Din urmă

Îmi place toamna. Îmi convine toamna. Mă lasă în pace gândurile de război şi...ţes liniştită. Da, anunţ o altă carte şi, dacă-mi vine şi coperta promisă din Marea Britanie, intru în iarnă cum se cuvine. Culmea, preocuparea centrală  din ultimul timp nu a fost nicidecum legată de şcoală şi nici măcar de grădiniţa nouă a Aniei, ci de calitatea hranei şi, esenţial, de creşterea timpului de alergare pe bandă de la (aproape) 3 minute la 15. Aşa că, de când pot alerga 2 km pe zi şi-mi şi place....simt că sunt în stare să fac şi alte lucruri mai aproape de celălalt ritm al cordului meu. Cum ar fi să scriu.

Multe întâlniri în septembrie. Dar, înainte de astea şi de începutul şcolii, am fost în fascinantele vizite de monitorizare, de data asta cu Bianca, aşa, să vadă şi ea cum e. A fost drumul drumurilor, având în vedere că ne-am rătăcit întâi în Dej şi am găsit cu greu drumul spre Bobâlna, apoi, la întoarcere, ne-am trezit lângă...Baia-Mare, asta pentru că Jiboul a fost un nod prea strâns pentru inteligenţa noastră vizual-spaţială...

Avem şi nişte poze: la conacul ruinat din faţa şcolii din Dragu, la Pizza King din Zalău, unde ne-am întâlnit  cu un prof să facem prezentarea pentru schimbul de experienţă la care urma să participe etc. Şi, minunea minunilor, salvarea celor fără de orientare, acelor cu cai sau cu maşină de teren, PODUL MOBIL de pe Someş... Despre el a scris Bianca pe FB şi, dacă eu aş fi fost dispusă să-l trec cu maşină cu tot, ea nici nu a vrut să audă. Aşa că l-am fotografiat doar şi am mai făcut 100 de km, mulţumind Băncii Mondiale că se poartă frumos, nu ca UE.

Şcoala a început sec şi mi-am mărturisit pe tablă un dor. Toţi au crezut că e vorba de o iniţială şi bine că s-a potrivit şi aşa! Am primit sms-uri de prin curtea şcolii. Ana-Maria e parcă aceeaşi: cea care mă vizita şi când eram în concediu, lăsându-şi cursurile şi aterizând la Sovata sau sâmbăta dimineaţa, tot studentă fiind şi venind Acasă...urcată în taxi din Piaţa Morii până în Ştefan...Acum e om mare, dar tot ar mai fi în stare să ceară comisiei de bac cireşe pt toţi copiii care aveau proba orală la română:))

Mi-a scris şi Ana, frumos-frumos, cum că mă vedea şi dacă nu alegeam roşu:D Şi, absolvenţi de anul trecut mi-au luminat ziua aceea (nu ştiu de ce tristă) la...Old House.

Adevărul este că mă aşteptam să merg undeva cu clasa mea. Au fost câteva şoapte, dar, după cum le spuneam, sunt la vârsta la care aştept propuneri concrete. Aşa că, prima zi de şcoală cu 11H e imortalizată aici:

Sper să umplem poza în excursia care începe mâine, E3, şi, pe viitor, să ne organizeze mai bine o forţă superioară, nu de alta, dar "ţărâna va seca poveştile/din trupul trist".

Au trecut pe la şcoală şi cei de la chimie biologie, D-urile mele absolvente anul acesta şi anul trecut, au venit Ligia şi Gili, proaspăt licenţiate în medicină şi mi-au amintit ce înseamnă să iei 10 la bac la română...şi cum poţi să nu te saturi o generală şi-un liceu de-aceeaşi profă! :P

N-am poze cu Andreea şi Bianca, pe care le-am făcut inspectoare la clasa a V-a şi de venirea cărora m-am bucurat. Cumva, aşteptam ceva B-uri şi pe la şcoală, concret, nu fugar. (Adi, dacă ai de comentat ceva şi aici, te rog să te abţii, asta pentru că ideea nu are legătură cu tine, nu e niciun fel de apropo şi, dacă tot am ajuns aici, pot spune că, în fond, scrisorile noastre au dărâmat un orgoliu.Mie îmi ajunge, sunt mulţumită, l-am afectat în mod real, deci..."ca-n cărţi" :)

Am ieşit şi cu Andra la Conacul Verde şi am dat timpul înapoi, căutând piesa pe care i-am învăţat-o la dirigenţie, în gimnaziu. Doamne, parcă-i văd, arătându-şi coatele şi genunchii:D : Mircea Baniciu http://www.youtube.com/watch?v=v-Dgo2oBQsk. Cum n-am avut vreme de poze, pun una "din vremile acelea", cum ar zice Creangă.

Ce-ar mai fi de spus/scris? Desigur, ceva despre Hara şi "Înapoi în viitor", de fapt despre Cici, Andrei şi Ania. Se pare că Aniei îi place şi No Remorse şi Blackout, asta pentru că a rezistat, a aplaudat şi a dansat la concertul lor. Iar eu am ţinut-o şi în cârcă,ca să  înţeleagă ce înseamnă să fii fan adevărat!

Închei cu isprava lui Ale. Cum s-a ales cu premiul acela la Congresul Internaţional UNIFERO, m-am trezit cu o invitaţie la următoarea ediţie, undeva în jurul datei de 1 mai 2013. Viena, venim!

