Rusoaice

Astăzi am avut parte de o surpriză: Rusoaica s-a întors în biblioteca mea, exact în aceeaşi ediţie ca şi cea împrumutată cândva numaiştiucui.

A ieşit dintr-o geantă de student, întors în şcoală să-şi viziteze foştii profesori, colegii mai mici etc. Mi-a adus şi  mie cartea (din partea cuiva -hahaha), dar am avut parte şi de om (aşa, să văd dacă-i OM) şi l-am dus cu mine la clasa a XII-a H (iar hahaha!), să vadă cam ce înseamnă să rescrii un eseu pornind de la un text barbian. Deci imitaţie, imitaţia imitaţiei, un pic de Platon şi tot mai multe nedumeriri. Nu mi-a ieşit, dar m-am bucurat de idee. Şi de Om, dacă tot l-am cunoscut. :D

Adevărul e că am avut un an didactic nu prea reuşit. Un pic de sclipire din partea elevilor la tema cu alfabetul personal, reacţii medii la ideea de jurnal al clasei, îngrămădeală la grupa actorilor, în proiectul pe inteligente multiple...cam atât, la ore. Punctele bune la proiectul Erasmus+(Alexandra, Andreea, Mirunele, Miriam, Vlad, Alex, Tudor, Iulia) şi la Cititorul Anului, Ca-meli-a! să zicem că ar salva un pic, dar NU-ul rămâne ca o umbră, cel puţin deocamdată.

Mă întreabă lumea ce mai e pe la şcoală şi nu prea ştiu ce să zic. Răspund CUM, nu CE şi cine mă ştie ştie că nu prea pun etichete. E altfel, e repede, e plictisitor, e linişte, e derută...Nu e bine.

DAR:

Mai circulă cărţi şi mai apar Oameni.

Mai sunt răspunsuri fără întrebări şi întrebări cu mai multe răspunsuri.

Mai vorbesc despre poezie ca despre un dans.

Mai promovez autori şi autoare vii.

Mai simulez nedumerirea.

Mai dau teste "cu toate deschise".

Mai aştept dimineaţa.

PENTRU CĂ, într-o zi, mă trezesc cu o mare bucurie pe capul meu, aşa, din senin, şi zău că merită să mă ocup în continuare de creat amintiri şi de aşteptat, chiar alături de Ragaiac, fiinţe de hârtie ca aliat.

Cine rămâne

Cine îmi scrie frumos şi constant, nervos şi constant, duios şi constant.
Cine îmi ştie gândurile.Îmi amână dorinţele.
Cine răspunde la întrebări nepuse, la nevoi nenumite.
Cine se dă peste cap să iasă ceva, cine tace şi ştie că iese ceva.
Cine nu uită, cine nu se uită.
Cine se întoarce, mai ales cine se întoarce.
Cine păşeşte deodată cu mine şi nu oboseşte.
Cine mă poate face să promit.
Cine ştie ce e în ladă.
Cine asortează cadourile şi culege florile.
Cine e oglindă şi nu fuge.
Cine mă învie cu un telefon.
Cine mă lasă să greşesc.Cine mă obligă.
Cine mă citeşte.

