Se întâmplă să rămâi, în câte vreo seară-noapte cu o singură idee, e drept suficient de fixă pentru a lupta cu ea împotriva „paginii albe”, a golului, a neputinţei de a scrie. Mi s-a întâmplat şi mie şi ceea ce fac acum nu e decât o încercare de a debloca nişte mecanisme ce mă încurcă, dar nu mă ţin departe de tine.
Ideea ar fi, interogativ formulând, asta: Despre ce mai vorbeşti cu cineva cu care ai vorbit de toate?
Iar extensiile...: Mai vorbeşti? Adică mai are rost? Adică nu cumva strici? Şi nu ar fi mai bine sa îţi găseşti altă treabă? N-ar fi mai sănătos? Sau: ce prostie să tot analizezi, când ştii sigur (despre tine, despre mine) că nu prea ţine niciun fel de ab-ţinere.
Eu ştiu că te văd din când în când, pentru că „lumea e visul sufletului nostru”. Da, romantici, da simbolişti, da, orice aţi fi! Dar mai ştiu că orice interacţiune cu tine e o întâlnire, de fapt o reîntâlnire cu un mine din trecut, o „întâmplare” care mă face să fiu foarte...fericită. Prima dată am crezut că-i o părere, apoi certitudinea s-a instalat comod pe toţi pereţii şi în special în colţuri şi, uite,aşa, am ajuns să vorbesc despre fericire, tocmai azi, când am primit o veste fantastică: alt bărbat care m-a iubit s-a căsătorit. Şi-mi pare bine (şi îmi pare un pic rău că îmi pare bine!). Recunosc: TU mă bucuri, cuvântul TĂU mă ţine la computer acum, vocea Ta spune povestea cel mai bine, amintirile miros a TINE şi, da, e acolo o fericire care mă face să-ţi scriu acum, când „nu contează vremea”.
Îmi răspunde Mihai la întrebarea: Tu pe cine ai iubit? aşa: - Pe toate, chiar aşa, poate nu mă crezi, dar, zău, aşa am simţit! E paradoxal: oare, dacă poţi iubi pe oricine (aproape, că are şi autosugestia limitele ei!) nu înseamnă că, de fapt, nu poţi iubi pe nimeni? (ştiu că ai o părere şi în acest sens).
Deocamdată nu sunt liniştită, deşi nu ştiu ce să mai aştept. Am vorbit despre orice şi mai există oameni pe pământ cu care probabil vom ajunge să vorbim orice. Şi tot ce-i imposibil dispare, numai şi numai pentru că de la tine am învăţat asta.
