Mesajul claselor a XI-a adresat absolvenţilor promoţiei 2013

Dragi absolvenţi,

            Am ezitat mult în alegerea formulei de adresare potrivită. Cum este un absolvent? Trist? Fericit? Trist şi fericit? Deşi v-am auzit marţi în sala festivă, la repetiţia pentru serenadă, şi am simţit o oarecare empatie, nu avem cum să ştim, să înţelegem, să conştientizăm. Până la anul. Totuşi, generalizarea nu se potriveşte în acest context, pentru că nu există un model de absolvent, pentru că aici şabloanele nu îşi au rostul. Dar dragi sunteţi toţi. Unii dragi şi trişti. Unii dragi şi fericiţi. Şi cei mai mulţi dragi, trişti şi fericiţi.

            Cu siguranţă că nu mai puteţi asculta…La voi mai pot ajunge acum doar silabe din cuvinte, pentru că, de cel puţin o săptămână încoace, urechile au început să se umple cu ecourile care au reuşit să reziste celor patru ani tocmai încheiaţi. Acestor ecouri li se spune amintiri şi câteodată pot înlocui aerul. O voce, nerăbdarea unui coleg, nişte versuri, magazinul, un gând, cabane, zâmbetul unui profesor apreciat şi de apreciat, prima zi de şcoală, primul bal, ultimul bal...

            Mergeţi în faţa liceului şi priviţi-l, prima dată, din perspectiva elevilor de clasa a IX-a, a elevilor ce aţi fost în clasa a IX-a. Probabil că veţi vedea o clădire cu formă de castel,  uriaşă, în raport cu care vă veţi simţi mici. Acum, la final de a XII-a, castelul s-a schimbat cu siguranţă în castelul vostru, iar între mărimea lui şi cea a fiinţei voastre nu mai există aşa o mare diferenţă. Mai mult, la fiecare geam apare cel puţin un chip cunoscut, care vă zâmbeşte sau care, poate, se încruntă. Aţi crescut, aţi devenit. Cei care s-au schimbat sunteţi voi şi nu liceul.

Până acum, aţi tot salvat: cunoştinţe, momente, gesturi, legături, fiecare ce a considerat mai important şi cât a putut de mult. Unde? Nu se ştie, oricâte dulapuri aţi deschide, în oricâte sertare aţi căuta. Dar cu adevărat esenţial este faptul că aţi salvat, că valiza pe care aţi primit-o şi aţi deschis-o chiar din prima zi a clasei a IX-a s-a umplut, deci sunteţi pregătiţi să plecaţi. Acum aveţi la ce şi, mai ales, la cine să vă întoarceţi, indiferent dacă această întoarcere constă în vizite, în mesaje, în telefoane sau în gânduri.

Să pleci este greu, în special când ştii de unde pleci, când ştii că nu ai cum pleca de tot, iar distanţa dintre eul rămas şi cel călător poate crea nedumerire. Ce să faci atunci? Să duci o parte din Liviu cu tine, să-l duci într-un dar, unul de bun-rămas şi de casă nouă, de bine ai venit, pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Un sfârşit e un început. Cadoul nu se dă din mână în mână, ci din voce în voce, cadoul este un decalog. Despre liceu, despre despărţiri, despre voi, absolvenţii.

1. Liceul nu este o casă, ci devine Acasă. Vă puteţi aşeza pe canapea şi da drumul la televizor, dar, cel mai important, puteţi pleca şi vă puteţi întoarce. Aveţi unde şi la cine.

2. Povestea din liceu nu are, ca la Sorescu, patru picioare, ci doar două. Însă e lipită adesea de o alta şi puternic personalizată. Lăsaţi-o celor care vin în sala voastră de clasă, ca să o poată povesti mai departe.

3. Până la urmă, nu absenţele ar trebui notate, ci prezenţele. Pentru ca, la final, să ştiţi cât aţi fost, nu cât n-aţi fost. Doar aşa puteţi şti şi ce aţi făcut.

4. Cu adevărat din liceu nu pleci nicodată. A pleca înseamnă a te întoarce cu spatele şi a începe să păşeşti în sens opus, iar voi rămâneţi cu faţa spre noi şi nici sensul în care mergeţi nu se schimbă. Deci, nu plecaţi, ci doar nu vă opriţi.

5. Când vă veţi întoarce, veţi putea intra pe uşa profesorilor. Suntem siguri că o veţi alege însă pe cea a elevilor. Cu drag, cu dor.

6. Liceenii care aţi fost până azi nu dispar, nici nu au cum aşa, de pe-o zi pe alta. Liceenii care aţi fost stau pe fază, pentru a-i ghida pe studenţii ce veţi deveni.

7. Să nu vă speriaţi că tablele vor fi de acum goale. Doar acesta este rostul tablelor ce, timp de patru ani, au fost întotdeauna pline: să te facă să înţelegi folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.

