Hai

hai, recunosc, mi-e poftă de mărul început astă-vară;
îl privesc în timp ce mă duc de la mal pe alt mal
şi, stropit cum e cu glazuri ţapene de scrum,
îmi pare mai viu, mai măr, mai tu.

în fiecare dimineaţă, dar chiar în fiecare,
mă lupt cu pofta de-a-l rostogoli de vreo două-trei ori
să-i văd şi părţile celelalte, zise întregi, de-aia îmi ţin ochii-n cap
să nu carecumva să se întâmple minuni şi eu să fiu oarbă.

hai, altă linguriţă-i în ceaşca mea când e a ta;
mă înnebuneşti cu limpezitul, bine şi faci,
înnebunită parcă mă descurc mai bine şi, sigur, pot,
în sfârşit pot, să înghit.

Dezmăţ

şi ora din noapte, şi anul ce-a fost,

şi clujul aproape, şi sens fără rost,

şi berea-ncepută, şi-un vis nevisat,

şi gura flămândă, şi gâtul muşcat,

şi-n palme trecutul, şi-n sânge elanul,

şi-n vorbe-amintirea, şi-n sete paharul,

şi-n păr răbufnire, şi-n umbre doar fum

n-au vrut regăsire, au crezut în  acum.

Samurai Song

Îmi place Robert Pinsky, poate tocmai pentru că nu l-am descoperit din întâmplare. L-am căutat printre poeţii americani (despre care ştiu/ştim prea puţin) şi întâlnirea s-a lăsat cu dragoste la prima vedere :) La traducere m-a ajutat Claudiu, însă tot mai bine sună varianta originală, cum se întâmplă mereu...

Am vreun prieten samurai? Dacă nu, pot să-l fac din tăcere...

When I had no roof I made
Audacity my roof. When I had
No supper my eyes dined.

When I had no eyes I listened.
When I had no ears I thought.
When I had no thought I waited.

When I had no father I made
Care my father. When I had 
No mother I embraced order.

When I had no friend I made
Quiet my friend. When I had no 
Enemy I opposed my body.

When I had no temple I made 
My voice my temple. I have
No priest, my tongue is my choir.

When I have no means fortune
Is my means. When I have 
Nothing, death will be my fortune.

Need is my tactic, detachment 
Is my strategy. When I had 
No lover I courted my sleep.

La Paşti

"Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:

- Ce vă este, frăţioare,

- Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,

Staţi gătite-n haină nouă,

Parcă, Dumnezeu mă ierte,

N-aţi fi ouă…

- Suntem fierte!

Zise-un ou rotund şi frez

Lânga pasca cu orez.

Şi schimbându-şi brusc alura,

Toate-au început cu gura:

- Pân’la urmă tot nu scap!

- Ne găteşte de paradă.

- Ne ciocneşte cap în cap

Şi ne zvârle coaja-n stradă…

- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
Aş fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…

- Eu, mai bine-ar fi să tac:

Aşa galben sunt, că-mi vine

Să-mi închipui că pe mine

M-a ouat un cozonac!…"

George Topârceanu

Ne despărţim?

Cât durează un blog? Care îi este termenul de valabilitate? De ce şi pentru ce să renunţi la el? E mare sau mic la aproape 3 ani cât împlineşte în aprilie? Ce mă fac fără el? Unde-mi aranjez oglinzile?

Sunt întrebări fireşti pe care nu are sens să le ascund cititorilor mei, atâţia câţi au mai rămas, atâţia câţi au mai devenit...E timpul să ne luăm la revedere. Nu-i uşor: e senzaţia pe care am avut-o în momentul în care Cucta n-a mai fost a mea, e conştientizarea faptului că despărţirea e doar un ritual, că amintirea e unitatea de măsură.

Se spune că dragostea durează 3 ani. Cam cât blogul acesta...Sunt fericită: "Vom face altul de sus în jos/ Altul mai trainic şi mai frumos"! Cu bine, cu tine, cu mine!