Voioşie

      N-am fost deloc la şcoală în luna mai. Două săptămâni de concediu, o varicelă uşoară, cred că cea mai uşoară, somn la discreţie, timp...tot prea puţin.
    4 cărţi începute, nimic scris. Un aspirat, două, trei...astea au mers. Haine de vară: cum, Doamne, am adunat atâtea?! Ordine în laptop?Nu. În bibliotecă a aranjat Ania totul, după criterii doar de ea ştiute. Nu mai găsesc nimic, nimic.
    Credeam că un copil bolnav stă cuminte în pat şi prezintă priviri triste. Că îşi pierde din energie şi, prin grija atentă a mamei (fericita câştigătoare a unui concediu medical în plină perioadă de teze şi amarnice recuperări), ajunge să se refacă fizic şi emoţional. Da' de unde! N-a stat o clipă locului, a vorbit întruna şi s-a jucat inclusiv cu o sabie roz-portocalie. Am colorat împreună toate foile albe pe care le-am avut în casă şi am ascuţit într-o zi 82 de creioane colorate. Am obosit...ce-mi pasă?! :D
    Printre subiecte, teste şi tot felul de minuni mai mult sau mai puţin educaţionale, dau de nişte scrisori. De obicei, păstrez ce am de la elevi până ne revedem după 10 ani. Anul trecut am sărit peste aruncat...sau n-am putut, nu mă gândesc prea mult la aşa ceva. Clasa asta de info a fost de la început până la sfârşit aşa cum mi-am dorit.Paul e poliţist acum, la jumătatea clasei a IX-a îmi scria poezii(oh şi vai!), la sfârşitul ei mă întreba dacă nu poate să-mi spună pe nume şi dacă n-aş putea să-i iau nişte ţigări. Copilării, mi-am spus, şi aşa au şi fost, pentru că tonul a fost întotdeauna potrivit :)
    Am mai găsit o scrisoare în care expeditorul se scuza că nu-i în stare să scrie nimic pentru profa de română. Şi recitirea ei mi-a adus zâmbete. Cum a ajuns să spună, la un moment dat, aproape totul? Cum a ajuns să nu mai fie nevoie să spună prea multe ca să ştiu că-i e bine, ca să ştiu că nu e bine.
    Nu cred că există generaţii mai bune ca altele. Dar cred că există oameni care devin pur şi simplu de neînlocuit. Şi da, "Totul e ok", Pavel. Poate şi pentru că sunt puţini cei care au întrebat.

Foarte sigură de noi

Aveam o vecină, mama lui Jojo, care, la un moment dat îngrijea o fetiţă cu nişte ochi pe care-i duceam cu mine, de fiecare dată când îi întâlneam. Tanti de la parter nu mai este, eu nu mai stau de ani buni cu părinţii şi cine ştie în grija cui a ajuns şi fetiţa cu ochii albaştri.

Era un prof de sport  care trecea uneori prin sala de la gene 4, fără să spună nimic, dar privea oarecum trist către fetele din echipa de gimnastică. O dată, nu ştiu de ce, a suplinit-o pe profesoară. Atunci, după cele câteva ore şi  zeci de repetiţii, am reuşit, în sfârşit, flick flack-ul înapoi. Eram în clasa a VI-a şi foarte mândră...

Miruna a înţeles că nu umblu după ea cu subiecte pentru olimpiadă şi, dacă nu vine ea spre mine, eu îmi văd de activitatea la clasă. A înţeles. A citit. A scris. A întrebat. Şi-a răspuns. Între ultimele două am fost, un pic de tot, eu. Cam atât...

În timp ce alţii scriau la OLAV, noi ne-am mai spus câte ceva. Ne mai vedem, puţin de tot, mâine, apoi o să meargă la naţională să scrie bine şi să vorbească pertinent. Ca sora ei, acum 6 ani :)

Pentru că mâine, la mica despărţire, voi avea emoţii, pentru că ştiu că trebuie să am grijă de fetiţa care a crescut, pentru că îi datorez bunicului ei un flick ca lumea, pentru că a convins-o pe Patricia să deschidă Virtualităţile...măcar la pagina 12, am scris aici câte ceva, aşa, de încurajare.

Baftă la Călimăneşti şi să fii, Miruna, foarte sigură de NOI!

Portretul unei doamne

Nu, nu mi-am propus să scriu despre romanul lui Henry James, nici despre filmul lui Jane Campion. Nici măcar despre Nicole Kidman, care a interpretat-o pe Isabel Archer. Poate despre un spirit neînfrânt şi o luptă continuă. Despre flacără şi despre ardere. Despre o femeie şi o lume aparte.