Pentru Ale

Se pare că vacanţa nu împiedică scrisul să câştige. Încă un premiu obţinut de Ale http://www.unifero.net/index.php?option=com_content&task=view&id=342&Itemid=76, un premiu pentru o scrisoare care, dacă tot a devenit publică, poate să fie găzduită  şi aici. Nu prea sunt multe de spus, poate doar un mic avertisment: dacă într-o zi tu vei descoperi că nu e aşa, că nu sunt cum ai crezut, să poţi să recunoşti că nu-i vina nimănui că,  la un moment dat, ai avut aceste convingeri, le-ai împărtăşit, ţi le-ai asumat în devenirea ta, în destinul tău.
 Din partea mea, te rog să primeşti, ca recomadare, un film pe care l-am perceput ca fiind fabulos, nu numai ca denumire, ci şi ca idee şi coloană sonoră:

Le Fabuleux Destin d'Amélie Poulain

http://www.youtube.com/watch?v=WQeLatvaIrs

o seară ploioasă de sfârşit de mai,

   o noapte liniştită...

Dragă doamnă dirigintă, dragă doamnă profesoară,

           

            Când, în clasa a cincea, profesoara de română ne-a cerut să descriem profesorul model, eram convinsă că nu există, că îl puteam face să fie doar prin intermediul ficţiunii. Şi am adunat bucăţi din sticlă, din ploaie şi din cale, din fiecare profesor pe care îl admiram, le-am lipit bine-bine, ca să ţină, şi, a doua zi, am arătat, mândră de mine, rezultatul: un dascăl-mutant, un dascăl-vrăjitor, ce, cu bagheta şi cu rimele lui, te făcea să înveţi lecţia instantaneu, un dascăl-zână, ce ştia să inventeze basme şi te transforma în protagonist... Acum, în clasa a X-a, şi încă din clasa a IX-a, de când am citit articolul psihologului Maria Iordănescu despre profesorul-model, profesorul-profesor, mi-am dat seama că de fapt există, că existaţi. Că nu vă trebuie nici baghetă, nici rime şi nici basme. Vă scriu ca să vă spun asta, pentru că nu ştiu dacă (ştiu să) o arăt.

            Cred că, dintre toate cele primite de la dumneavoastră, cel mai mult şi mai tare mă bucură zâmbetele: zâmbetele aprobatoare, zâmbetele-recompensă (mai mult decât o notă), zâmbetele-răspuns... Doar cred, pentru că ştiu că oferiţi atâtea, încât e foarte greu să ţii socoteala, încât ajungi să nu mai poţi număra, să nu mai ştii număra şi să îţi dai seama că, oricât(e) ai da, nu mai poţi egala. Şi mai ştiu că, de multe ori, oferiţi şi în secret, fără ca cel ce primeşte să-şi dea seama (atunci). Cum să fiu sigură aşa?

            Pe lângă zâmbete, ştiu că primesc lecţii şi, mai ales, Lecţii, pe care profesorii care vin în clasă fix când se sună, îndrumaţi doar de sunetul clopoţelului, se aşază la catedră, îţi citesc numele din catalog, fără să-ţi privească, fără să-ţi cunoască (şi) chipul, încep să dicteze şi, apoi, călăuziţi de acelaşi sunet, pleacă nesalutând, nu ştiu să le ofere, deşi poate că ar vrea. Nu m-aţi învăţat doar să clasific textele, naratorii, personajele, m-aţi învăţat şi că, la fel ca în Maitreyi, iubirea are puterea de a iniţia, de a maturiza, m-aţi învăţat că, oricâte defecte ar avea prietenii, chiar dacă sunt Setilă sau Gerilă, îşi vor folosi singura calitate pentru a mă salva, m-aţi învăţat că scrisul nu este obligaţie, ci un mod de defulare, un moment de introspecţie, că, prin intermediul lui, ajungi să te cunoşti...

            Încă mă mir cum, spre deosebire de ceilalţi profesori, reuşiţi să strecuraţi, prin acel formal obligatoriu, cantităţi considerabile de informal, care reuşesc să apropie, să ne apropie, iar dialogurile virtuale cred că ajută şi ele să nu rămâneţi mult timp după întâlnire doar una brunetă, îmbrăcată în roşu, despre care s-a AUZIT că a-făcut-a-spus-a-scris-nu-ştiu-ce. În momentul lor, eu una uit că cea cu care vorbesc vine (cel puţin) patru ore pe săptămână în clasă, stă la catedră, scrie (câteodată) pe tablă, îmi dă note. Singurul lucru de care îmi aduc aminte atunci e că de la dumneavoastră învăţ, poate pentru că procesul continuă şi după ieşirea din sala de clasă, şi în faţa calculatorului sau în faţa dumneavoastră, când catedra dispare. Când ceilalţi dispar (că iese comunicarea mai bine doar în 2, nu?).

            Sunteţi printre puţinii care ştiu şi să ofere răspunsuri, nu doar să pună întrebări. Şi printre şi mai puţinii care ştiu să stârnească întrebări. Şi să-i ajute pe cei nedumeriţi să(-şi) găsească singuri răspunsurile. Şi să nu le uite. Sunteţi printre puţinii care nu doar citesc ce scriu elevii, ci care, din lectori devin autori, care se lasă, la rândul lor, citiţi şi recitiţi, judecaţi, notaţi, care dau şansa elevilor să fie şi profesori, care îşi dau şansa să fie şi elevi... Nu vreau să ştiu cum ar fi, cum aţi fi sau cum aş fi fără blogurile şi cărţile dumneavoastră!