Balada unei şcoli de altădată

Profesorul de luni vorbea despre cifre şi da ca temă problema lui unu;
Profesorul de marţi venea cu o maşină gri deschis şi rămânea în ea până săptămâna următoare;
Profesorul de miercuri curăţa mere pentru a demonstra că el are răbdare;
Profesorul de joi alerga şi ajungea mereu ultimul la final;
Profesorul de vineri căra cu el cărţi grele pentru a le cântări împreună;
Profesorul de sâmbătă permitea să fie înjurat şi ştia că acesta-i sfârşitul.


Duminica e un profesor care tace.

(E.C.)

N-ai să vii

N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară 
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru 
din al ochiului meu vast 
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.

Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi 
"S" e rece azi din sunt. 

Nichita Stănescu

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă 
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe, 
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători 
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli 
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari, 
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ¬-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu 
Lătrând la stâna lor câinii, 
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii 
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber 
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor 
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, 
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei 
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei, 
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari, 
Cât istoria noastră, 
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, 
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei, 
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea 
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri 
Care tot colindau pe deasupra lor 
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea 
Trebuiau să poarte un nume, 
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.


Marin Sorescu

Eclipsă

Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

Ana Blandiana

Cerc închis

Mi s-a sugerat să postez fotografia copertei şi, de când cu articolul artistei plastice Virginia Brănescu, Coperta- ca sinteză a cărţii, chiar nu mai am nicio îndoială că doar mie mi-ar plăcea...:) Închei azi cu cercurile şi poate voi lua o pauză în ale scrisului pe blog (îmi ajunge corectatul!).

 Mi s-a întâmplat ceva important joi noaptea: am reuşit, după muuuuuuuuuuuuult timp să scriu o scrisoare. De fapt două. Nici acum nu-mi explic ce anume a învins blocajul de care nu credeam că o să mai scap, dar mă bucur mult că mi-a venit să iau o foaie/două şi să le pot umple. A doua zi, evident că a fost greu să găsesc drumul spre destinatar, dar, până la urmă, ideea de matrioşcă mi s-a părut cea mai inspirată. Am scris unei persoane care îmi amintea de alta. Nu, nu de dor faţă de prima, nici poveste, ci aşa, ca întâmplare fericită şi voi rămâne veşnic îndatorată că, primindu-mi-se darul, am devenit vindecată de un complex care mă înverşuna, pentru că nu pot scrie oricui şi nici măcar sub imperative proprii.

Cercul închis e cel ales:

M-am obişnuit să scriu în genunchi,

cu o pernă mare sub umărul drept,

cu un pahar pentru apă din sticlă mată-n faţă,

cu o sete ţinută în frâu şi-n cătuşe.

M-am obişnuit să-mi fie bine când plouă

şi să apăs rar de tot pe acceleraţie.

După ultima pagină e bucăţica lipsă.

Cerc de schimb

Azi am numărat oamenii care vor munci pentru mine săptămâna viitoare: 12. Nu mă simt deloc bine din cauza asta, dar mă liniştesc la gândul că şi eu voi munci pentru alţii şi, până la urmă, fac un efort mai mare...

Azi iar mi-a plăcut la şcoală, chiar şi fără cafea şi presimt că sfârşitul ăsta de semestru va fi aşa cum trebuie: cu gânduri bune pentru toţi. Mă mir câte ştie lumea despre comunicare şi, cu toate acestea, ce multe auzim şi ce puţine ascultăm! Un Cerc de schimb:

Cu moneda aceea puteam să-mi iau chestii serioase:

o vacanţă cum se poartă, prin orient,

o pereche de sandale cu rochie cu tot

sau chiar nişte aur de atârnat şi de luat ochii.

Am stat cu ea în buzunar şi nu-mi pare deloc rău,

oricând poate apărea ocazia cea mai bună.

Aş da-o cuiva pentru  un joc de-a ascultatul.

