Septembrie, luni

Gata şi cu vara/vacanţa/concediul. Azi m-am întors la şcoală şi am fost foarte cuminte...
Chiar la intrare, Corneliu şi Cipri - discuţii despre peştii de la Colibiţa, cam cât de mare e şalăul şi cât de nepricepută sunt la măsurători (arăt 50-ul ca 20-ul...ufff!).

Apoi, Carmen.Eram curioasă cum va fi reîntâlnirea. OK, ne-am pupat, am scăpat şi de grija asta, toate relele s-au dus :D

Şiruri întregi de pupături, nu mai ştiu cu cine şi de ce. Îmi amintesc doar remarca lui Ivănescu: "Uite, toate s-au îngrăşat!" Şi când te gândeşti că nu te gândeai că i-ar păsa de asta!

Am fost să cumpăr cafea. Cum să ai reacţii fără?

La şedinţă am văzut cine a rămas şi cine a venit/revenit. Jeni şi Simona, suntem o română completă :) A rămas şi Dan. Mă bucur pt elevi.

Am fost cu Ania în august pe la şcoală: nu înţelegea unde-s copiii...Şcoala-i pustie şi miroase a deşertăciune fără ei. În septembrie miroase a aşteptare. Şi ce frumos gestul Ioanei Găurean şi al Ralucăi Suciu de a fi astăzi acolo, în hol, să-şi salute foştii profi. Şi ce de locuri goale!

P.S. Mi s-a solicitat o scrisoare către absolvenţi. Cred că voi reuşi să o scriu, dacă tot am primit câteva gânduri restante din decembrie...Nu-i timp de plictiseală.

Chef şi chefuri

Nu prea am avut chef de scris. De câteva zile dorm bine şi mă trezesc repede, cu gândul la cele două becuri aprinse la bordul maşinii, la drumuri pe jos/cu taxi/amânate/ justificate. Greu cu drumurile+ Ania care face ce face şi continuă să mă convingă că-i de  mare ajutor un biceps exersat...

Îmi dau seama că mai bine scriu, decât să comentez, mai bine scriu, decât să rescriu şi, ceea ce era evident, mai bine tac decât să alung. Iau lista cu restanţe: rescriu ultimul vers al textului anterior, le răspund Manuelei şi lui Nico pe blogul celălalt, comentez la postările Biancăi şi apoi scriu ceva pt Antonia şi pt toţi cei care înţeleg câte ceva din ce vreau să spun (da, şi pt ingineri!), aleg două poze, caut o legătură între ele şi, desigur, mintea îmi fuge la Costineşti şi...la tine.

Aşadar, cum vacanţa nu-i vacanţă dacă nu-ţi aminteşti de şcoală, are grijă Ania să valorifice programul cu reducerea absenteismului cu un chef de scutiri care mai de care mai medicale:

Şi, pentru ca Liana să fie sigură că dilema sebeaînaintesaudupă a fost eliminată, îi mulţumesc încă o dată că s-a gândit la noi şi că a făcut posibilă o Nebunie a zeilor, mai ceva ca-n film...Cum Paul a prins doar publicitatea, aşteaptă o versiune mai nouă, eventual cu nişte culturişti prin zonă!

Mă întreb de câteva zile cum am putut să ascult atâta Paraziţii de le ştiu versurile pe de rost şi de ce la concertul de pe plaja din Costineşti Viţa de vie mă ţinea înlemnită? Chef şi chefuri...

Ce (mai) fac...

......când nu-mi găsesc locul:

1. Scriu ce fac când nu-mi găsesc locul.
2. Ascult Tracy Chapman.
3.  Citesc jurnalul lui dirigu'.
4. Adun un sac de haine inutile şi le las lângă un tomberon.
5.  Îmi cumpăr un tricou (Puma, de obicei)
6.  Caut un sac de box şi mă tot întreb de ce nu-l mai găsesc în sala aia de sport (ar trebui să fie la fiecare colţ de stradă, multe s-ar rezolva…)
7.  Bat mingea cu putere şi arunc la coş (am avut şi cu cine, ca mai erau doi pe terenul de la şcoală care nu mă cunoşteau şi au putut să mă aprecieze obiectiv!)
8. Şterg o tablă (da, gen Tabula rasa!)
9. Intru într-o sală de clasă şi privesc catedra dintr-o bancă (cine ştie...poate-o fac să dispară!)
10.  Mă abţin  să accept compensaţii de altă natură.

Răscoliri

Îmi petrec vacanţa cu răscoliri: sertare, dulapuri, cărţi, amintiri. Mai mult din anii de liceu, dacă tot se apropie Marea reîntâlnire (şi cred că mai întrezăresc un motiv...). Nu prea am ce revedea, poze prea puţine, filme deloc, nici măcar imagini rătăcite prin memorie şi asta mă întristează un pic. În schimb, muzica, asta e singura în măsură să aducă stările de-atunci şi să inducă altele. Salvarea vine de unde nu te aştepţi. Glasul lui Mark Knopfler mi-a umplut casa şi sufletul zilele astea:
 http://www.trilulilu.ro/muzica-acustica/dire-straits-brothers-in-arms-full-album


There's so many different worlds

So many different suns
And we have just one world
But we live in different ones.