Scriam şi dacă nu era 8 Martie. Şi dacă nu vorbeam cu Mirela Năsăudean despre vocaţie şi despre riscurile de a fi diferit într-o şcoală grea cu elevi care merită să fie valorizaţi.

Am promis că voi promova filmuleţul pentru Concursul Biblioteca Anului 2014, nu că îl voi analiza. Apreciez procesul, poate mai mult ca produsul, apreciez mişcarea/însufleţirea/sentimentul de apartenenţă. Nu contează interpretarea elevei x sau a profesoarei y, contează atitudinea, măsura în care au hotărât să se implice. Ar fi fost mai bune altele? Probabil.Cei care caută noduri, să se priceapă şi la legături.

Mi-am propus să scriu despre o doamnă şi am scris despre şcoală. În oglinda mea, bibliotecara noastră nu foloseşte persoana I singular. De asta mi-e dragă şi pentru asta o admir. Săptămâna trecută m-am simţit ca în liceu: am găsit la bibliotecă atmosfera de la Asterul lui Toni Şerban şi nicio oră suplimentară nu are valoarea acestui sentiment. Se datorează Alinei Creţ, copiilor minunaţi din jurul ei (Alex va da distribuire, deci îl menţionez, oricum întrevăd ravagiile pe care le va face când va deveni licean :)) )

N-are tocuri care sună, voce care să irite. Răbdăăăăăăătoare. Se bucură când primeşte flori (nu i-am trimis încă destule...), se întristează când dă de nesimţiţi (de la mama lor sau deformaţi de şcoală), apelează la prieteni pentru a susţine CNLR-ul şi, cu siguranţă, are o reţinere în a-i ruga pe colegi să-şi susţină liceul (nu mă mir, lumea îşi vede de treabă, biblioteca e un tărâm al celorlalţi). Avem mai puţine voturi ca CNAM, dar asta e mai puţin important. Ei nu au fost atenţi la toate cerinţele şi juriul va ţine cont de asta, cel puţin aşa ar fi normal şi cred că toată lumea îşi doreşte un concurs pe bune. 

 D.B. şopteşte:     VOTATI AICI

Zona +

Săptămâna trecută am încălcat, cred, codul muncii. Am lucrat de la 8 la 2 şi de la 3 la 9 cu mintea sau cu ce a mai rămas din ea. Am încercat să fiu deşteaptă în toate ipostazele în care starea învăţământulului m-a pus. Şi mi-am propus ceva: să nu mă plâng!

Aşa că m-am bucurat la maxim de tot ceea ce am întâlnit. De soluţiile de supravieţuire într-un univers concentraţionar şi relaţiile lui Victor Petrini, de intuiţia aproape incredibilă a unui elev de 11 ani care nu crede că există naratori neutri (pornind de la un text de E.T. A. Hoffmann), de „un ce” al lui Cârlova săltat la Nichita, de versul lui Baconsky (Acum ştiu că lupul se teme de oameni), de subiectele vii de la olimpiadă, de rezultate...:)  şi de oameni, mai ales de oameni. Habar nu am cum să le mulţumesc, rămân în mine gesturi trecute, cuvinte rostite, înghiţite, eliberate, fără cei din jurul meu nu-mi tihneşte cafeaua de dimineaţă şi nicio clipă de graţie. (Aşa am mulţumit fără să număr şi să clasific :D )

M-am jucat, am colorat, am dat cu zarul, am mutat pioni, am făcut serbari, am fost frau şi sirenă, am dansat ca fetele mari, ca fetele mici, am fost mamă de aruncat la gunoi şi mamă ascultătoare. Am scris, trimiţând copilul să se uite la Bambi şi am regretat, când l-am găsit plângând în hohote şi strigând că nu poate suporta că puiul rămâne fără mamă...

Sunt momente în care sunt convinsă că nu fac nimic cum trebuie. Sunt scurte, pentru că, recitesc/reascult gândul şi îmi dau seama că nu-mi permit să jonglez cu negative, de niciun fel (hmm, iar!).