            Se tot spune că educaţia e de vină că nu există destui profesori competenţi, că nu există destui elevi competenţi să înveţe. Întrebată atunci ce aşteptări am de la educaţie, aş răspunde că aştept să se schimbe şi mă aştept să nu se schimbe. Întrebată ce aşteptări am de la dumneavoastră, nu aş şti ce să spun. Ce aşteptări să mai ai când toate ţi-au fost întrecute, de fiecare dată? Poate ca asta să nu se schimbe.

            Eu sunt mulţumită şi recunoscătoare că mi se oferă educaţie, că îmi oferiţi, şi sunt dispusă şi bucuroasă şi, de fiecare dată, nerăbdătoare să o primesc (împreună cu toate celelalte Lecţii venite de la dumneavoastră). Nu ştiu ce o să fac cu ea, ce o să realizez prin ea, dar ştiu că vreau să fac, să realizez şi, la rândul meu, să ofer.

            Mulţumesc că sunteţi şi că sunteţi aşa, că oferiţi şi că oferiţi atâtea!

                        A., care, în fiecare zi, găseşte tot mai multe răspunsuri

                        şi întrebări (sau întrebări şi răspunsuri)

P.S. Ce uşor reuşiţi să deveniţi oglindă!

Andrei

Caut ceva pe blog mânată de o idee competitivă a lui Ale şi văd un membru nou instalat bine mersi in fruntea listei. Ce frumos - îmi zic- şi dau click să văd ce blog are omu' despre care fostul dirig zicea că e "prea artist pentru info".

Nu cred că domeniile se exclud sau nu ar trebui, însă bănuiesc că nu interesează pe nimeni ceva opţionale măcar, care să adune sub aceeaşi umbrelă 2 pasiuni. În fine, noi l-am primit cu drag  şi sper că nu regretă alegerea făcută.

Înţeleg că ne face poze în excursia care începe vineri: are cu ce şi se pare că are şi cine. Zic asta pentru că am răsfoit, am privit, am citit, am reluat....asta: http://andreicherejaphotography.blogspot.com/2012/01/bumerang.html

Frumos! Felicitări, Andrei! Şi să ajungi unde vrei!

Ţara lui Andrei

A fost o săptămână grea, trebuie să recunosc că nu-mi amintesc un început de an şcolar atât de plin de tot felul de lucruri deştepte din punct de vedere teoretic, dar inutile, dacă ne gândim la felul în care se vor pune în practică. Fiecare face doar ceea ce poate (aşa a fost mereu), nu cred că are rost să ne plângem...până la urmă şcoala suntem noi ;) Rămâne să văd ce proiect are Hara, că nu am înţeles exact ce vrea Flavius de la elevii noştri care lucrează la revista şcolii...

...însă am înţele exact că numărul de voturi pentru proiectul iniţiat de bibliotecară şi asociaţia părinţilor e incredibil de mic (asta după ce s-au făcut fluturaşi, s-a umblat din clasă în clasă şi s-a publicat şi pe site-ul şcolii!)

Oare e aşa mare lucru să acorzi un vot? Sau e şi ăsta un lucru care nu prea ţine de noi...

www.cnlr.ro/

Mai

Iar despre şcoală, asta ca să ordonez cumva ceea ce îmi tot propun să scriu, înainte să-mi motroşesc planificările astea anuale, semestriale şi desigur „pe unităţi”…

Cu ce să încep? În prima zi am ajuns cam când se cânta imnul (al României, că se putea şi mai rău, să lăcrimez iar pe cel al şcolii :P) Asta după ture în căutarea parcării minimale şi toţi cei care au cărat flori printre blocuri înţeleg foarte bine asta. Mi-a fost dor de clasa mea, dar nu mi-am făcut discurs cu mesaje subsidiare, ca să nu cădem de la început pe panta melancoliei, că şi aşa am făcut la ore de dirigenţie pe scenă şi mai ales în spatele ei, pe scara aia lungă de la demisol cărată cărată că-ra-tă de a început lemnul ăla să înmugurească în Marea Împărăţie a Educaţiei :) Mi-a fost dor, na, am zis!

Super tare clasa a IX-a, chiar peste aşteptări, şi cred că va fi ok cu ei, în momentul în care scapă de stresul începuturilor şi îi fac să nu spună ce nu cred, dar mai ales să asculte, nu să audă. Sunt gata pozaţi, numai că nu am descărcat încă, dar vor mai fi ocazii, aşa că stau şi ei acum pe mess în aşteptare.

Hai şi despre absolvenţi! Surprinzător, poate, plusuri pentru C şi un minus mare pentru D (nu pentru tot, dar ce să fac, nu pot judeca absenţa!). Am primit iar cadouri frumoase, simbolice, care mi-au bucurat ziua, m-au făcut să reconsider câteva lucruri şi să-mi fac mea culpa. Şi mi-am amintit când şi-au amintit („ai fost ţigancă şi eu perete” etc.) Şi ce bine că intuiţia nu m-a trădat, că de asta eram mai derutată. Da, Ana. Da, Andrei. Da, Ale.