P.S. Nu am uitat nici de coregrafia mea pe începutul  piesei One de la Metallica de pe  vremea când mai funcţiona încă trupa Aster.(Poate pentru că Horaţiu şi-a lăsat chitara şi mi-a dat o floare, Doamne, că eram numai într-a noua!) Se pare că aveam ceva cu războiul...Şi când te gândeşti că devoram filme de acest gen de-abia acum 2 ani, de când cu Bands of Brothers şi asta numai din vina producătorilor Tom Hanks şi Steven Spielberg! (şi a lui Adi :P)

Altfel

Când am aflat că şi grădiniţa poate fi altfel în săptămâna recent încheiată, nu îmi puteam imagina că Ania va merge în trei excursii, iar eu numai în una...Aşa că ea a ajuns şi la Turda şi la Târgu-Mureş şi, în plus, şi-a văzut educatoarele zburând, ceea ce în copilăria mea era poveste din "categoria grea". Eu am învăţat un semn nou (cu toate cele 5 degete) după Jocurile foamei, am reţinut vorbe memorabile din discursurile colegilor mei şi, să zicem, nu mi-am irosit în zadar energia...Vineri, pe la 1 şi ceva, încă mai eram Altfel prin şcoală câţiva :)

Ale a plecat la Piteşti cu inima strânsă şi cu regretul că debutul meu în spaţiul Tango se va petrece în lipsa ei. Sper că toate telefoanele date/primite au liniştit-o oarecum în privinţa asta. Şi, da, mă găsiţi aici: http://georgeta.revistatango.ro/ 

Ale a lucrat prea mult...dar a luat 120 de puncte la proba orală şi ar trebui să înţeleagă că ideea de succes e Altfel pentru mine!

Adi s-a întors din Irlanda cu convingerea că nu numai berea e bună acolo, ci şi muzica. Mi-a lipsit, ea şi timpul nostru de SPA. Sperăm să recuperăm cumva Altfel, poate în septembrie!

Cred, foarte mult cred, că am parte de o prietenie Altfel.Dacă aş plasa-o doar în domeniul ideilor, aş greşi. Dacă i-aş spune zorzoane de complimente, aş risipi-o. Dacă aş grăbi-o, aş regreta. Dacă aş planifica-o, n-ar ieşi. Important e că se întâmplă: nu, nu e coincidenţă, tot ceea ce pare aşa e doar rezultatul forţei de a-l gândi pe celălalt, de a-l aduce în cale. Am mai trăit asta, Altfel, într-o vreme în care iubeam doar.

Mulţumesc tuturor pentru urări.Tuturor celor care au ştiut/şi-au amintit azi că mă cheamă şi Altfel!

O fată...

Aceeaşi concluzie:habar nu avem cât de în regulă sunt cei de lângă noi! Dacă strigătul lor e numai şoaptă, dacă şoapta nu o auzim pentru că suntem grăbiţi, dacă graba asta n-ar naşte o altă grabă...DACĂ AI IEŞI DIN LICEU CU UN PROFIL PSIHOLOGIC atent construit, cu ceva recomandări etc. Există predispoziţii, iar specialiştii le văd, numai că mai importante rămân alte lucruri, rapid şi definitiv uitate după bac :-

Dacă Florina nu-şi făcea documentarea pentru articolul de azi, mai mult ca sigur nu aflam. În mod cert, discuţia cu Kitty nu trebuia să fie aşa...tehnică, dar ea e în Bucureşti, Florina în Cluj, iar eu cumva neatinsa de tragedie. Zic cumva pentru că nu am cunoscut-o pe fata asta atât de nefericită încât să aleagă sa părăsească caminul 14 şi viaţa aşa de repede şi atât de dur.Nu pot să judec sinuciderea: în niciun fel.

O fată iubea o fată. Doamne, câte or mai fi?!

Măşti

Nedespărţire

După ce concepe 30 de eseuri pentru o fază judeţeană la română, ia locul întâi şi se califică la naţională, ştie Cucta pe de rost, mă înscrie la concursuri şi aşteaptă mai nerăbdătoare decât mine rezultatul, Ale mă surprinde  în continuare scriindu-mi o scrisoare adevărată (adică de mână) şi mă bucură...

Nu contează câţi nu înţeleg, atâta timp cât am dovezi că, totuşi, cu atenţie, cu mare atenţie, SE ÎNŢELEGE...

16-17 martie 2012

            Oare de unde să încep? Oare ce să scriu? Oare ce să dăruiesc? Că acest cadou va exista, e clar! Dacă oamenii caută să consemneze întotdeauna evenimentul mutării casei cuiva prin oferirea celor necesare noii locuinţe, mă gândesc că la fel ar trebui să se întâmple şi cu blogurile, că tot o „acasă” sunt şi ele. Mai acasă decât o casă, având în vedere că locatar nu este doar proprietarul, locatari sunt şi lectorii.

            Evident, una dintre întrebările iniţiale a fost: ce e necesar unui astfel de spaţiu? Cititori? Consider că ei nu se dăruiesc, ci se câştigă. Şi dumneavoastră aveţi deja o mulţime!  Like-uri? Cu siguranţă, astea vor veni! Şi nu se vor mai opri... din venit. Şi vor uita de plecare. Cuvinte! Indispensabile acestui blog sunt cele ale dumneavoastră, ale mele nu au cum să fie aşa. Dar au cum să fie potrivite tipului acesta de comunicare, scrisă.

