Se afișează postările cu eticheta Carte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Carte. Afișați toate postările

miercuri, 19 octombrie 2011

Carte nouă


În sfârşit, apare cartea la care am lucrat în ultimii 2 ani. Pentru cei ce nu ştiu este a patra, după Mezalianţe.Literatura postmodernă în ciclul liceal, Cucta şi Complexul Penelopa. De data aceasta, am apelat la o colaborare cu Mihaela Bilegan, aşa încât avem vreo 300 de pagini pe care Editura Nova Didactica şi Iuliana Moldovan ni le-au aranjat cum au ştiut mai bine. Transcriu Prefaţa aşa, ca să se înţeleagă mai bine despre ce e vorba şi mai ales ca să nu omit pe cineva la capitolul mulţumiri, că ar fi păcat.


Programul de masterat Management Educaţional şi Comunicare Instituţională, oferit de Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice David Oglivy din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative Bucureşti, reprezintă o reală oportunitate, atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru cei care lucrează în domenii ce se intersecteză cu cel educaţional.

Valoarea corpului profesoral (Constantin Schifirneţ, Şerban Iosifescu, Cezar Bârzea, Matei Cerchez, Mihai Korka, Doina-Olga Ştefănescu etc.) şi a cursurilor propuse masteranzilor (Introducere în managementul organizaţiilor şcolare;Sociologia profesiilor; Management curricular;Politici educaţionale;Managementul proiectelor cu finanţare nerambursabilă; Gestionarea resurselor umane în şcoli; Managementul calităţii; Relaţii publice în şcoli; Sisteme comparate de învăţământ; Finanţarea învăţământului;Etică profesională, Managementul schimbării în educaţie; Practică managerială) a impus o implicare maximă din partea masteranzilor, consecvenţa şi rigurozitatea fiind urmărite în realizarea evaluării pe tot parcursul programului.

Pentru autoarele prezentei lucrări, participarea la acest program de masterat a însemnat o adevărată provocare susţinută de o puternică motivaţie, un efort constructiv pentru a contextualiza transformările şi oportunităţiile din şcoala românească, aflată în proces de aliniere la standardele Uniunii Europene.

Publicarea aplicaţiilor realizate pe parcursul celor 4 semestre (2009-2011) vine într-un moment de sărbătoare pentru şcoala de apartenenţă a profesoarelor care le-au realizat, Colegiul Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa împlinind 100 de ani de învăţământ în impunătoarea clădire în care funcţionează. Un an important pentru toţi rebreniştii, un an în care fiecare cadru didactic şi fiecare elev al acestei instituţii a înţeles şansa pe care o are muncind sau studiind în acest adevărat aşezământ de cultură.

Un sprijin deosebit, atât în ceea ce priveşte susţinerea financiară, cât şi cea morală, îl datorăm familiilor noastre, care ne-au fost permanent alături.

Sincere mulţumiri pentru ajutorul oferit în realizarea lucrărilor adresăm echipei manageriale a Colegiului Naţional Liviu Rebreanu Bistriţa, conduse de prof. Constantin Rus, Serviciului Contabilitate, Casei Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud, Elenei Cristurean şi lui Romulus Brâncoveanu (Universitatea Bucureşti), Alinei Pamfil, Lianei Pop şi lui Horaţiu Catalano (UBB Cluj-Napoca), Doinei Fleanţă ( Asociaţia Mentorilor din România), lui Gabriel Ivan (Consiliul Britanic Bucureşti), Ioanei Hârţescu (Softwin / Intuitext Bucureşti), lui Attila Antal, Iulianei Moldovan, Adrianei Sabo, Monicăi Halaszi, lui Corneliu Linul, Monicăi Buboly, lui Ioan Timiş şi, nu în ultimul rând, lui Cristian Hedeş şi tuturor elevilor şcolii noastre care s-au implicat efectiv în activitatea de cercetare.

duminică, 6 martie 2011

Adevărul minciunilor

De fiecare dată, Mario Vargas Llosa reuşeşte să-mi amintească de faptul că merită să stea pe primul raft. Scriitorul peruan vorbeşte în Adevărul minciunilor despre cele mai importante romane şi povestiri ale sec.XX. E atât de greu să alcătuieşti o astfel de listă…El o şi argumentează, da, aproape matematic : )


INIMA INTUNERICULUI (1902) – Joseph Conrad
MOARTEA LA VENETIA (1912) – Thomas Mann
OAMENI DIN DUBLIN (1914) – James Joyce
MANHATTAN TRANSFER (1925) – John Dos Passos
DOAMNA DALLOWAY (1925) – Virginia Woolf
MARELE GATSBY (1925) – Francis Scott Fitzgerald
LUPUL DE STEPA (1927) – Hermann Hesse
NADJA (1928 ) – Andre Breton
SANCTUAR (1931) – William Faulker
MINUNATA LUME NOUA (1932) – Aldous Huxley
CONDITIA UMANA (1933) – Andre Malraux
TROPICUL CANCERULUI (1934) – Henry Miller
SAPTE POVESTIRI GOTICE (1934) – Isak Dinesen
AUTODAFE (1936) – Elias Canetti
INTUNERIC LA AMIAZA (1940) – Arthur Koestler
PUTEREA SI GLORIA (1940) – Graham Greene
SFARSITUL UNEI IUBIRI (1951) – Graham Greene
STRAINUL (1942) – Albert Camus
FERMA ANIMALELOR (1945) – George Orwell
FRUMOASA ROMANA (1947) – Alberto Moravia
IMPARATIA LUMII ACESTEIA (1949) – Alejo Carpentier
BATRANUL SI MAREA (1952) – Ernest Hemingway
SARBATOAREA DE NEUITAT (1964) – Ernest Hamingway
LA RASARIT DE EDEN (1952) – John Steinbeck
EU NU SUNT STILLER (1954) – Max Frisch
LOLITA (1955) – Vladimir Nabokov
GHEPARDUL (1957) – Giuseppe Tomasi de Lampedusa
DOCTOR JIVAGO (1957) – Boris Pasternak
TOBA DE TINICHEA (1959) – Gunter Grass
CASA FRUMOASELOR ADORMITE (1961) – Yasunari Kawabata
CAIETUL AURIU (1962) – Doris Lessing
O ZI DIN VIATA LUI IVAN DENISOVICI (1962) – Aleksandr Soljenitin
OPINIILE UNUI CLOVN (1963) – Henrich Boll
HERZOG (1964) – Saul Bellow
SUSTINE PEREIRA (1994) – Antonio Tabucchi

