TUTTA LA VITA E FUORI!

...sunt cuvintele scrise de nişte elevi din Ancona, în centrul unui graffiti de pe un perete exterior. În şcoala lor, nimic nu umplea pereţii, cu excepţia unor orare, niciun stimul vizual, doar un kaki milităresc, cu o dungă bej. Ca la morgă.

Nu e nevoie de Daniel Goldman ca să fie subliniată importanţa stimulilor pentru dezvolarea creierului unui copil. Nici de teorii despre inteligenţa emoţională.

Doamna din minister, aflată în vizită la noi în şcoală, îşi exprima regretul că se pot ţine ore de română în cabinete de fizică. În liceu, puţini se mai obosesc acum cu personalizatul, eventual se pot bucura de creativitatea unor generaţii trecute sau se supun entuziasmului unui prof ce le recomandă să afişeze ceva produse ale activităţii lor. Atunci e şi mai rău: spânzură tot felul de foi A2, A3, A4, An, gata să se dezlipească la orice urlet educativ. Majoritatea sălilor sunt neutre precum locuitorii lor.

Nici nu-i de mirare, cam greu să se regăsească un grup în aceleaşi idei. Pereţii comuni sunt de domeniul trecutului, acum fiecare are peretele lui, iar fb permite renovări deloc costisitoare. În timpul orelor, nu te mai uiţi în jurul tău, ci în jos, acolo te găseşti, acolo îi găseşti şi pe alţii cu pereţii lor mai mult sau mai puţini stimulativi.

Îmi plăcea sala 28. Deasupra tablei, literele inversate comunicau: Aţi vrea voi să mai fiţi ca noi! (da, aşa se termină tabula rasa), îmi plăcea sala 22 cu Nodurile lui Laing şi piramida învăţării, îmi place sala 6, sunt acolo nişte cuvinte... ( chiar şi ale mele, dar decontextualizate, ca să meargă perfect ca scuză pentru fuga de la ore). Îmi place când oamenii au grijă de locul în care se întâlnesc să fie împreună.

Să fii împreună. Pentru asta, ai nevoie de pereţi comuni, între ei trebuie să rămână ceva. Altfel, toată viaţa se află afară.

Rezumat descriptiv

Din păcate pentru mine şi din fericire pentru mulţi alţii, astăzi n-am fost la şcoală. După ce mă mir de câtă răbdare am să gătesc diverse chestii uşoare pe care de-abia binevoieşte Ania să le privească (tot mai tare e nurofenul şi ceaiul de mentă), mă hotărăsc să deschid laptopul în căutare de ceva preocupări măcar pseudointelectuale.

Aveam în minte Act veneţian, monada, sufletele tari, decadenţe etc. şi mi s-a întâmplat ceva bun: printre multe alte reuşite al eseisticii şcolare, găsesc unul care mă bucură de-a dreptul.

http://referat.clopotel.ro/Camil_Petrescu_Act_Venetian___Rezumat_descriptiv-15176.html


E trimis de Mirela, dar pare scris de un băiat.Îmi place, chiar mi-aş dori un astfel de elev...Să consume atâta energie pentru şcoală, să citească, să înţeleagă, să rescrie, să dinamiteze analiza literară cu clişee, să simuleze inocenţa. Ştie mai mult ca notiţarii, cuminţii, serioşii. Până la urmă, se raportează postmodern la o dramă de idei, de la titlu până la final, cu tot misoginismul cu care bravează, gândeşte, se joacă, gândeşte. L-aş scutura până i-ar cădea toate figurile, dar, zău, mi l-aş dori în bancă aşa obraznic şi implicat.

 Câteva consideraţii care mi-au făcut ziua mai bună:

Succesul dramei de idei Act Venețian nu mai este azi apreciat și piesa nu se mai joacă, așadar trebuie să citim cu atenție didascaliile prin care autorul vorbește cu noi. Din ele aflăm că un personaj e supărat când înjură dar nu aflăm de ce și trebuie să ne gândim singuri.

Cellino este lepădătura unui mare erou venețian. Este de familie nobilă și îi place să se îmbrace. Pietro Gralla nu este lepădătura nimănui și îl admonestează cu asprime.

La sfârșitul scenei se produce trecerea de la violență verbală la psihanaliză. Aceasta era pe la începuturi, așa că momentul e scurt. Apoi Pietro Gralla, în vârstă de 40-50 de ani, vorbește despre condiția tinerilor. El explică în câteva fraze viziuni universalizante și atemporale împărtășite de toți cititorii și spectatorii. Tinerii sunt de oțel și nu mint. Ei încalecă viața cum vor și urăsc nedreptatea. Din păcate, venețienii nu au tineri.

Cellino trebuie să fie galant și pudrat pentru că trăiește într-un secol de rafinament. Lui Pietro îi place calitatea și nu cantitatea. El este viril, se uită doar la femei și ele îi dau calitate pentru că trăiește în alt secol. El l-a cunoscut pe Casanova, care este un obiectiv venețian faimos vizitat anual de multe femei

Dacă scena a III-a ne vorbește despre virtuțile bărbătești pe înțelesul tuturor, scena a IV-a este dedicată femeii și lucrurilor pe care le știm despre ea. Femeia nu este o persoană, ci un fel de lucru abstract care nu există. Ea este frumoasă și plină de bunătăți, dar trebuie privită de departe și în stare de ebrietate. Raționamentul e complex și ambiguu, de aceea Pietro repetă de 11 ori cuvântul femeie ca Cellino și cititorii să nu uite despre ce e vorba.

În scena a VI-a, Alta este o monadă, unitate metafizică descrisă de Leibnitz în 1714. Ea reflectă tot Universul. În secolul 21, Alta este un fractal.