            [...]

            Recunosc. Am recunoscut deja, de fapt: îmi pare rău, totuşi, că vă despărţiţi de vechiul blog, că ne despărţim de el. Deşi veţi scrie la fel (nici nu cred că se poate altfel), deşi vor rămâne aceeaşi cititori (şi vor mai veni aaaalţiiii), nu puteţi lua tot cu dumneavoastră, va trebui să lăsaţi unele aspecte în urmă: forma blogului, cu gri şi albastru, atât de mult căutată, denumirea lui (chiar dacă, aşa cum am mai spus, ceea ce scrieţi nu se „mănâncă” rapid, ci se savurează), lista blogurilor favorite, de unde ajung întotdeauna la cel al Manuelei, toate postările anterioare şi chiar pe D., deşi poate că despre el veţi mai scrie.

            Îmi plăcea tare mult blogul dumneavoastră... Îmi place. Doar datorită lui şi, implicit, datorită dumneavoastră, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu, pe Octavian Paler, pe Marin Sorescu, pe care îi citesc acum fără să mă pot sătura de ei! Iniţial, am crezut că pe Ania o ştiu de când avea doi ani şi câteva zile, de la grădiniţă, dar, de fapt, o ştiu de când a împlinit un an şi jumătate, de la poza postată pe blog în acea zi şi văzută, ce-i drept, doar toamna. Tot acolo l-am cunoscut, evident, pe D. şi, de atunci, diferenţa dintre model şi personaj mi se pare foarte clară şi deosebit de interesantă. Şi, desigur, prin intermediul blogului, v-am cunoscut pe dumneavoastră, mult mai repede decât reuşeam să o fac doar în timpul orelor de română, mult mai bine...

            Totuşi, trebuie să vă gândiţi la avantajele pe care vi le aduce acest nou spaţiu, oricâte lucruri aveţi de lăsat în urmă: întâlniri cu persoane necunoscute ce vor deveni repede cunoscute şi, de ce nu, prieteni, reîntâlniri, colaborarea cu Alice Năstase, pe care cred că o admiraţi şi cu care sigur vreţi să lucraţi... invidia şi mai pronunţată a celor deja invidioşi (dacă nu sunt aşa, de ce aibă acea atitudine faţă de dumneavoastră?), avantaj ce e, totuşi, dezavantaj. Sau niciunul dintre aceastea. De ce sunt invidioşi oamenii? Nu pentru că vor să fie ca cineva şi nu pot să devină aşa?

            În încheiere, am decis să nu pun acele urări (La cât mai multe postări! La cât mai mulţi cititori! La cât mai mult timp! etc.), pentru că ştiţi deja că asta vă doresc, pentru că le-aţi auzit (sau o să le auziţi, după ce primesc ceilalţi lămuriri) de foarte multe ori, pentru că sunt sigură că totul o să fie bine, că succesul este inevitabil. Aşadar, încheierea devine mai diferită decât de obicei, încheierea devine pagina trei, ca să aveţi o consemnare a măcar o parte (sigur mi-a scăpat câte ceva) din evenimentele hotărâte să fie împărtăşite cu citiorii, de la începutul până la sfârşitul scrierii pe http://getamalutan.blogspot.com/.

Nerăbdătoare să citească prima postare,

Ale

P.S. Asta este o nedespărţire?

Pagina 3

• Da, am primit în dar un BLOG, azi, 20 aprilie, între cele două onomastici ale mele... (marţi, 20 aprilie 2010)

• La mulţi ani! Ania are astăzi fix un an şi jumătate:)... (duminică, 25 aprilie 2010)

• Ieri am văzut, după mult timp de absenţă, curcubeul... (joi, 29 aprilie 2010)

• Ieri a fost ziua Evei... (duminică, 16 mai 2010)

• În seara asta am pregatit un discurs şi am probat haine: mâine, adică azi, e întâlnirea de 10 ani a promoţiei 2000... (vineri, 28 mai 2010)

• Astăzi e ziua fratelui meu... (luni, 31 mai 2010)

• Două daruri am primit recent: accesul la un site cu filme şi un premiu literar...

      (joi, 3 iunie 2010)

• 2 lucruri m-au marcat azi: convorbirea telefonică, după...câţi ani? cu prietenul meu, Călin, şi călătoria cu "bărbatul vieţii mele"... (joi, 10 iunie 2010)

• Azi lumea îşi pomeneşte morţii. Eu am scris despre tatăl meu, care s-a născut la 1 noiembrie... (luni, 1 noiembrie 2010)

• Am avut aseară o discuţie cu o persoană deosebită, în timpul şi în urma căreia mi-am lămurit nişte bănuieli... (vineri, 19 noiembrie 2010)

• Mâine începe şcoala... (marţi, 4 ianuarie 2011)

• Un text la împlinirea a 15 ani de când am spus DA... (joi, 13 ianuarie 2011)

• Nu credeam că azi o să plâng... (marţi, 8 martie 2011)

• N-am primit niciodată flori prin curier. Până azi... (miercuri, 6 aprilie 2011)

• Chiar în prima zi de vacanţă ne-am urcat în maşină şi am gonit spre meleaguri ungureşti…(marţi, 26 aprilie 2011)

• Azi a venit Camelia să-mi aducă invitaţia pentru întâlnirea lor de 10 ani de la terminarea liceului. Tot azi, Ştefan m-a invitat, în numele colegilor, la banchetul de absolvire...