Scuuuuuuuuuuuuuuuze, 12 B. Că am scris prea puţine nume în postarea trecută. Că trebuia să scriu cel puţin încă 10, dacă nu ale tuturor. Era prea frumos să mai cred că e şi Cici acolo, şi Andreea, şi Valentina, şi Horaţiu şi…ce bine mi-a părut azi!!! Şi ce repede a trecut. Şi din chestionar:

1. Ce întrebare aţi aşteptat să fie prima întrebare? – aproape toţi au crezut că îi întreb dacă le place româna sau ceva de bac.
2. Cel mai mult îi enervează plictiseala şi foamea.
3. Stiluri de învăţare – predominant vizual
4. Carte preferată: multe titluri, am reţinut câteva, am râs la „3 purceluşi”
5. Din aproape toate definiţiile date poeziei reiese faptul că e o chestie siropoasă şi utilă visătorilor. Asta trebuie schimbat!
6. Dirigul e un model. Clar.
7. O întrebare pt mine: Consideraţi hip-hop-ul necomercial forma cea mai avansată de poezie? Răspuns: nu.

Cam asta deocamdată. Zile grele astea, deşi am acceptat de mult că aşa va fi. Şi, oricât ai zâmbi, maşina aia parcată sub stele, între cer şi lacul îngheţat, aştepta mai mult decât Anul Nou. Şi eu nu ştiam şi am aflat. Aşa-mi trebuie acum! www.trilulilu.ro/dienuta74/3004614c4b9e44

Mulţumesc

Ce clasă frumoasă, ce clasă frumoasă! - ar fi cântat Micul Prinţ, dacă ar fi aterizat azi la şcoală să vadă cum s-a mobilizat X H-ul la "strigarea" de ieri şi cum mai-mai au umplut băncile noi în care vor locui de luni încolo, să sperăm că o mare parte din nr de ore prevăzut. Incredibil ! Aveam nevoie de 2-3 să ducă nişte manuale şi au veniiiiiiiiiiiiiiit şi au tot venit! (Directorul s-a speriat că nu ştiu când începe şcoala....cred). Mulţumesc.

Şi iar începe şcoala şi un gol mare se face în locul celor care au terminat azi vară! Mai trecem, mai trecem, normal că mai venim! spun toţi, dar ştim că nu va fi aşa, pentru că va fi exact aşa cum trebuie să fie. Important e să spui când trebuie ce trebuie şi când simţi ce simţi. Şi să te desparţi, dacă ai de cine. Mulţumesc celor care au înţeles asta.

Cucta a ajuns, în variantă electronică, aici: www.scribd.com/doc/63914426/. Culmea, "la schimb" cu Jurnalul filosofic al lui Noica. Să mai zici că destinul nu lucrează. Mă simt ciudat, ca într-un club în care am intrat fără drept, dar unde mă pot bucura de toate drepturile. Mulţumesc, A.!

Am mai fost la ei şi am scris pe tablă (Mare lucru, vor spune cei ce ştiu în ce hal scriu!). Am vorbit de Blaga şi de muzică. De două ori, iar a treia oară voi intra de 3 ori pe săptămână. Pentru Roxana, pentru Cipri, pentru toţi cei care m-au convins că merită vizitaţi mai des, voi saluta anul acesta doua clase a XII-a. Mulţumesc celor care mi-au încredinţat şi 12B!.

Momo

Fiecare dintre noi este un Momo cu mai multe sau mai puţine rude, dar cu aceeaşi teamă de singurătate şi aceeaşi forţă nativă de a iubi. " L-am făcut ca să am pe cine iubi şi eu".

În sfârşit, am găsit o carte pe care să o pot citi până la capăt. Nu pare mare lucru, dar, de-un timp, renunţ uşor la cărţi. Da, la cărţi...şi la obiceiul de a face apologia lor. Până la urmă, chiar dacă sunt profă, tot trebuie să trăiesc în secolul ăsta. Şi nu defazată.

Am găsit o carte pe care am citit-o şi recitit-o. Se numeşte Ai toată viaţa înainte şi-i aparţine lui Romain Gary, scriitor care îmi aminteşte de Andreea C. şi scrisoarea ei absolut superba - reacţie la lectura Cuctei...Recunosc, aşa am ajuns să citesc atunci Clar de femeie!

Îmi place traducerea lui Laszlo Alexandru (care e fascinant şi în realitate, nu numai în scris!), iar personajul Momo e mai mult decât memorabil cu replicile, gândurile şi comentariile pe care Gary i le construieşte atât de firesc. Am râs. Am zâmbit. Am plâns.

Iată motto-ul: Ei au spus: "Ai înnebunit din cauza Aceluia pe care îl iubeşti."

Eu am spus: " Savoarea vieţii n-o simt decât nebunii."

P.S. Textul e disponibil şi în format PDF. Asta dacă Ale vrea să-l citească...

Azi

Azi a fost prima zi făra clasa 12. Cam pustiu. Totuşi, am intrat în clasă, mi se părea un ritual, mi se părea firesc.M-am bucurat şi întristat în acelaşi timp, aşa după cum am scris în textul piesei. În ultima săptămână, plină şi grea, mi-am verificat reacţile: e clar, sunt blocată, de aceea nu am plâns deloc.Nu-i o scuză ( de fapt, prefer să se creadă că sunt insensibilă), e doar consecinţa unui fapt conştientizat la moartea lui Cazacu: e clar, plâng doar când sunt foarte foarte fericită. Şi tot semestrul asta am fost deosebit de tristă: începând cu plecarea lui Paul, continuând cu mărturisirea Simonei (atunci am plâns un pic)şi terminând cu confesiunile băieţilor din 12 D...MS PT TOATE DEDICAŢIILE, MAI ALES PT PIESA COMPUSĂ DE VOI ŞI PT. CARO!