Sunt sănătoasă, pot folosi aparatele la sala de sport şi rolele din portbagaj. Merg pe jos de la gradiniţă la şcoală şi car 2 litri de apă+ echipamentul. Nu-i greu, nu mi-e greu. Sunt în zona de confort.

 Testament

Lumini şi umbre

Orice profesor trăieşte în două anotimpuri: şcoală+vacanţă. Trecerea de la un sezon la altul se întâmplă să decurgă lin, în condiţiile în care "de-abia aştepţi să " aduce cu sine o docilitate miraculoasă care te transformă în Penelopă, oricât temperament coleric ai poseda.

Dar, când îţi este dat să trăieşti palpitant, începi ultima săptămână de şcoală fără chei la maşină. Nu le găseşti nici în poşetele de zilele trecute, nici în hainele atent percheziţionate, nici între jucăriile copilului. Nu sunt nici măcar în maşina deschisă care, de bucurie că ai ajuns la ea la 8 şi un sfert, se apucă de claxonat odata cu plânsetul fetiţei ce se sperie că mai urlă cineva deodată cu maică-sa. Taximetre nu, alte idei nu, aşa că te porneşti pe jos, în speranţa că nu toţi vecinii sunt bugetari şi deja la serviciu. În faţa blocului, în zăpada îngheţată, vezi o cheie neagră ce îţi aminteşte că norocul te bântuie şi lunea.

În schimb, marţi se adevereşte faptul că Rin Grand Hotel din Bucureşti rămâne fără lingvişti, tu stai acasă şi te bucuri că nu spulberă zăpada în cod colorat, doar pe alocuri, în alegerile pe care le fac unii prieteni. Te abţii să-i bagi în enumeraţie, nu ştii încă dacă îi pui cu cheile pierdute sau cu cele găsite.

Miercuri - o zi istorică. După 12 ani de când am scris Tabula rasa şi am plasat acţiunea acolo, ajung în podul liceului, evident cu complici. A fost simplu, frig şi frumos. Am rămas fascinată şi cu gândul la Întoarcerea lui Espinosa, piesa lui Macrinici, care mergea de minune aici, nu în Sala festivă. Nu e arhivă, nu mai e porumbar, e o altă lume....

O astfel de zi trebuia stricată . După-amiaza a început asaltul mamelor. S-a terminat vineri, după ce am răguşit.

Joi s-au purtat discuţii despre copiii răi şi profesorii exigenţi. Nu le redau, dar le pot recita. Ideea e că notele la purtare au rămas fix cum am vrut, am avut susţinerea colegilor şi a direcţiunii (aici s-a urmărit în ce măsură mă las înduioşată....). Foarte frumos a fost din partea elevilor care au fost de partea mea şi s-au exprimat în clasă, la telefon, pe fb etc. Când scazi 9 note la purtare, îţi scazi şi ţie nota la purtare, DAR, în topul vinovaţilor, rămâi pe locul 3. Mulţumesc pentru cafeaua din Plan B părţii din 12 H care mai crede că scopul meu e strict educaţional.

Vineri m-am trezit greu, pentru că am vorbit cu nişte musafiri până în miez de noapte despre căminele studenţeşti, despre ce înseamnă să te căsătoreşti din orgoliu şi, mai ales, despre cum trebuie să ţii aproape de tine doar oameni folositori. La şcoală a fost şedinţă de catedră, tot în sala 10, iar am încăput, iar a fost fain.Şi tot fain a fost că am mai învăţat ceva despre entropie şi (iar!) despre vecinătăţile lui 0, am făcut schimb de cărţi cu alţi profi şi am găsit latura umană a unuia care m-a chinuit 4 ani când eram elevă.

A fost o săptămână în care nu am ratat teatru, prezentări de proiecte şi întâlniri cu prieteni dragi. O săptămână care mi-a adus multe bucurii, dar şi tristeţi cauzate de cei care nu ştiu încă diferenţa dintre nu pot şi nu vreau. 