8. Profesorii cred că v-au învăţat că profesori sunt toţi. Chiar şi colega de bancă sau omul care stă la rând la chioşc. Doar lecţiile sunt uneori diferite. Până la urmă, nu aţi fugit niciodată de la ore.

9. Sunetul clopoţelului îl veţi duce peste tot după voi, aşa, ca un ecou ce se va auzi de fiecare dată când veţi obosi. De muncă, de prezent. Atunci, veţi începe să conjugaţi verbe la perfect compus şi mai ales la imperfect, am fost, eram. Oare care va fi întotdeauna primul?

10. Când vi se face dor de Liviu, de noi, de voi, deschideţi sertarul stâng, cel al inimii.

Alexandra Turcu

Clasa a XI-a H, filologie

Prezenţe

N-am fost acolo, dar gândul mi-a stat. Iniţial, credeam că n-o să am de-a face anul acesta cu festivitatea de absolvire, drept urmare am făcut cu Ania şi Cristina serbări de grădi...

La 8 fără un sfert, Ilinca îmi scrie că a fost bine, foarte bine. O mamă îmi confirmă. Apoi o colegă. Şi încă una. O sun pe Ale :eeeeeeeeeeeeeee , a ieşit!

Deodată mă apucă aşa un drag. Fetele astea ale mele au 18 ani şi încă mă ascultă. Mulţumesc, Ale, că ai scris, mulţumesc, Ilinca, pentru prezentare, încerc mâine să pun discursul pe site-ul şcolii (există cereri deja :D) şi sigur vor mai fi persoane care vor recunoaşte trimiterile la Celelalte Cuvinte, la Lao Zi , la ce înseamnă decalog şi dar şi nedespărţire.

Hmmm, în seara asta nu prea-mi încap în piele! Şi toată lumea ştie că n-am fost acolo...

Chimic

Mă enervează la culme Raluca pentru că ea poate să scrie la 6 dimineaţa bine şi mult. Nu mult şi bine ca-n expresie. Pe când aveam speranţa că se va întâmpla ceva care să-mi urnească tastatura (da, întâlnirea de 10 ani, dar nu numai), îmi face onoarea să mă blocheze instant cu un text ce depăşeşte postmodernismul şi se apropie firesc de hipermodernism. Mă aruncă în aer. Mă dizolvă.

În ziua de 17 mai ar fi fost de folos o clonare. Aş fi vrut să ajung la majoratul Mieişiatât, să întâmpin cum se cuvine un domn de peste ocean, fascinat de luna mai şi, evident, să fiu la petrecerea absolvenţilor 2003. Pe undeva, m-am pierdut...oximoronic.

Pentru unii, 17 mai rămâne o zi de doliu. Se împlineau x ani de la dispariţia unui soţ, y ani de la pierderea unei mame...în sala festivă s-a ţinut un moment de reculegere pentru profesorii al căror spirit a rămas acolo, în liceu (şi care nu transmiteau "de departe" nimic, aşa cum s-a exprimat o clarvăzătoare), pentru absolvenţii care n-au câştigat lupta cu viaţa. Of, după momentul de reculegere, cineva a aplaudat. Şi alţii s-au luat după...

N-am avut emoţii. Ca niciodată. Fără noduri în gât şi lacrimi în ochi. Fără goluri de cuvinte semnificative. Ca şi cum n-ar fi lipsit. Fără dor. Cumva, i-am ţinut acolo pe foştii mei elevi 10 ani şi am fost prizoniera lor. De bunăvoie şi din dragostea aceea de la prima vedere. Îi iubesc mai mult? Nu. Îi iubesc mai de mult. ( Asta-i parafrazare după replicile din The Prince of  Tides, un film cu multe *)

N-au fost întâlniri plate, nu, nici vorbă. Doar că mi-am măsurat aşteptările cu atenţie, mi-am pregătit bucuriile, mi-am pregătit ghionturile. Şi n-am fost singură la antrenament. Ana mă sfătuia să zâmbesc mereu, pentru că "induceti producere de endorfine si serotonina,,,si chiar daca merge prost, chimic sunteti fericita". Aşa că...

Am continuat lansarea în cascadă a Virtualităţilor elective. Când se va încheia, voi scrie despre momentele pe care mi le voi aduce aminte. Ar mai fi vreo 5 pe care le am în vedere (cu Ioana, Codruţa, Andreea, Adi, Paşcu). Mi-a rămas în minte egalitatea dintre zeu şi om semnalată de Paler: niciunul dintre ei nu are puterea să schimbe amintirea.

Una peste alta a trecut. A rămas bucuria unor confesiuni şi sublima înfrângere pe care orice profesor merită să o trăiască: aceea de a privi în sus şi nu de sus.


P.S. Media de 100 de cărţi citite pe an chiar m-a surpins. Indiferent dacă sunt în engleză sau în română, pentru vârsta şi ocupaţia ta e...extraordinar! Raluca, m-ai dizolvat, dar, crede-mă, dacă tu poţi şi eu voi reuşi! :D