      (luni, 16 mai 2011)

• Azi a fost spectacolul... (luni, 23 mai 2011)

• Azi a fost prima zi făra clasa 12... (luni, 30 mai 2011)

• Ce clasă frumoasă, ce clasă frumoasă! - ar fi cântat Micul Prinţ, dacă ar fi aterizat azi la şcoală… (vineri, 9 septembrie 2011)

• În prima zi am ajuns cam când se cânta imnul (al României, că se putea şi mai rău, să lăcrimez iar pe cel al şcolii :P)... (miercuri, 14 septembrie 2011)

• Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez... (luni, 10 octombrie 2011)

• Au trecut 3 ani... (joi, 27 octombrie 2011)

• Mâine vom petrece, asta e sigur... (joi, 10 noiembrie 2011)

• Am regăsit, de câteva zile, cartea lui Marcel Mauss, „Eseu despre dar”...                (vineri, 2 decembrie, 2011)

• Azi iar mi-a plăcut la şcoală…(joi, 8 decembrie 2011)

• Mi s-a întâmplat ceva important joi noaptea: am reuşit, după muuuuuuuuuuuuult timp să scriu o scrisoare…(sâmbătă, 10 decembrie 2011)

• Moş Crăciun a venit. Anul acesta, l-am aşteptat împreună şi ne-a adus tot ce ne-am dorit... (miercuri, 28 decembrie 2011)

• A mai trecut un an…(duminică, 1 ianuarie 2012)

• Astăzi mi-am amintit de legământul de la intrarea în Bulgaria şi de cele două jumătăţi de nasture... (luni, 6 februarie 2012)

• Trecut-au şi evenimentele din ciclul "8 Martie - care ce poate / care cum poate"... (sâmbătă, 10 martie 2012)

• E timpul să ne luăm la revedere. (...)Cu bine, cu tine, cu mine! (marţi, 13 martie 2012)

            

Anotimp

Trecut-au şi evenimentele din ciclul "8 Martie - care ce poate / care cum poate" şi lucrurile se reaşază încet- încet la locul lor, dacă se poate spune că au avut unul... După mulţi ani, nu mi-am mai ales Baba în această zi de sărbătoare generală, ci puţin mai repede, având, să zicem, o pseudopremoniţie...

Flori. Mese încărcate cu flori. Ghivece. Buchete. Celofan. Aranjamente. Aranjamente². Aranjamente³.  Mirosuri îngrămădite şi artificiale/naturale/mixte.Închid ochii: aceeaşi senzaţie pe care o am la începuturi şi sfârşituri de an, de prezenţă a...morţii. Deschid ochii. Oamenii sunt veseli, nu, nu sunt într-o capelă.

Ies la aer. Afară găsesc primăvara. Sărbătoarea. Şi mă simt, în sfârşit, asortată: mă bucur ca de o reîntâlnire cu cineva drag (poate că şi pentru că n-am avut niciodată astenii).Cu bucuria în mine mă întorc la sărbătoarea celorlalţi şi parcă mi-e mai uşor.

E coadă în faţa sălii profesorale: florile ţipă în mâini grăbite să-şi achite sarcina. Toate la fel, indiferent de destinatar, toate la fel, ca un fel de răzbunare a ideii de uniformizare...Nu este frumos să refuzi flori, dar e  greu, câteodată, să le primeşti şi să fie identice cu ale altora.

Cum nu se gândeşte nimeni la problema asta, să zicem că e falsă. Cum nimeni nu socoteşte că, dacă ai o oră la o clasă şi primeşti 18 atenţii florale de la fiecare,  ai nevoie de o firmă de transport să ajungi acasă, trec la anormal ( după cum ştiu atenţii, definit, desigur, în raport cu generalul). Aşa că, de 8 Martie, am fost surprinsă de:

1. Următorul offline, suficient de personalizat, zic:

·  04:29

3/8

stiu ca a trecut ceva timp...da acum mia venit inspiratia pt ceea ce vroiam de mult..

·  04:32

3/8

sunteti minunata...sunteti o mama minuta. sunteti o femeie minunata. sunt doamn profesoara. a mea....vam iubit si inca ba iubesc...si mereu o sa o fac. sunteti cea mai perfecta femeie vazuta asa de pur de ochii mei. multumesc ca ati intarit sfatul mamei mele "viata e facuta din lucruri marunte"

·  04:35

3/8
sper ca sunteti fericita. vreau sa fiti zambitoare. pt ania ca are o mama misto . va iubesc si... multumesc 

2. Cartea aleasă de 10 H. Irezistibilă.

3. Absolut toate sms-urile personalizate.

4. Telefonul fostei soacre la prima oră.

5. Tăcerile. Şi cele din neştiinţă, şi cele din neputinţă.

Sunt cârcotaşă, recunosc. Dar cred în ce fac şi, nu ştiu de ce, aştept ca lumea să-mi fie oglindă. Îmi place la şcoală, pentru că meseria asta mă face să mă simt anotimp.