Cine mă ştie, ştie.

Una, alta

Azi a fost spectacolul...n-o să scriu despre el. Nu acum. E prea devreme, cred. În plus, aştept şi nişte fotografii. Apoi, vom vedea...:)

A trecut şi ziua de 19. Nici ea nu e suficient de departe ca să pot face o sinteză, aşa că, deocamdată, îmi amintesc că la lansarea imnului am fost lângă Ana-Maria (exact cum îmi doream, ca să am o "oglindă" în faţă) şi am ştiut amândouă spre cine se îndreaptă baloanele alea (e drept, dacă era după noi, îi trimiteam mai degrabă 500 de ţigări, aşa, ca să aibă...). Apoi fosta dirigă pe scenă cu discursul despre diamante (uite-aşa sunt şi eu diamantul cuiva :P) şi, evident, reîntâlnirea cu Flavius, firească, poate cu un pic de tresărire, mai degrabă datorată coridoarelor apăsătoare ale facultăţii. Oricum, docil, a stat la poze...






La o zi după eveniment, vine D. să mă salveze. Adică să-mi salveze tălpile chinuite de, în ultimul timp, mai puţin exersatele tocuri. Şi,recunosc,mâinile lui mi-au anulat prăbuşirea şi vorba lui graba cafelei din dimineţile următoare. Mă tot gândesc dacă are dreptate şi dacă e adevărat că am un aliat invincibil în cuvinte, în felul în care le combin. Zice că el a simţit de mult că nu are nicio şansă şi, culmea, ăsta era ultimul lucru la care mă aşteptam din partea lui, mai ales că are întotdeauna replică la orice. Şi, zău, că mult mai meşteşugită ca a mea! :) Aşteaptă să scriu. Îi promit...


P.S. Am o grămadă de 10 în penar. Mâine îi dau!

Spectacol

P.S. Mulţumesc, Paul!

Celelalte cuvinte

Azi a venit Camelia să-mi aducă invitaţia pentru întâlnirea lor de 10 ani de la terminarea liceului. Tot azi, Ştefan m-a invitat, în numele colegilor, la banchetul de absolvire. Se apropie despărţirile…Dimineaţă am ajuns la şcoală şi l-am auzit pe Flavius, care se pare că a definitivat imnul şcolii. N-am plâns. M-am abţinut. Cu siguranţă nu e imn, mai degrabă se potriveşte absolvenţilor, dar îmi place, îmi aminteşte de Ani de liceu al lui Florin Bogardo - ca stare creată. Când am avut eu întâlnirea de 10 ani, toţi elevii mei s-au minunat că am fost colegă cu „ăla de la Hara”…”Cum? Şi de facultate???!!! UAUUU!!!”. Au fost vremuri bune, vremuri în care cu o chitară puteai să-ţi faci rost de o nevastă ( Dacă ar citi cineva postarea asta, ar comenta că mai avea şi altceva, de-am acceptat! :D )

Dacă tot am ajuns la măritat şi la…anii de liceu voi cita, cu permisiunea autoarei, câteva pasaje dintr-un mail recent, primit de la o fostă elevă, suprarealistă, care scrie mai bine ca mine şi căreia îi mulţumesc că „m-a găsit” pe blogul acesta, plin de neprevăzut. Vorbeşte despre:

• „teama” de un fost profesor:

„ Dupa ce-am cantarit in gand toate formulele de salut pe care mi le amintesc, ma hotarasc ca nu stiu cum sa incep mailul asta si ca-i mai nimerit sa-l urnesc odata, fara sa-mi fac cine stie ce ganduri negre despre structura cea mai nimerita noua si mediului astuia de comunicare. La urma urmei nu-i ca si cum aveti varful rosu pregatit de data asta, nu? :) ”

• Relaţia dintre ea şi foştii colegi de liceu; clişee:


„Probabil ca multe dintre lucrurile astea le stiti deja, sau le banuiti. Ca am facut o scoala, ca ma rimelez, ca nu mai vorbesc asa tare si nici nu mai rad asa mult, ca am trecut cu bine de primul salariu si de prima despartire capat de lume, ca din cand in cand ma intalnesc cu fostii colegi si schimbam cate-un "Ce mai faci?" care intotdeauna inseamna acelasi lucru: te-ai-casatorit-ai-pe-cineva-cat-castigi-ce-masina-conduci-pe-cand-un-copil-nu-vrei-sa-emigrezi-ai-cont-de-facebook?. Uneori ne adunam mai multi, nu des dar si atunci liceul parca pluteste in aer intre noi, o luam in susul si-n josul randurilor de banci si bifam nuntile, bolile si mutarile prin tari straine, nu cred ca ne facem iluzii c-o sa devenim prieteni de-acum cei care nu ne-am descurcat in patru ani inchisi intre patru pereti. Uneori ma mir ca ne traim asa de bine vietile fiecare in parte, oameni mari cu rate la banca si tratamente de fertilitate si termene limita si-apoi, cand ne-ntalnim o luam de la capat cu rolurile de-acum atatia ani, si cei care nu ne-am placut depunem eforturi sa nu ne placem mai departe, chiar daca abia mai semanam cu versiunile noastre trecute si chiar daca motivele conflictelor ni le-am uitat de mult. Fara s-o fac dinadins, cred ca m-am pastrat la o oarecare distanta de colegi dupa ce-am absolvit. Ne-am mai intalnit si-am aflat toate noutatile, dar nu pot judeca masura fericirii de-acum a fiecaruia, nu pot pune degetul pe schimbarile pe care le-au trait, si mai mult decat ocazionala casatorie si situatia profesionala a unul altuia, nu-s in masura sa va dau detalii.”