Îmi doresc să nu vină niciodată ziua în care să cred că mai mult nu se poate.Mi-e foarte frică şi mie.

TUTTA LA VITA E FUORI!

...sunt cuvintele scrise de nişte elevi din Ancona, în centrul unui graffiti de pe un perete exterior. În şcoala lor, nimic nu umplea pereţii, cu excepţia unor orare, niciun stimul vizual, doar un kaki milităresc, cu o dungă bej. Ca la morgă.

Nu e nevoie de Daniel Goldman ca să fie subliniată importanţa stimulilor pentru dezvolarea creierului unui copil. Nici de teorii despre inteligenţa emoţională.

Doamna din minister, aflată în vizită la noi în şcoală, îşi exprima regretul că se pot ţine ore de română în cabinete de fizică. În liceu, puţini se mai obosesc acum cu personalizatul, eventual se pot bucura de creativitatea unor generaţii trecute sau se supun entuziasmului unui prof ce le recomandă să afişeze ceva produse ale activităţii lor. Atunci e şi mai rău: spânzură tot felul de foi A2, A3, A4, An, gata să se dezlipească la orice urlet educativ. Majoritatea sălilor sunt neutre precum locuitorii lor.

Nici nu-i de mirare, cam greu să se regăsească un grup în aceleaşi idei. Pereţii comuni sunt de domeniul trecutului, acum fiecare are peretele lui, iar fb permite renovări deloc costisitoare. În timpul orelor, nu te mai uiţi în jurul tău, ci în jos, acolo te găseşti, acolo îi găseşti şi pe alţii cu pereţii lor mai mult sau mai puţini stimulativi.

Îmi plăcea sala 28. Deasupra tablei, literele inversate comunicau: Aţi vrea voi să mai fiţi ca noi! (da, aşa se termină tabula rasa), îmi plăcea sala 22 cu Nodurile lui Laing şi piramida învăţării, îmi place sala 6, sunt acolo nişte cuvinte... ( chiar şi ale mele, dar decontextualizate, ca să meargă perfect ca scuză pentru fuga de la ore). Îmi place când oamenii au grijă de locul în care se întâlnesc să fie împreună.

Să fii împreună. Pentru asta, ai nevoie de pereţi comuni, între ei trebuie să rămână ceva. Altfel, toată viaţa se află afară.

Rezumat descriptiv

Din păcate pentru mine şi din fericire pentru mulţi alţii, astăzi n-am fost la şcoală. După ce mă mir de câtă răbdare am să gătesc diverse chestii uşoare pe care de-abia binevoieşte Ania să le privească (tot mai tare e nurofenul şi ceaiul de mentă), mă hotărăsc să deschid laptopul în căutare de ceva preocupări măcar pseudointelectuale.

Aveam în minte Act veneţian, monada, sufletele tari, decadenţe etc. şi mi s-a întâmplat ceva bun: printre multe alte reuşite al eseisticii şcolare, găsesc unul care mă bucură de-a dreptul.

http://referat.clopotel.ro/Camil_Petrescu_Act_Venetian___Rezumat_descriptiv-15176.html


E trimis de Mirela, dar pare scris de un băiat.Îmi place, chiar mi-aş dori un astfel de elev...Să consume atâta energie pentru şcoală, să citească, să înţeleagă, să rescrie, să dinamiteze analiza literară cu clişee, să simuleze inocenţa. Ştie mai mult ca notiţarii, cuminţii, serioşii. Până la urmă, se raportează postmodern la o dramă de idei, de la titlu până la final, cu tot misoginismul cu care bravează, gândeşte, se joacă, gândeşte. L-aş scutura până i-ar cădea toate figurile, dar, zău, mi l-aş dori în bancă aşa obraznic şi implicat.