luni, 21 februarie 2011

Ceea ce ţinem minte

Nu pot, nu am cum să nu mă gândesc la Paler decât ca la un om deosebit de singur, care îl apără pe Galilei din simplul motiv că a înţeles de ce acesta a iubit atât de mult viaţa, încât a hotărât să renunţe la Idee, abjurând.

Ştiu că Octavian Paler este plăcut de cititori: are ceva, „un nu ştiu ce” cum ar zice Nichita. Mă gândesc, acum, ce privilegiu am avut în anii studenţiei, să-i cunosc o parte din familie:)


Eram copil şi mă jucam în cenuşa rămasă de la ruguri, fără să ştiu de ce sunt arşi oamenii. Desenam acolo figuri de animale, arbori, flori. Pe urmă, am început să adun cenuşa ca să-mi fac păpuşi din ea. Păpuşi pe care, când ploua, le acopeream. Nişte copii au urmărit ce făceam, le-au plăcut păpuşile mele, m-au întrebat cum le modelasem, după care s-au apucat şi ei să modeleze păpuşi. S-au strâns atât de mulţi copii acolo încât cenuşa s-a terminat. Ne-am dus atunci cu toţii pe strada unde se găsea palatul Inchiziţiei. Aşteptam să mai fie judecat cineva. Spre seară, a fost scoasă o femeie cu hainele sfâşiate şi cu mâinile legate, la spate, cu o frânghie. Le-am mulţumit inchizito¬rilor, iar ei ne-au binecuvântat, îndemnându-ne să facem păpuşi vesele...


― Galilei, orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contea¬ză ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi, după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Îl cunoşti. L-ai văzut. Încet, încet, fiecare înţele¬ge că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: de ce eu aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.


― Această lume nu poate fi absurdă câtă vreme recunoaştem că ea s-a născut din iubire. Tot ce e viu şi tot ce freamătă pe pământ s-a născut din dragoste. Nu e destul atât pentru a avea toate un sens?
― La Roma, când se făceau primiri triumfale şi lumea îl aplauda pe generalul învingător, era obiceiul ca soldaţii, din contră, să-i adreseze acestuia vorbe muşcătoare, ca nu cumva trufia să-l îmbete prea tare. Lui Cezar îi strigau: "Cap de dovleac, nu privi doamnele! Mulţumeşte-te cu prostituatele!" Mă sileşti să-ţi reamintesc că noaptea ai nişte vise din care dra¬gostea e, de obicei, exclusă.



― Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să stai la soare plin de umbre? Îţi aminteşti totul, şi totul este atât de viu în tine încât te temi să faci vreo mişcare, să nu distrugi clipa în care ai putea să fii cel despre care îţi aminteşti.


― Galilei, te ascult cu un sentiment de fraternitate şi cu un fel de sfială. Motivul ţi-l voi explica mai târziu. Dar trebuie să consimţi că frica e necesară Inchiziţiei mai mult decât orice instrument de tortură. Pe deasupra, ea lucrează igienic, fără sânge, fără ţipete. Discret. La drept vorbind, Inchiziţia nu e doar o instituţie. Sau e mai mult decât o instituţie. E ca o boală, ca o molimă, care paralizează în oameni sinceritatea. Ea îşi are sediul în fiecare dintre noi.
― Ciudată exactitate e în cuvintele tale.
― Toţi sau aproape toţi lucrăm pentru Inchiziţie prin spaimele noastre, chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem. Lăsându-ne înspăi¬mântaţi, am încurajat-o să îndrăznească şi mai mult.


― Poate că acesta e singurul destin: ceea ce ţinem minte.



duminică, 20 februarie 2011

Apărarea lui Galilei

Am citit recent Apărarea lui Galilei, un text absolut fascinant al lui Octavian Paler şi mi-am adus aminte de anii în care i-am descoperit pe Noica şi Cioran, Petre Ţuţea, Eliade şi Nae Ionescu, de anii în care am aşezat în centrul fiinţei mele amurguri, jurnale, drumuri…

Câteva citate despre şi cu Galilei, ales ca partener de dialog, personaj-simbol ce scoate omul din om şi-l linişteşte: doar ignorantul nu mai merită o şansă!



― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin...
― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.




― Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică?
― Pentru că nu torturează cu mâna lor.




― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei.
― Poţi fi la înălţime când n-ai de ales?



Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na¬tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.



Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin¬gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin¬tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: "Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.


"Cine sunt eu?" am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat."Eşti un om urmărit de un rug." "Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă." "Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate." Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta."Nu există nici un rug în pădure" am zis."Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează."



Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...