• Despre ea…şi vechile iubiri

„Povestea-i simpla si cu totul neinteresanta. Locuiesc destul de departe deocamdata, ploua des dar imi petrec mare parte a timpului la adapost, in fata unui ecran. Sunt sanatoasa si potrivit de subtire incat sa-si faca mama griji pentru sanatatea mea. Uneori sunt fericita, de cele mai multe ori fac planuri pentru fericiri viitoare. Am cateva riduri si-o culoare a parului nestatornica, nu ma simt singura desi mi-e deseori dor de casa, imi doresc fel de fel de lucruri, motiv pentru care inca ma trezesc cu pofta de viata dimineata. Nu mi-am facut planul de bataie pentru intalnirea de 10 ani, cu programari la lifting si cure de slabire criminale, desi aud ca e momentul propice sa reinnozi vechile iubiri, si ca vechile iuibiri n-o sa te placa ridata si lipsita de fermitate, nici macar dupa 10 ani. Imi amintesc prea putin despre vechile iubiri.”

• Vizita acasă şi despre mine…:

„Azi stau la un birou cu vedere spre niste cladiri cu multe etaje si o bucata de cer, culmea, senin, n-o sa va vina sa credeti dar acum trei-patru zile ma plimbam cu doi fosti colegi prin curtea liceului, a trebuit sa dam socoteala ce cautam acolo unui barbat cu ecuson, ne-am revoltat in fata noii constructii (ce-o sa fie aia?) care-a-nghitit jumatate din terenurile de baschet, m-am simtit foarte mare in curtea aia pe care mi-o aminteam mult mai intinsa, am ascultat povestile lor, isi aminteau mult mai multe decat mine, probabil partea mea de creier in care adunasem anii de scoala e acum plina de algoritmi de sortare eficienta si de sintagmele unei alte limbi. N-am uitat insa tot, imi aduc aminte cand mi-ati placut si cand m-ati scos din minti (astea in alt mail :) ), nu stiu daca mi-am pus vreodata problema daca va intelegeam sau nu sau daca era ceva de inteles, cred ca erau mai importante formulele de chimie organica si despartirile si impacarile de pe mirc, nu stiu ce fel de eleva am fost, banuiesc ca nu-mi faceam chiar toate temele si nici nu citeam tot ce trebuia citit, imi inchipui ca toata lumea seamana cu toata lumea si ca fiecare generatie de elevi vine cu cateva versiuni ale mele carora sa trebuiasca sa le domoliti cursul frazelor cu prea multe virgule, asa ca nu ma simt nici peste masura de importanta nici pe de-a-ntregul uitata.”




Am citat mult, poate prea mult. N-am ştiut ce să scot, pentru că am găsit aici doar esenţe şi, cu siguranţă, trăiri general valabile, redate în cuvinte potrivite. Poate o fostă profă de română să îşi dorească altceva?



www.cnlr.ro/resurse/La noi, la Liviu.mp3

De bac

Mi-am propus de multe ori să scriu despre bac. Despre subiecte şi pregătire. Despre soluţii. Despre ce-aş face eu dacă...ar trebui să dau anul acesta bac-ul la română. Am amânat, am tot amânat până azi, când am avut o discuţie cu o mamă,o discuţie despre false şi reale probleme pe care le au elevii dintr-a XII-a. Voi scrie despre ele într-o ordine absolut întâmplătoare şi, probabil, în mai multe episoade.

1.Copiatul

Încep, totuşi cu speranţa unora. Singura. Cică, pentru a copia, ai nevoie neapărat de telefon performant, că doar n-o să copiezi din carte, ca pe vremuri. Aşa o fi, cert este însă faptul că, la teza de la a XII-a din semestrul ăsta, n-a mai fost ca de obicei (cu ce vor pe bancă)am vrut să testez şi o abilitate condamnabilă dar omniprezentă: arta de a copia. Nu zic că nu s-a copiat, nu, ar fi aiurea, însă puţini au fost care au ştiut ce să copieze (de pe net sau, sărmanii, dintr-o culegere oarecare).

2. Subiecte de teză (selectate dintre reperele pt. eseul de la Subiectul al III-lea
Pentru următoarele cerinţe n-am acceptat să mi se răspundă cu tot ce ştiu/găsesc/copiază despre...

R I 1. Redactează un text, de 20-30 de rânduri, în care să-ţi exprimi un punct de vedere argumentat despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate într-un text dramatic postbelic.
2. Prezintă, în 15-20 de rânduri, tema unui text aparţinând lui Nichita Stănescu, prin referire la două imagini/idei poetice.