Cellino se plânge că nu-i place să urce scări și că e ciudat chioșcul. Apoi o prinde pe Alta de fund. Asemenea multor personaje camilpetresciene, în sufletul lui se dă o luptă interioară între o femeie în vârstă și un bărbat excitat. Dialogul se poartă la început pe planuri diferite, cei doi monologând, de fapt, în paralel, marcă a neînțelegerii și a nepotrivirii de caracter. Apoi încep dulcegăriile. 

. Conflictul camilpetrescian e interior. Fiind pustnică, Alta nu vrea să facă sex. Ea nu are pofte josnice, ci vrea doar să vorbească și să fie ținută în brațe.

Alta se bucură de lalele roșii care nu i s-au oferit. Acesta e probabil un moment experimental de pantomimă. Idem, trebuie să își căptușească cuvintele. Apoi se transformă într-o pisică sentimentală. La final se umple de aluat pe dinăuntru.

Acest pasaj introduce o dimensiune tragică a personajului complex PietroGralla. El trăiește drama comandantului renumit care nu comandă nimic. Susținut de isteria exterioară, conflictul său interior se relevă tot mai complex. Ajuns șomer, el se întoarce la nevastă, care a rămas singura lui proprietate.

Pietro și Alta continuă să amestece psihanaliza cu metafizica într-o gingașă împletitură plină de gânduri frumoase. Ce strică femeile rămâne stricat.

Pietro e un biet șoarece. Alta nu are voie să aibă păreri, pentru că nu se pricepe la bărbați. Pietro îi reproșează că l-a înjunghiat și îi spune că de atunci nu mai are ce vorbi cu ea, contrazicând ultimele 5 scene. Rolul acestora este să ne convingă că dragostea și certurile în cuplu sunt demersuri intelectuale și psihanalitice, ca în viață.

Ajungem astfel la morala piesei, migălos construită de autor prin intermediul isteriei, al supradozei de testosteron și al frecției filozofice delicat întrețesute: femeile sunt niște ființe simple, incapabile de emoții complexe. Femeia este un umanoid interesant în momentul în care este făcut să sufere. Lipsită de instinctul de conservare, ea e motivată în viață de masochism. Se apropie de regnul animal, fiind foarte asemănătoare vacilor. Femeia are o inteligență redusă și este lipsită de instincte altele decât cele materne care, la rândul lor, au o motivație josnică, autoerotică, în ciuda aparențelor. Femeia este o entitate care trebuie * și schimbată ca un chilot, copii.

Nimic despre culesuri

Mă strâmb de la catedră cu un aer superior, nimic nu-mi convine, răspunsurile nu mă conving, nu-mi place nonverbalul şi cer nerv, cer voci sonore. Mă deranjează mizeria de lângă coşul de gunoi, de pe şi de sub bănci, amintesc că există un farmec al dezordinii şi o dezolare a murdăriei. Nu renunţ: unul să priceapă şi tot e bine.

Câteodată vorbesc singură, îmi place de mine. În timp ce rostesc vorbe înţelepte, mă ruşinez să zic că sunt înţelepte, de aceea nimeni nu le bagă în seamă, dar e bine aşa, mă duc, mă conduc la altele scurte, clare, imperative. Dresez, mă pricep când mă apucă.Vorbesc despre mine, trebuie să nu uit asta.

Pentru prima dată amân corectatul tezelor la clasa a XII-a. De obicei, rezolv rapid sarcina asta ca să nu uităm ce şi cum, că-i tare greu să revii la tinele evaluat. Totuşi, le-am citit pe toate o dată. Apoi le-am recitit şi am subliniat cu creionul, pixul roşu rămâne în penar - duşmanul foii albastre se odihneşte. Sunt semne că mă apucă.Iar.

Au trecut 11 ani de când am scris Tabula rasa, de când am pus tristeţea în replici şi melodii, în joc şi joacă. Toată clasa mea ştie piesa pe de rost, au învăţat-o, au jucat-o pentru alţii şi, pentru că nu există alternativă, poate o să o joace pentru ultima dată pentru ei, de data asta ochiul care plânge şi ochiul care râde vor fi propriii ochi, amintirile din liceu vor fi ale lor, întoarcerea fiicei risipitoare va simula întoarcerea fiecăruia dintre noi spre marea împărăţie aflată între ursului şi zimbrului.

Am mai spus: am sentimentul ratării ca dirigintă. Nu-mi place clasa, nu ştiu să fiu jandarm, contabil, nu ştiu să cert, să urlu şi nici să impun spirale spirituale. Instinctiv, îi apăr, mai ales de profa de geogra sau de ce-o fi, încerc să înţeleg de ce are T.I.C.-ul tic, le apăr pereţii şi crizele-pojar de personalitate. Carmen zicea că dragostea noastră e incompatibilă, aşa o fi. Poate totul e mult mai simplu.

Paradoxal, relaţiile individuale merg mult mai bine şi asta se datorează cunoaşterii principiilor lui Noica din Jurnalul filosofic. Am spus de la început că merită citit, măcar pentru a înţelege ideea de şcoală, de dragoste, de dragoste pentru muzică, de iertare, de rătăcire. Măcar. Toţi cei care au avut nevoie să spună, au fost ascultaţi. Nu ştiu dacă mai contează numărul lor, nici nu vreau să ţin minte asta. Sunt mulţumită că au ales să împărtăşească trăiri, probleme, chiar situaţii limită, că repertoriul comun s-a lărgit considerabil. E bine, suntem egali aşa, în aceeaşi bancă, capabili de creat amintiri.

„Să-i iei în mână sufletul şi să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânţă? Şi să fii, dacă poţi, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamna, care nu ştie nimic despre culesuri...”