8 Femei

De câteva zile mă gândesc la titlu. Femei. 8 Femei care au lăsat în sufletul meu lumină şi m-au purtat, în timpul lor, la vremea lor, prin lumi ce mi-au deplasat axa existenţială spre sensuri pozitive. Femei, fără de care nu aş fi fost femeie.

Ana-Maria Măluţan, MAMA: mereu alături, mereu în umbră, cu modestie, cu simplitate, cu forţă şi diplomaţie. Niciodată n-o să fiu la el de bună ca ea, profesional şi personal. Întrebati-i elevii...Anita Hartig îşi va cânta răspunsul...

Lucreţia Măluţan, bunica din partea tatălui: ordine, ordine, ordine. Cusut, papanaşi fierţi, mere coapte şi ritualul ceaiului. Eram În Italia când a plecat spre veşnicie. Încă o mai caut...

Corina Ponoran, profa de franceză din liceu: frumoasă înăuntru şi înafară, mereu cu alte haine sau aceleaşi combinate diferit, discurs bun, realist în faţa elevilor şi nişte ochi în faţa cărora nu puteai minţi.

Letiţia Becherescu, profa de literatură rusă din facultate: exigentă, atentă, perseverentă. De la ea am căpătat încrederea în mine. De la ea şi de la Bednaia Liza...

Alina Pamfil, profa de metodică şi alături de mine  în specializările  postuniversitare. O prezenţă de la care am învăţat că poţi spune ceea ce gândeşti în cuvinte personale, asumate, măsurate, asimilate...

Doina  Fleanţă , formator de mentori: o rotire în concepţia didactică datorată ei. Un om mare care a dus din Braşov în lume o viziune de mentoring. România nu are nevoie, în schimb pentru China sunt cereri...

Diana Cismaru, conferentiar, SNSPA Bucureşti: de la ea am învăţat bucuria victoriei. După ce îmi întorcea toate răspunsurile pe dos, le diseca şi le contrapuncta, mi-a dat 10 la examen...Încă nu am reuşit să fiu cum mi-am propus după întâlnirea cu ea: exigentă cu procesul, îngăduitoare cu produsul. Mai este timp.

Lucia Chiş, fosta mea soacră: asta e chiar culmea pentru cei ce nu cunosc situaţia...Dar am avut o soacră frumoasă care nu şi-a arătat niciodată vârtsta (colegii de liceu ai fiului ei credeau că are o prietena nouă când îî vedeau împreună!) Timp de 11 ani am avut lângă mine un model de eleganţă şi devotament şi ziua de azi ne găseşte într-o relaţie de prietenie aparent paradoxală...(altele scapă, la un moment dat de soacră, eu am dărâmat acest mit).

Azi, la clasa a IX-a, cineva spunea că „femeie” e un cuvânt dur. Că ar merge mai bine îndrăgostita, iubita, prezenţa feminină etc. În poezie, pentru „femeie” nu cred că e loc de polisemantism. Sensurile peiorative anulează logosul. Definitiv.

La mulţi ani!

PS. Cu siguranţă, mai sunt femei pe care le-aş putea aminti. Pe Alice Năstase am exclus-o din start: pentru că ştiu că e în căutare de soluţii şi nu vreau să pară că joc necinstit. Îi mulţumesc că citeşte ce scriu aici şi pentru şansa pe care mi-a oferit-o. Ea va fi destinatarul unei scrisori ce va fi expediată în această noapte: pentru că aşteaptă şi pentru că, fără ea, Cucta n-ar fi existat...  

De ce

• nu îmi plac începuturile de an: pentru că toată lumea se pupă şi ajung sa fiu ca toată lumea, deşi resimt serios anularea spaţiului personal.
• nu îmi notez unele lucruri: pentru că sunt legate de oameni şi (fir-ar să fie!) ţin minte mai mult decât ar trebui.
• nu mă enervez: pentru că mă supăr.
• nu am crize existenţiale: pentru că există Ania.
• nu mă plâng de lipsa banilor:pur şi simplu. 
• nu fac grevă:pentru că nu (mai) cred într-o astfel de soluţie şi nu mai aştept nimic "de sus".

Marţi, 13

Am amânat, e clar! Se vede de la o poştă şi de peste o săptămână: cum să fac, ce să pun, cum să concentrez şi, mai ales, cu ce să încep, dacă încă sunt uimită? Poate cu o concluzie: nicicând n-am primit daruri atât de muncite, atât de simţite, atât de de departe, atât de la oameni noi, atât de la vechi prieteni...atât de speciale!

În timp ce ziua mea era şi trecea, mă lăfăiam cu laptopul alături într-un matrimonial  ramadian  cu 27 de proiecte ale grupei Grundtvig (ăsta e un fel de Comenius al Danemarcei) Cine nu ştie cam cum e ambientul, găseşte aici: http://www.ramadabrasov.ro/poze-cazare-hotel-brasov/ :) Am şi pierdut apeluri, dar tot mulţumesc pentru ele.Pentru prima dată, n-a mai contat foarte mult porcul (când se taie, că, no, întâi el şi apoi sărbătorirea mea!:D ), pentru prima dată am apreciat că sunt născută când se colindă...din cauza porcului, n-am găsit niciodată avantajele spirituale ale perioadei :). Of! Mulţumesc oamenilor adunaţi lângă pian care m-au emoţionat şi celor din grupul de lucru care au fost atât de calzi!