Cerc disciplinat

În sfârşit, a ieşit la 12 B un colocviu. Cam de 90 de minute. E adevărat, am stat şi eu în bancă (de fapt, aproape). Dar măcar nu am vorbit singură şi am primit răspunsuri care să mă mulţumească. Desigur, am simţit capete lipsă (dacă citeşti, să ştii că nu am uitat că ţi-ai notat în caiet despre balaur! )

Sper să iasă mai bine până la urmă: e o luptă cu  idei şi cuvinte potrivite. De aceea, mă opresc acum la un Cerc disciplinat:

Când am cutezat prima dată să mă lupt cu ideile,

mi-am certat aprig cuvintele.

Se-ngrămădeau care mai de care să prindă un loc bun

la bătălia de gală, la marele asalt.

Uite-aşa, am fost în stare să formez echipe hotărâte

să facă cel mai adesea ronduri de noapte.

Azi, tastatura şterge ce sună prea tare, ce e prea crud sau prea aproape.

Cerc periculos

Am primit ce mi-am dorit: putere să iert. Prin forţa cuvintelor, 10 H a dat putere Moşului scriind despre tristeţea mea ce aduce cel puţin alte câteva tristeţi acolo, în bănci. Şi carte frumoasă (Andrei Pleşu, Faţă către faţă), ciocolată cu mentă, o îmbrăţişare adevărată, zâmbete şi...răspuns la o scrisoare din Cucta (cadou care m-a lăsat mască şi care mă face să mă bucur încă o dată pentru că am scris cartea asta)

Aleg astăzi Cercul periculos, pentru că a fost o zi dedicată arcuirilor...

Nu salt intenţionat vocale,

le răresc doar, aşa, pentru o bună arcuire

a celor mai îndrăzneţe coarde.

Momentul acela, momentul în care pronunţ,

mă găseşte cu totul acolo, înăuntru,

supravieţuind unui singur efort respirator.

Din mine însămi nu mai vreau să ies.

Cerc primitor

Azi am terminat, într-un fel, cu artele poetice interbelice. Fără pretenţii, e adevărat, (chiar fără legătură, dacă mă gândesc bine!) voi posta de azi înainte "cercuri" din Singularia tantum, inclus, desigur, în Complexul Penelopa, aşa, după bunul plac şi stare din zilele ce-o să vină.

În seara asta mă bucur de moş, de reîntâlnirea într-un nou proiect (venim, Braşov!!!) cu cel mai bun coleg din lume (chiar dacă-i din colegiul vecin) şi aleg Cercul primitor:

Toate punctele astea la distanţă egală

mă derutează pe mine, ca centru serios şi stabil.

Îmi întind braţe, desfăşor arce, stabilesc unghiuri

şi rămân fără niciun punct de vedere.

În fond, nu sunt nici eu decât un punct.

Înfig în mine umbrela iertării de azi înainte, de azi înapoi.

Cântec

Fecioarele se încurcau în gene
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atât de lene...

Torceau femei de angora în pat!

...............................

Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat
Ape adânci cu lustru-ntunecat.

(Emil Brumaru)

Autism

Să fii acolo şi să fii atunci.

Să fii cu spectacolul tău în Spectacol.

Să zâmbeşti numai cu faţa.

Să ştii. Să nu mai simţi.

Să lâncezeşti în timpuri de graţie.

Să nu vezi iluzii. Să nu crezi.

Să stai. Să tot stai.

Să nu fii cu nimeni pentru nimic.

Să nu fii cu nimeni pentru nimic în lume.

Caleaşcă. Candoare. Combustie.

Ai dreptate, e convenabil.

youtube.com/watch?v=gAK_LhmpvTU

Mă-nserez

[...]Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Ana Blandiana

Scriu, descriu

Se întâmplă să rămâi, în câte vreo seară-noapte cu o singură idee, e drept suficient de fixă pentru a lupta cu ea împotriva „paginii albe”, a golului, a neputinţei de a scrie. Mi s-a întâmplat şi mie şi ceea ce fac acum nu e decât o încercare de a debloca nişte mecanisme ce mă încurcă, dar nu mă ţin departe de tine.