 Câteva consideraţii care mi-au făcut ziua mai bună:

Succesul dramei de idei Act Venețian nu mai este azi apreciat și piesa nu se mai joacă, așadar trebuie să citim cu atenție didascaliile prin care autorul vorbește cu noi. Din ele aflăm că un personaj e supărat când înjură dar nu aflăm de ce și trebuie să ne gândim singuri.

Cellino este lepădătura unui mare erou venețian. Este de familie nobilă și îi place să se îmbrace. Pietro Gralla nu este lepădătura nimănui și îl admonestează cu asprime.

La sfârșitul scenei se produce trecerea de la violență verbală la psihanaliză. Aceasta era pe la începuturi, așa că momentul e scurt. Apoi Pietro Gralla, în vârstă de 40-50 de ani, vorbește despre condiția tinerilor. El explică în câteva fraze viziuni universalizante și atemporale împărtășite de toți cititorii și spectatorii. Tinerii sunt de oțel și nu mint. Ei încalecă viața cum vor și urăsc nedreptatea. Din păcate, venețienii nu au tineri.

Cellino trebuie să fie galant și pudrat pentru că trăiește într-un secol de rafinament. Lui Pietro îi place calitatea și nu cantitatea. El este viril, se uită doar la femei și ele îi dau calitate pentru că trăiește în alt secol. El l-a cunoscut pe Casanova, care este un obiectiv venețian faimos vizitat anual de multe femei

Dacă scena a III-a ne vorbește despre virtuțile bărbătești pe înțelesul tuturor, scena a IV-a este dedicată femeii și lucrurilor pe care le știm despre ea. Femeia nu este o persoană, ci un fel de lucru abstract care nu există. Ea este frumoasă și plină de bunătăți, dar trebuie privită de departe și în stare de ebrietate. Raționamentul e complex și ambiguu, de aceea Pietro repetă de 11 ori cuvântul femeie ca Cellino și cititorii să nu uite despre ce e vorba.

În scena a VI-a, Alta este o monadă, unitate metafizică descrisă de Leibnitz în 1714. Ea reflectă tot Universul. În secolul 21, Alta este un fractal.

Cellino se plânge că nu-i place să urce scări și că e ciudat chioșcul. Apoi o prinde pe Alta de fund. Asemenea multor personaje camilpetresciene, în sufletul lui se dă o luptă interioară între o femeie în vârstă și un bărbat excitat. Dialogul se poartă la început pe planuri diferite, cei doi monologând, de fapt, în paralel, marcă a neînțelegerii și a nepotrivirii de caracter. Apoi încep dulcegăriile. 

. Conflictul camilpetrescian e interior. Fiind pustnică, Alta nu vrea să facă sex. Ea nu are pofte josnice, ci vrea doar să vorbească și să fie ținută în brațe.

Alta se bucură de lalele roșii care nu i s-au oferit. Acesta e probabil un moment experimental de pantomimă. Idem, trebuie să își căptușească cuvintele. Apoi se transformă într-o pisică sentimentală. La final se umple de aluat pe dinăuntru.

Acest pasaj introduce o dimensiune tragică a personajului complex PietroGralla. El trăiește drama comandantului renumit care nu comandă nimic. Susținut de isteria exterioară, conflictul său interior se relevă tot mai complex. Ajuns șomer, el se întoarce la nevastă, care a rămas singura lui proprietate.

Pietro și Alta continuă să amestece psihanaliza cu metafizica într-o gingașă împletitură plină de gânduri frumoase. Ce strică femeile rămâne stricat.

Pietro e un biet șoarece. Alta nu are voie să aibă păreri, pentru că nu se pricepe la bărbați. Pietro îi reproșează că l-a înjunghiat și îi spune că de atunci nu mai are ce vorbi cu ea, contrazicând ultimele 5 scene. Rolul acestora este să ne convingă că dragostea și certurile în cuplu sunt demersuri intelectuale și psihanalitice, ca în viață.