N-are rost să fac nominalizări şi nici să fac apologia prieteniei. Cel mai mult mă bucură când oamenii scriu frumos şi iar cuvinte-alfabet m-au copleşit. Pot cita? *Cum n`am mai facut asta niciodata, cum niciodata n`o sa mai sune la fel, cum nici n`as vrea asta, cum e o zi speciala (sau foarte speciala) (sau poate chiar obisnuita), cum .... oricum ar fi, varsta "e doar un numar de purtat pe tricou". (sau nu?)** * * * *Sa spunem ca e primavara. Sau ca ninge. Oricum e bine. Indragita veti fi si daca de maine n`ar mai ploua cu secunde si daca brusc ar conta altceva decat dumneavoastra.* * * *

Draga mea clasă, cartea scrisă de voi, Povestea lui 13, va rămâne unicat la Editura Rebreanu. Ştiu că ferestrele sunt reflexii ale vieţii, ştiu că numai obligaţie nu e ce aţi muncit voi, dar zău că nu ştiu ce să aleg din chestionar ca să fie, cumva, edificator.Încerc şi MULŢUMESC!!!

2. Respiraţiile din ce în ce mai rare lasă literele să se aşeze disciplinat în bănci. De la 1 la 13. În rânduri şi fraze alese aleatoriu. Vreţi să le fiţi profesoară?

3. Excursiile prin alţii pot deveni regăsiri de sine. Excursiile prin tine pot deveni doar priviri stingherite, neadresate. Ele se vor transforma în popasuri. Ştiţi de către cine?

6. Pasărea îmblânzită poate că vă stă pe umăr. Pasărea îmblânzită nu cred că se ştie, nu cred că vă ştie. Pasărea îmblânzită e mereu aproape. O vedeţi?

8. Exprimarea se măsoară încă în multe semne de întrebare. Se rătăceşte de multe ori, printre virgule lipsă sau continue. Credeţi într-una fără semne de punctuaţie?

10.  Estul nu e un punct exact. Nu e de încredere. Soarele ne poate răsări şi din Vest şi chiar din Nord. Vi s-a întâmplat să răsară din Sud?

11. Călcâiul trebuie să fie ţinta, ca să poţi câştiga mereu. Nu doar cel al lui Ahile e vulnerabil. Acum ne luptăm cu Timpul. Vrem ca azi să rămână întotdeauna azi. Îi puteţi ochi călcâiul?




P.S. Ania mi-a cântat primul La mulţi ani din viata ei. De 4 ori Mulţi ani trăiască, încheiat cu maaaamaaa! :)

Nişte răspunsuri

...şi dacă ar fi să răspund, n-aş şti tot răspunsul (cândva credeam că există unul singur!) Caut să scriu totuşi nişte răspunsuri şi, cu siguranţă, ceva tot va rămâne uitat...

Îmi plac:

• poveştile. Poveştile mari, nu chinuite.
• inelele. Foarte puţine modele.
• ciocolata cu mentă.
• cărţile. Cele asortate cu mine.
• cafeaua de dimineaţă. Şi cu tine.
• parfumurile. De dimineaţă şi de seara târziu.
• întoarcerile. Cu mărturisiri.
• ceasurile de mână. Că sunt acum inutile şi nu vreau să dispară din viaţa mea.
• întrebările. Bine puse.
• călătoriile. Cu Adi şi numai cu ea.
• scrisorile. Să le şi primesc.
• îmbrăţişările, pupăturile nenumărate, vorbele, jocurile, cântecele cu care Ania îmi umple viaţa. Sunt o mare norocoasă!

Şi o să mai scriu despre asta, mai ales acum, când se apropie decembrie şi nu-mi doresc decât să fie toţi ai mei, până la urmă, sănătoşi.

Dacă îmi place...

Azi am devenit, oficial, bolnavă. Oricât am ignorat semnele ce mai-mai mă trăgeau de mânecă de vreo 2 zile încoace, tot a sosit momentul să recunosc: da, nu mi-i bine! Mă doare gâtul şi capul, iar vocea îmi place al naibii cum sună, deşi ar trebui să nu se audă un timp, un anotimp...

Starea e interesantă şi minuţios descrisă în Exuviile Simonei Popescu. Un soi de fericire inexplicabilă mă cuprinde o dată cu boala, o stare dramatică a cărei tensiune mă face să funcţionez, paradoxal, mai bine decât săptămâna trecută, când eram "normală". N-o să mă plâng, ci mă gândesc ce trist e să fii bolnav des: obişnuinţa îţi fură privilegiul ăsta pe care simt că îl am acum, când "durerile"îmi ascut nişte simţuri (câte mai am şi eu, că se mai pierd pe parcurs!)

Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez. Şi de ce acord atâta atenţie unor lucruri care sunt neglijate de mulţi. Şi dacă îmi place. Şi mi-a plăcut. Aproape am fost mulţumită azi, la ora 13...

În fiecare zi caut să mă bucur. Pentru că îmi încep ziua cu o bucurie şi mi-o închei tot aşa. Cum să-mi permit să fiu inconstantă?