R II. 1. Redactează un text, de 20-30 de rânduri, în care să-ţi exprimi un punct de vedere argumentat despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate într-un roman postbelic.
2. Prezintă, în 15-20 de rânduri, tema unui text postmodern, prin referire la două imagini/idei poetice.


3. Ajutorul

E trist să dai note de 3 la ultima teză. E şi mai trist să iei un 4, un 5 şi chiar un 6.Mai sunt 2 luni pănă la bac. Problema nu e cât ştii neapărat, ci cum spui ceea ce ştii. Şi nu e problema ta ce face celălalt, atâta timp cât tu ştii azi mai mult decât săptămâna trecută şi nici dacă cineva copiază cu mijloace performante su nu. Măcar când eşti singur cu tine, recunoaşte că eşti departe de ceea ce îţi doreşti să fii. După acest pas, cere ajutor. Ca profesor, nu poţi ajuta cu forţa, aşa cum nu poţi iubi din obligaţie.

Poi, nu-i simplu???

Premiul special

...la Festivalul Internaţional de Poezie Nichita Stănescu, ediţia a XXIII-a, martie, 2011, l-a câştigat Ale pentru participarea la Concursul de Eseuri, Proză şi Poezie.

FELICITĂRI ŞI MULŢUMIRI (că m-am ales şi eu cu o diplomă oficială :)!

P.S. Mare curaj ai avut să scrii despre...ce ai scris! De obicei, relaţiile de felul acela sunt privite doar din punct de vedere sexual. Crede-mă,în realitate, pe nimeni nu interesează altceva! :))

E1

Aşadar: PRIMA EXCURSIE CU IX H!

Multe ar fi de zis/scris…”Multe am văzut şi n-am văzut puţine! Dar, din multe minuni câte există, niciuna nu-i mai mare ca”:

• Spiritul extraordinar de organizare;
• Frecvenţa în aceste 3 zile:67, 71%; (de fapt 19 din 28 +noi 3:D);
• Focul de tabără (preeeeeegătiiiiiiiiit!);
• Vocea lui Paul; (+o vorbă bună pt. că a stat la comp, deşi în foto e Florin!)
• Alice, Ilinca şi Valentina (fără de care am fi avut nevoie de mame)
• Ale…(Ura! Ura! A stat Ania şi fără mine!)
• Mieluţul lui tanti…(obiectiv turistic)
• Altele, ce pot fi doar trăite!:)


Desigur, când mergi într-o excursie, principala grijă pe care o ai, ca „păzitor”, este să nu păţească cineva ceva. Ei bine, nu-i numai atât. Adică, mă frământam eu cu o noapte înainte: „Ce mă fac dacă….nu ştiu să se distreze? Dacă se ceartă? Dacă se iau şi se duc aiurea sau sună după vreun părinte de pe vreun deal unde găsesc o fărâmă de semnal? Dacă beau şi fumează de faţă cu mine? Dacă nu beau deloc? Dacă nu ştiu care e…limita?

N-a fost cazul. Am răsuflat uşurată: au trecut testul cu brio! Chiar nu ştiu să zic ce ar fi trebuit să facă pentru a mă mulţumi mai mult, ca dirigintă…Deci: MULŢUMESC!
Atâta timp cât mai aud Metallica prin cabană, ştiu că totul este şi va fi OK!


P.S. Aveţi cuvântul!

Test

Recitesc pasaje din Viaţa ca o pradă pentru testul de mâine. „Rusia e singura ţară care a avut graniţă cu Dumnezeu” spune unul dintre personaje. Desigur, regimul politic stalinist a avut grijă să rezolve şi problema asta…

Meda, e mai greu cu cartea în faţă! Crede-mă, mult mai greu. Şi, până la urmă, e doar o oră care trece :)

Vă place?

When meeting someone at the first,
They often ask me what I do.
I smile and think of how I taught
My little boy to tie his shoe,
And how to sing and how to pray
And how to tell the time of day.
Why the rainbow's in the sky,
Why birdies can, but cow's can't fly.
Why sky is blue and grass is green
And unicorns are never seen.
How to think of others first
And deal with life's little hurts.
To say "Thank You" and "You're welcome"
Say "Please for food, don't reach."
When someone asks me what I do,
I simply smile and say, "I TEACH."

("The Teacher" - Drewe Llyn Jeffcoat)

Alte planuri

Mi-am amintit azi titlul poeziei lui Nichita Stănescu: Înapoierea cheii. Da, incipitul e identic cu finalul şi..."sună" aşa:

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Preocupată fiind de planuri şi repere, n-am mai dat un răspuns cu care eram datoare...până acum. Eu aş fi insistat pe subiectul DOR şi pe adverbul MAI, dacă aş fi primit tema aceea :)


În rest, până la vacanţă: 4 note+teza. Apoi ne luăm rămas bun, pe îndelete şi în registre diferite... Mâine, alte planuri!

Suflet lichid

High way fidelity al lui Florin Iaru, dacă tot lupt zilele astea cu postmodernismul pe două fronturi, dintre care unul e scena, altul e bacul...Poate aici e mai uşor de găsit intertextul şi registrul grav/ludic, cotidianul şi frapantul...


