Aspiratimpul

Toată lumea crede că am timp. Cel puţin, mai mult ca alţii. Mult mai mult.
Ei bine, adevărul e undeva printre rândurile de mai jos, extrase dintr-o carte-metaforă, o carte despre prietenie, aventură, pierderea şi regăsirea identităţii, o carte a Monicăi Pillat, Corabia timpului. Nu, nu e pentru copii!


Cine ne înghite timpul şi ce mai putem face în acest sens? Ştim să folosim aspiratimpul? Dragi prieteni, datorită Dianei, care mi-a semnalat o carte inedită, m-am gândit din nou la voi. Aveţi timp?


- Era o bandă care plănuia să jefuiască timpul oraşului, o bandă în care intrasem şi eu – de curând – începu şoricelul cu şapcă de piele. Fără să ne fi dat seama, am fi distrus totul, dacă…se întrerupse el, netezind cu lăbuţa inelele şarpelui.

- Dacă n-ar fi existat şi un altfel de timp, cugetă acesta, înduioşându-se.

- Un timp la care nici un hoţ nu poate ajunge, adăugă calul de mare, pentru că nici un ceasornic din lume nu îl poate măsura!

- Timpul iubirii ce ne-a legat de copilărie pe totdeauna, murmură şoferul.

- Timpul plecării în mister, şuieră şarpele cu ochii închişi.

- Orele plutelor pe râu, se înfrigură măgarul şaten.

- Şi timpul culorilor adevărate, toarse pisica vopsită în negru.

- Prietenia fără sfârşit! şopti, dusă, iepuroaica.

Dar

Cu toate că traducerea nu are cum să nu afecteze textul, mi se pare că sună destul de bine ideile lui Khalil Gibran. E ceva în lumea arabă ce mă fascinează, mă contrariază, mă apropie. Sfânt mister.

Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu faceţi din iubire o oprelişte.
Fie, mai degrabă, o Mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.


Umpleţi-vă unul altuia cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.


Împărţiţi-vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.


Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.


Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celelalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile.



Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.

Cel mai frumos rol

Azi am primit Răspunsul.Mi l-ai dat atât de firesc, încât aproape că am uitat că l-am aşteptat cu înfrigurare de la fiecare, de fiecare dată. Mă gândesc din nou acum la sublinierile noastre din Jurnalul lui Noica şi cred că acolo, pe undeva, el vorbeste despre cel mai frumos rol pe care-l poţi juca în viaţa cuiva. E absolut minunat: că ţi s-a întâmplat, că am făcut să ţi se-ntâmple şi, până la urmă, că cineva a avut de câştigat din povestea asta, fără să aibă habar că universul a conspirat în acest fel:)

Te voi privi altfel de azi înainte. Mai atentă poate la final, dacât la început, mai mult din stânga, mai des, mai aproape, mai uşor. Îţi mulţumesc că mi te-ai arătat.

Ar fi putut să fie totul altfel îmi spun,de fiecare dată când o ascult pe Tracy.Mai bine sau mai rău, nici tu nu cred că ştii, dar ştii că ne-am întâlnit cu adevărat şi asta e tot ce contează. Dacă mai există ceva scris de care să ai cunoştinţă, aştept şi eu ziua în care sunt pregătită să aflu.


În ţara lalelelor e linişte? Nu. Şi nici n-a fost.

Alt aer

Respiram un alt aer. Şi anii se duceau înapoi: 2, 6, 10, 17, 18, până în vremea liceului, când ieşeam noi două să ne plimbăm pe străzi, la ore trecute de miezul nopţii, când amândouă făceam aceeaşi paşi şi nici nu ne păsa de alţii, de pericole, de uitări.

Respiram un aer umed, de primăvară nervoasă şi îmi plimbam fiinţa pe străzile prea luminate, cu Claudiu lângă mine, cu Claudiu de acum 2 ani, 1 an şi cel de astăzi la un loc şi simţeam cum libertatea mă obligă să o bag în seamă măcar un ceas-două, poate trei (să fie cu noroc!). Pot! Vreau! Libertatea mă obligă!

O să-l las să mă sărute. O să-l sărut. O să-i aduc aminte de trecut. O să râd. O să-i arăt cum pot înghiţi timpul. O să conduc periculos. O să-l rog să-mi aprindă ţigara. O să fumez trei sferturi din ea. O să-l rog să termine el: ţigara, noaptea, tot.