Urmări

După cum deja m-am obişnuit, primesc comentarii la postări mai ales neoficial, ascunse de ochii lumii. Pentru că textul DE AIA l-am etichetat ca fiind ficţiune, mesajul a fost mai ascuns decât de obicei, dar poate că elementele pe care le-am folosit se băteau simţitor de biografia unora. Aşadar, au apărut 3 destinatari clar conturaţi (în propriii ochi), care au spus aşa:

1. Claudiu: Lasă borcanele şi răspunde!
2. G. : Eu nu am fugit!
3. D. : ................ (adică nimic, dar a continuat să sune şi noaptea trecută de 5 ori, aşa, ca să mă lămuresc şi eu cam ce efect are scrisul meu pentru viaţa lui! :D )

P.S. Eu m-am jucat cu nişte cuvinte şi nu m-am gândit decât că, mie personal, îmi place mai mult de mine ziua decât noaptea. În plus, G. nu a fugit.

10

1. Cuvintele tale au desfiinţat depărtarea.
2. Ceea ce pui după virgulă mă cutremură.
3. Ceea ce pun după virgulă îmi aminteşte că n-am mai scris/spus asta nimănui, niciodată.
4. Visele în care dispari îmi amintesc cât de norocoasă mă simt că, în realitate, eşti.
5. Râsul tău marchează clar intervalul meu de timp pe care il numesc fericire.
6. Inspir fumul ţigării tale cu pofta unui naufragiat dependent de naufragii.
7. Vama e veche şi direcţia e 5.
8. Dimineţile noastre aduc somnul în stare de orice.
9. "In your eyes, i see the doorway to a thousand churches. (Peter Gabriel)
10. Sunt a ta.

SMS

Recunosc: îl aştept. Pe cel de Noapte bună! (că altfel adorm greu ca noaptea trecută, când am păzit telefonul până la două şi ceva), pe cel cu Bună dimineaţa! (ca să ştiu când crezi tu că începe ziua mea şi nu numai), pe cel de peste zi, când vrei să ştii ce mai fac. Îl aştept, pentru că aşa m-ai obişnuit (îţi aminteşti că, la început, nu făceam faţă!)

Sunt SMS-uri la care nu ştiu ce să răspund (de ex., la ultimul, când ar trebui să spun că maimuţa este un animal urât mirositor, drept urmare Ania a preferat ţestoasele). Sunt unele care îmi amintesc de ce te plac aşa de mult după atâta timp... (câteodată mă mai mir, dar nu de tine, ci de mine). Cele mai multe mă fac să mă gândesc la singurătate. Şi la jurnalul lui Noica. Şi la o noapte caldă. Şi la felul în care ai aranjat îngheţata pentru Ania. Şi la drumuri. Şi la muzică. Şi la întoarcerea ta.

Am început să scriu despre iubiri. M-am oprit, pentru că mi-am dat seama că n-am luptat pentru niciuna, niciodată: le-am lăsat de izbelişte, în zodia resemnării. M-am oprit speriată, pentru că nu-mi plăcea să văd în oglindă o fugară. Şi nu, n-are rost să schimb oglinda...

Cum să fac să încapă totul într-un SMS?

Ultimele cuvinte

Parcă ar trebui să-ţi zic ceva. Cumva de final. Cumva de început. Ceva de examene. Ceva de momente importante pentru tine. Ceva de momente importante pentru mine doar şi doar că sunt importante pentru tine. Şi nu ştiu ce. Şi nu prea mai ştiu cum.

Cred că nu există întâmplări, doar circumstanţe favorabile unor întâlniri în mod obişnuit imposibile. Nu ştiu ce-a fost. Nu ştiu cât a rămas, nici cât s-a pierdut pentru că eu nu am avut grijă sau pentru că tu ai înţeles de fiecare dată doar ce puteai accepta. Nu ştiu multe, dar mi-e bine aşa. Mi-e bine pentru că ştiu că ceva a fost. Şi nu puţin.

Mă gândesc la ce faci acum. Te pot vedea. Sper că înţelegi exact ce vreau să spun: e vorba de atitudini, de privire, de mişcare a mâinilor etc. Şi mâine dimineaţă o să te văd, cumva, habar nu am cum, dar, dacă tot nu vor fi camere de supravegheat, pot (încă) doi ochi să te privească numai şi numai pentru ca foaia aceea albă să devină încet un spaţiu locuit de tine, cu tine, despre tine, indiferent despre ce scrii, ştii, sper că ştii, scrii despre tine. Să ştii că vreau să fiu acolo şi, dacă acest gând te nemulţumeşte, şterge-l. E simplu.

Recunosc, aş fi vrut să-ţi fi fost de folos. Recunosc, m-am simţit inutilă. Recunosc, mi s-a părut aiurea să ajut pe oricine altcineva, în afară de tine. Dar, recunosc, ai ales foarte bine să nu amesteci lucrurile. Literatura „mea”, modul meu de a înţelege textul e mai apropiat de viaţă decât de şabloanele critice. Aş fi vrut să te conving că proza e mers (de undeva altundeva), iar poezia e dans (nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări…). Recunosc, aş fi vrut să-ţi demonstrez că destinul apare în ipostaze feminine, că Lică si Ghiţă sunt acelaşi individ născut în zodii diferite, că ION suntem NOI, toţi cei care vrem mereu ce nu avem si facem orice pentru a obţine, că Doamna T. e prima femeie din literatura noastră care nu are nevoie de un bărbat care să o întreţină (de aceea e liberă), că e mai greu să nu poţi iubi decât să nu fii iubit…că suntem singuri, oricâte iluzii ne-am face că nu e aşa. Recunosc, mi-ar fi fost greu. Sper că alţii te-au convins de nişte lucruri care să-ţi folosească la mai mult decât un examen.

