mi-am dosit dovezile preocupărilor mele din ultimele zile, aşa ca să încapă la masă dacă-l apucă să facă vreun skandenberg cu sine însuşi. Când apare se uită în oglindă, cade în admiraţie, apoi îşi dă haina jos, îşi dezgoleşte abdomenul şi aşteaptă o confirmare şi din partea mea cum că da, a slăbit/a mai pus pe el/ e beton etc.  Eu zic inevitabil "Aşa-i!", fără să mă uit, fără să-mi pese, fără să conteze asta pentru existenţa mea ulterioară...

Azi a venit repede, poate pentru că nu m-a auzit urlând niciodată. N-am mai avut chef să măsor cât de plin de el e, că i-am simtit mâinile cercetând zona afectată şi l-am lăsat să vorbească despre "grasa de" bunică-sa fix cât a dorit. Asta pentru că începusem să-mi revin şi să mă gandesc mai serios la zonele cu probleme din mine, ce n-au treabă nici cu gelul antiinflamator, nici cu D., nici cu începutul ăsta de an.

"Eşti un bărbat minunat!", i-am spus şi am zâmbit amar, când m-am surprins găsind uşor cuvintele. "Aşa-i?", mi-a răspuns întrebând şi  a plecat, când i-am explicat că am nevoie de linişte pentru a-mi îndulci convalescenţa.

Inevitabil, am stabilit că D. are, datorită analfabetismului asumat, o mare calitate: mă cunoaşte!