Aş fi vrut să mă nasc în luna mai. De fapt, a fost ziua mea în noaptea aceea, pentru că am primit, de la un Claudiu mai cald, îmbrăţişarea totală. A fost ca într-un film, în care dubla jucată în decembrie a fost infernală, iar cea din mai spectaculoasă...Timpul apropie umbrele trecutului.

Respiram un alt aer, mai aproape de primăvară.Din când în când, merită să încerc.

Dedicaţie

http://www.heartofateachermovie.com/land.php


...pentru toţi cei care au curajul să citească în public în seara asta, ca să ştie că sunt alături de ei, deşi fizic trebuie să mă alătur seminarului de Managementul proiectelor cu finanţare nerambursabilă :(...

Mărturisesc sincer că tot ceea ce alegeţi să faceţi poartă emblema idealului meu educaţional şi, dincolo de interacţiunile directe, rămâne o legătură pe care, dacă cineva ar dori să o şteargă, n-ar reuşi decât să o sublinieze :)

Un gând bun pentru Andrei, care le oferă colegelor şansa de a se exprima altfel şi, evident, pentru capacitatea deosebită de...a evita clişeele.


Citez,din Alfabetul lui Ale,de la litera P:

Portile le-am deschis cu mult inainte de a te fi cunoscut. Portile nu le-am inchis nici azi. Portile te roaga sa nu bati cand vii.

Povestea si-a avut inceputul cel mai potrivit. Povestea si-a schimbat personajele pe parcurs. Povestea cu final fericit nu va fi a noastra niciodata.

Placerea de a te sti in spatele meu imi ofera siguranta. Placerea de a te vedea in fiecare zi ma ajuta sa mai visez. Placerea de a sti ca pleci ma sfasie.


Merită să ajungeţi azi, la 6, la Amantes caffe

Diana

Nu, niciodată n-am putut să-ţi dau decât nota 10.
Da, am ştiut că în Germania arhitectura e mai mult decat o facultate.
Nu, nu mă aşteptam să-ţi mai pese de profa de română, după atâţia ani.
Da, îmi amintesc de tine şi de Ea.
Nu, încă nu pot să cred.
Da, cred că te-a pregătit.
Nu, nu e corect.
Da, la avatar pasărea e albă pe fond negru. Şi zboară.
Nu, avionul tau nu are niciodată întârzieri.
Da, MAMA e cu tine, oriunde te-ai afla, oriunde zic alţii că e acum.

Popas la Beclean

Mai aveam un pas până la ieşirea din Beclean şi ei 5 minute de lucru. Că venise noaptea şi nu se mai vedeau înregistrările. Aşa că ne-au oprit, evident pentru depăşirea vitezei legale, şi am avut ocazia să exersez câteva tehnici de...comunicare.
Top întrebări:
I. Poliţia:
1. Unde vă grăbeaţi aşa?
2. Îl cunoaşteţi pe comandant?
3. Vă supăraţi dacă va dăm puncte?

II. Noi:
1. Am făcut ceva sau ne-aţi oprit numa'şa?
2. Toate maşinile astea merg mai încet decât noi?
3. Avertismentul înseamnă că nu plătim?

Normal, clasamentul nu corespunde: am scris întrebările după cum mi le-am amintit şi scoase din context, însă pot formula nişte cocluzii:
1. Poliţia consideră că la 61, 62 şi în dreptul lor 64 km la oră te grăbeşti...
2. E bine să-l cunoşti pe comandant, dar, dacă nu recunoşti asta, subalternii se simt mai în largul lor...
3. Când agenţii se străduiesc să-ţi explice că, după 6 luni, dispar cele 2 puncte cu care au fost nevoiţi să te penalizeze, îţi vine să-i linişteşti, să nu se mai scuze atâta că îşi fac datoria..
4. Poliţiştii au închis radarul nedetectabil, imediat după ce ne-au făcut semn să tragem pe dreapta...
5. Habar nu am de reguli...
6. Doresc să înţeleg exact ce păţesc...


Cam atât. Şi culmea, este ziua în care am condus foarte tare,după mult timp, dar pe alte drumuri, nu pe cel al Becleanului! :)