Ajungem astfel la morala piesei, migălos construită de autor prin intermediul isteriei, al supradozei de testosteron și al frecției filozofice delicat întrețesute: femeile sunt niște ființe simple, incapabile de emoții complexe. Femeia este un umanoid interesant în momentul în care este făcut să sufere. Lipsită de instinctul de conservare, ea e motivată în viață de masochism. Se apropie de regnul animal, fiind foarte asemănătoare vacilor. Femeia are o inteligență redusă și este lipsită de instincte altele decât cele materne care, la rândul lor, au o motivație josnică, autoerotică, în ciuda aparențelor. Femeia este o entitate care trebuie * și schimbată ca un chilot, copii.

Nimic despre culesuri

Mă strâmb de la catedră cu un aer superior, nimic nu-mi convine, răspunsurile nu mă conving, nu-mi place nonverbalul şi cer nerv, cer voci sonore. Mă deranjează mizeria de lângă coşul de gunoi, de pe şi de sub bănci, amintesc că există un farmec al dezordinii şi o dezolare a murdăriei. Nu renunţ: unul să priceapă şi tot e bine.

Câteodată vorbesc singură, îmi place de mine. În timp ce rostesc vorbe înţelepte, mă ruşinez să zic că sunt înţelepte, de aceea nimeni nu le bagă în seamă, dar e bine aşa, mă duc, mă conduc la altele scurte, clare, imperative. Dresez, mă pricep când mă apucă.Vorbesc despre mine, trebuie să nu uit asta.

Pentru prima dată amân corectatul tezelor la clasa a XII-a. De obicei, rezolv rapid sarcina asta ca să nu uităm ce şi cum, că-i tare greu să revii la tinele evaluat. Totuşi, le-am citit pe toate o dată. Apoi le-am recitit şi am subliniat cu creionul, pixul roşu rămâne în penar - duşmanul foii albastre se odihneşte. Sunt semne că mă apucă.Iar.

Au trecut 11 ani de când am scris Tabula rasa, de când am pus tristeţea în replici şi melodii, în joc şi joacă. Toată clasa mea ştie piesa pe de rost, au învăţat-o, au jucat-o pentru alţii şi, pentru că nu există alternativă, poate o să o joace pentru ultima dată pentru ei, de data asta ochiul care plânge şi ochiul care râde vor fi propriii ochi, amintirile din liceu vor fi ale lor, întoarcerea fiicei risipitoare va simula întoarcerea fiecăruia dintre noi spre marea împărăţie aflată între ursului şi zimbrului.

Am mai spus: am sentimentul ratării ca dirigintă. Nu-mi place clasa, nu ştiu să fiu jandarm, contabil, nu ştiu să cert, să urlu şi nici să impun spirale spirituale. Instinctiv, îi apăr, mai ales de profa de geogra sau de ce-o fi, încerc să înţeleg de ce are T.I.C.-ul tic, le apăr pereţii şi crizele-pojar de personalitate. Carmen zicea că dragostea noastră e incompatibilă, aşa o fi. Poate totul e mult mai simplu.

Paradoxal, relaţiile individuale merg mult mai bine şi asta se datorează cunoaşterii principiilor lui Noica din Jurnalul filosofic. Am spus de la început că merită citit, măcar pentru a înţelege ideea de şcoală, de dragoste, de dragoste pentru muzică, de iertare, de rătăcire. Măcar. Toţi cei care au avut nevoie să spună, au fost ascultaţi. Nu ştiu dacă mai contează numărul lor, nici nu vreau să ţin minte asta. Sunt mulţumită că au ales să împărtăşească trăiri, probleme, chiar situaţii limită, că repertoriul comun s-a lărgit considerabil. E bine, suntem egali aşa, în aceeaşi bancă, capabili de creat amintiri.

„Să-i iei în mână sufletul şi să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânţă? Şi să fii, dacă poţi, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamna, care nu ştie nimic despre culesuri...”