Ideea ar fi, interogativ formulând, asta: Despre ce mai vorbeşti cu cineva cu care ai vorbit de toate?

Iar extensiile...: Mai vorbeşti? Adică mai are rost? Adică nu cumva strici? Şi nu ar fi mai bine sa îţi găseşti altă treabă? N-ar fi mai sănătos? Sau: ce prostie să tot analizezi, când ştii sigur (despre tine, despre mine) că nu prea ţine niciun fel de ab-ţinere.

Eu ştiu că te văd din când în când, pentru că „lumea e visul sufletului nostru”. Da, romantici, da simbolişti, da, orice aţi fi! Dar mai ştiu că orice interacţiune cu tine e o întâlnire, de fapt o reîntâlnire cu un mine din trecut, o „întâmplare” care mă face să fiu foarte...fericită. Prima dată am crezut că-i o părere, apoi certitudinea s-a instalat comod pe toţi pereţii şi în special în colţuri şi, uite,aşa, am ajuns să vorbesc despre fericire, tocmai azi, când am primit o veste fantastică: alt bărbat care m-a iubit s-a căsătorit. Şi-mi pare bine (şi îmi pare un pic rău că îmi pare bine!). Recunosc: TU mă bucuri, cuvântul TĂU mă ţine la computer acum, vocea Ta spune povestea cel mai bine, amintirile miros a TINE şi, da, e acolo o fericire care mă face să-ţi scriu acum, când „nu contează vremea”.

Îmi răspunde Mihai la întrebarea: Tu pe cine ai iubit? aşa: - Pe toate, chiar aşa, poate nu mă crezi, dar, zău, aşa am simţit! E paradoxal: oare, dacă poţi iubi pe oricine (aproape, că are şi autosugestia limitele ei!) nu înseamnă că, de fapt, nu poţi iubi pe nimeni? (ştiu că ai o părere şi în acest sens).

Deocamdată nu sunt liniştită, deşi nu ştiu ce să mai aştept. Am vorbit despre orice şi mai există oameni pe pământ cu care probabil vom ajunge să vorbim orice. Şi tot ce-i imposibil dispare, numai şi numai pentru că de la tine am învăţat asta.

Luare-aminte

Am răsfoit azi Complexul Penelopa şi am fost chiar detaşată în timpul relecturii, ceea ce mi se pare firesc. Până la urmă, am hotărât să mai pun un text aici (şi sper că e altul, că nu îmi mai aduc aminte postări mai vechi!), unul despre răbdare, atenţie şi speranţă, asta ca să nu zic autosugestie sau, mai grav, iluzie.

Până la urmă

Îţi privesc cu luare-aminte picioarele,

până la urmă o să descopăr cicatricea dintâi,

pentru că vreau cu încăpăţânare să fii tu acela aşteptat.

Îţi voi spăla cu luare-aminte picioarele

şi mâinile mele vor simţi cicatricea dintâi.

Până la urmă, dacă nu o voi găsi,

voi face să apară una, pentru siguranţă.

Până la urmă, cu luare-aminte.

De aia

traversez nopţi lungi de somn infipt în borcane cu cenuşă

10 apeluri pierdute mă lasă la fel de caldă precum m-au găsit

nu, nu răspund noaptea, am şi eu un timp favorabil

şi foarte probabil.

uneori urletul tău lasă în mine inceputuri

vai, o zi liberă, u-na, u-na!

totusi te-am clasat şi pe tine destul de repede

în arhiva cu pereţi de ceară (nu miroşi a nimic).

nu pot face nimic să nu se răsucească unii

de-i apucă iubirea simultan cu fuga

şi după 9 sau 5 sau nişte ani se întorc să zică

ce păcat, ce păcat!

noaptea dorm cu nişte borcane goale

pregătite să primească cenuşă

de aia nu răspund la telefon.