- Ce faci aici, Albă ca Zăpada?
- Trotuarul fac, lupule, numai trotuarul.
- De ce şi pentru cine, puicuţo?
- Pentru nimeni - a răspuns fetiţa cu chibrituri -
pentru nimeni şi pentru bunica.
- Drăgălaşo, nu ţi-e frică aici, la marginea lumii?
- Ai tu ceva, lupule, ceva care să-mi crească
alcoolemia, combustia internă, bucuria?
- Are lupul, gagico, are în sticluţă
un suflet lichid de bunicuţă!
Ia întinde-ţi botu încoa,
căţea!
- Dă-mi mai bine să beau în singurătate
şi du-te departe, sărmană bestie,
umbră de trestie!
- Dar de ce singură, tîrîtură?
Ia dă-i tu lu neica gură! mai spunse lupul
şi se rostogoli - biliard împuşcat
pe asfaltul rece senin şi curat
de la picioarele înalte ale bestiei
care tocmai tranşase
această afinitate colectivă.

Plus

Nu sunt multe zilele ca cea de astăzi în viaţa unui profesor. După experimentul ratat luni, am văzut în sfârşit o atitudine de om care "se deranjează" pentru a răspunde unei solicitări venite din partea unui cadru didactic care nu îi trece note în catalog.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să realizez o lecţie ALTFEL la clasa a IX-a şi, mai ales, că ai înţeles că a ierta e esenţial pentru a continua! Lor le-a plăcut tot, mie îndeosebi finalul...Numai Bine!:)

Poate un alt început...

O să trec şi acum peste vacanţă, pentru că a venit prima zi de şcoală şi s-au adunat altele. Încerc să scriu „să priceapă toţi”, aşa cum mi-a cerut astăzi Alex şi, cândva, creatorul acestui blog, „un fel de jurnal” cum şoptea o voce din banca a treia. Fac şi eu ce pot…aşadar:

1. N-am dormit decât vreo 3 ore. Asta se întâmplă de fiecare dată când mă întorc la şcoală după o pauză, nu contează cât de mică. Da, am emoţii. De fiecare dată :)
2. De pe treptele Inspectoratului, pe la 8 şi 20 priveam ploaia. A fost un moment în care am respirat adânc şi am putut apoi să răspund cu un refuz.
3. În liceu am intrat cu nerăbdare, în sala profesorală mi-am amintit cum miroase noul, iar apoi, în fiecare pauză m-am gândit la Paul. Chiar nu mai e acolo, în uşa clasei, dar atmosfera patriarhală a rămas, aşa că mi-a răspuns altcineva la întrebare:D. Cum am mai spus, orice transfer al unui elev sau demisie a unui profesor le percep ca pe un eşec al şcolii. Deşi sunt cazuri şi cazuri.
4. Clasele a V-a. Drăguţi, cu idei, s-au conformat repede şi dă-i cu verbul înainte (că în vacanţă s-a transformat pentru unii în predicat).
5. Clasa 11. A ieşit bine, chiar şi fără prea multe uniforme. Cred că au reţinut ce-i cu complexul paginii albe şi, de la contradicţia mea, ceva din contradicţia lui Maiorescu. Mă aşteptam să fi vizionat mai multe desene animate, ca să ştie ce-i cu cele 4 elemente, dar erau familiarizaţi cu al 5-lea;)
6. În clasa mea sunt acasă, cu ei cu tot. Îmi sunt atât de dragi şi fac tot posibilul să le ascund asta, deşi e tot mai greu. Un nou venit: de la info, Răzvan. O discuţie interesantă despre discriminarea de gen din romanul suport pentru portofoliu: vai Ilinca, de-ai şti ce greu se găsesc bărbaţii pe care să poţi să-i admiri! Ale, ca de obicei, răspunde calm la întrebarea colegilor:da, a citit cartea de 2 ori!:) Bine identificate hipotextele şi elementele de intertextualitate,bună conexiunea cu Shakespeare!
7. 12 D. Punct culminant. Nici nu ştiu cu ce să încep, poate cu revelaţia pe care am avut-o când am auzit răspunsul lui Alex la întrebarea pe care am pus-o după ce am aflat păreri despre concert: - Cât de mare este sala la Amantes? – Cam cât living-ul dvs! Am încremenit şi în momentul acela mi-am dat seama că vorbele astea pe care le aruncă oamenii în vânt duc la scenarii atât de palpitante, sucite şi răsucite de minţile unora. Nu era nici o problemă să-mi vadă Alex living-ul (în fond, eu i-am vizitat toată casa şi chiar mi-am dorit un dormitor decorat de maica-sa, care a fost draguţă şi mi-a explicat cum a reuşit ea să personalizeze camera aia), mai ales că are colegi care l-au şi văzut (cu bac-ul în cârcă), dar, nu ştiu cum, a sunat tare rău replica lui şi...m-am întristat un pic. Asta până când mi-am amintit de articolul Florinei :www.adevarul.ro/locale/bistrita/Bistrita-_Liceenii_de_clasa_a_XII-a_vor_sa_se_faca_bugetari_0_416358622.html


Băieţii au verificat dacă textele lor nu conţin pleonasme, apoi cu anacolutul şi tautologia ne-am apropiat de ora 2, când i-am privit ieşind din clasă, de pe podium...Aşa îmi place: să rămân ultima şi să închid eu uşa: din 72 de ore, au mai rămas 71. Nu, timpul nu mai are răbdare, dar ei sunt încă în dimensiuni permisive.

Îmi lipseşte Ioana. De fiecare dată.