Se termină pagina. Şi ziua. Şi, într-un fel, timpul. Aceste rânduri sunt în loc de despărţire. Asta, pentru că, printre altele, nu ştiu să mă despart. Nu îmi amintesc nicio despărţire din viaţa mea. Nu ştiu ce am spus. Nu ştiu ce mi s-a spus. Pe asta nu vreau să o uit. Salvez textul. Salvez. Fac ce pot, salvez ce se poate.




― Ce-ar fi fost dacă puteam salva şi în viaţă de fiecare dată ce credeam că e de salvat? Am fi trăit mai mult? Mai bine?
― Nu cred…avem ceva în noi care salvează automat ce e cu adevărat esenţial.

POŢI ŞTERGE?

Slalom

Zile pline, nopţi scurte. Da, în principiu aglomerarea se datorează sesiunii deosebit de apăsătoare (că numai bugete de instituţii nu credeam că mai trebuie să fac!). În fine, n-o să mă plâng acum, la final, şi nici n-o să mai insist, decât în măsura în care se leagă şi de altceva…cum ar fi experienţa Zumba. Aşadar:


Ca să intru cum trebuie în sesiune, m-am hotărât să merg seara la o sala. La oricare, numai să fie seara şi să îmi amintesc de vremurile în care puteam să ies din casă şi după 8, evident cu Adi. Am fost avertizată care-i treaba cu Zumba, că dansurile trebuie să le „prinzi” din mers, că nimeni nu stă să numere şi te dor şoldurile de te ia naiba. Am mers, am riscat şi am evitat să mă uit prea mult în oglindă. Am crezut cu tărie că participarea mea la oră va trece neobservată şi, aşa şi era dacă….nu apăreau Mirunele din clasa a V-a de germană, minunate şi pregătite să zumbăiască în voie, fără să aibă habar că profa lor de română se luptă şi ea pentru acelaşi sincron. Of, greu a mai fost! Mai ales a doua zi! :D


Două reîntoarceri, două regăsiri, două surprize deosebit de plăcute din partea unor foste eleve, din generaţii diferite, cu rezidenţe diferite. Despre Ioana am mai scris. Ea intră în şcoală, în clasă şi mă priveşte cu atenţie să-mi vadă reacţia. (Toate astea după ce m-a asigurat că, până în iulie, Germania e casa ei). Apoi cafeaua de rigoare şi noutăţi, şi amintiri. Facem ce facem şi iar ajungem la Colibiţa…lucru straniu, destine pe care o întâlnire le schimbă, unindu-le pentru totdeauna. Cândva, voi vedea şi eu „Oraşul condimentelor”. ( Uite că au ieşit câteva rânduri!)

Când pleci din şcoală, nu ştii ce laşi în urmă. Când te întorci, nu prea ştii la ce să te aştepţi. Am primit un mail care m-a făcut să fiu mândră că am fost profa de română a unei supra-realiste. Şi, nu ştiu exact de ce, Londra mi s-a părut foarte foarte aproape. Despre percepţia pe care o are asupra despărţirii de liceu o să scriu separat (că mi-a dat voie să o citez).


N-am mai scris iar o vreme. Tot o nuntă şi un examen am fost. Se aglomerează toate şi nu ştiu cum să fiu în două locuri deodată. Sper să iasă bine spectacolul şi să-mi termin dizertaţia. Să fac cumva să apară cartea nouă până la sfârşitul lui mai şi, zău, că mă apuc iar de ficţiune, numai să vină vacanţa aia odată!

Desigur: D. Printre alte chestii, mai puţin pământeşti, îmi fac timp de D. (şi el de mine). Are revelaţii cum că îi pare rău că a tot amânat şi el şi mă întreabă de unde ştiu eu atâtea. Îi arăt o carte şi sper că nu m-a crezut că acolo am găsit eu toate răspunsurile.

D.G.

N-am primit niciodată flori prin curier. Până azi. N-am primit niciodată deodată 9 trandafiri +4 irişi + 4lalele + 5frezii +17 clopoţei (albi şi mov) +verdeaţă + vas mare +fundă roşie…Până azi.

Nu ştiu ce-am făcut să merit asta. Ceea ce e curios e că s-a vrut discreţie absolută, din moment ce l-a adus un nene la uşă, discreţie pe care o apreciez în mod deosebit, dar despre moment trebuia să scriu…Deschid cu emoţie felicitarea: D.G. :) Astea da coincidenţe…

Mulţumesc. Avea dreptate L. când m –a sunat să-i zic adresa: „ e un gest elegant, dacă îţi zic mai mult, stric surpriza”. Uite că printre alte probleme şi crosuri a găsit timp să intermedieze astfel de gesturi!

Caut în casă un loc unde să pun aranjamentul. Ania a început să culeagă flori din el şi credeam că trebuie să-l protejez. Am înţeles, în timp ce scriu rândurile astea, evident după ce ea a adormit , că nu contează unde stă şi cât de rar va deveni…azi mi-a bucurat sufletul şi casa, aşa cum face clipă de clipă copilul meu! :)