joi, 30 mai 2013

Prezenţe

N-am fost acolo, dar gândul mi-a stat. Iniţial, credeam că n-o să am de-a face anul acesta cu festivitatea de absolvire, drept urmare am făcut cu Ania şi Cristina serbări de grădi...

La 8 fără un sfert, Ilinca îmi scrie că a fost bine, foarte bine. O mamă îmi confirmă. Apoi o colegă. Şi încă una. O sun pe Ale :eeeeeeeeeeeeeee , a ieşit!

Deodată mă apucă aşa un drag. Fetele astea ale mele au 18 ani şi încă mă ascultă. Mulţumesc, Ale, că ai scris, mulţumesc, Ilinca, pentru prezentare, încerc mâine să pun discursul pe site-ul şcolii (există cereri deja :D) şi sigur vor mai fi persoane care vor recunoaşte trimiterile la Celelalte Cuvinte, la Lao Zi , la ce înseamnă decalog şi dar şi nedespărţire.

Hmmm, în seara asta nu prea-mi încap în piele! Şi toată lumea ştie că n-am fost acolo...

duminică, 19 mai 2013

Chimic

Mă enervează la culme Raluca pentru că ea poate să scrie la 6 dimineaţa bine şi mult. Nu mult şi bine ca-n expresie. Pe când aveam speranţa că se va întâmpla ceva care să-mi urnească tastatura (da, întâlnirea de 10 ani, dar nu numai), îmi face onoarea să mă blocheze instant cu un text ce depăşeşte postmodernismul şi se apropie firesc de hipermodernism. Mă aruncă în aer. Mă dizolvă.

În ziua de 17 mai ar fi fost de folos o clonare. Aş fi vrut să ajung la majoratul Mieişiatât, să întâmpin cum se cuvine un domn de peste ocean, fascinat de luna mai şi, evident, să fiu la petrecerea absolvenţilor 2003. Pe undeva, m-am pierdut...oximoronic.

Pentru unii, 17 mai rămâne o zi de doliu. Se împlineau x ani de la dispariţia unui soţ, y ani de la pierderea unei mame...în sala festivă s-a ţinut un moment de reculegere pentru profesorii al căror spirit a rămas acolo, în liceu (şi care nu transmiteau "de departe" nimic, aşa cum s-a exprimat o clarvăzătoare), pentru absolvenţii care n-au câştigat lupta cu viaţa. Of, după momentul de reculegere, cineva a aplaudat. Şi alţii s-au luat după...

N-am avut emoţii. Ca niciodată. Fără noduri în gât şi lacrimi în ochi. Fără goluri de cuvinte semnificative. Ca şi cum n-ar fi lipsit. Fără dor. Cumva, i-am ţinut acolo pe foştii mei elevi 10 ani şi am fost prizoniera lor. De bunăvoie şi din dragostea aceea de la prima vedere. Îi iubesc mai mult? Nu. Îi iubesc mai de mult. ( Asta-i parafrazare după replicile din The Prince of  Tides, un film cu multe *)

N-au fost întâlniri plate, nu, nici vorbă. Doar că mi-am măsurat aşteptările cu atenţie, mi-am pregătit bucuriile, mi-am pregătit ghionturile. Şi n-am fost singură la antrenament. Ana mă sfătuia să zâmbesc mereu, pentru că "induceti producere de endorfine si serotonina,,,si chiar daca merge prost, chimic sunteti fericita". Aşa că...

Am continuat lansarea în cascadă a Virtualităţilor elective. Când se va încheia, voi scrie despre momentele pe care mi le voi aduce aminte. Ar mai fi vreo 5 pe care le am în vedere (cu Ioana, Codruţa, Andreea, Adi, Paşcu). Mi-a rămas în minte egalitatea dintre zeu şi om semnalată de Paler: niciunul dintre ei nu are puterea să schimbe amintirea.

Una peste alta a trecut. A rămas bucuria unor confesiuni şi sublima înfrângere pe care orice profesor merită să o trăiască: aceea de a privi în sus şi nu de sus.


P.S. Media de 100 de cărţi citite pe an chiar m-a surpins. Indiferent dacă sunt în engleză sau în română, pentru vârsta şi ocupaţia ta e...extraordinar! Raluca, m-ai dizolvat, dar, crede-mă, dacă tu poţi şi eu voi reuşi! :D

joi, 4 aprilie 2013

Nişte litere mici

Lucrurile bune se întâmplă pur şi simplu. Despre cele mai bune se poate scrie cu litere mici pe-o bucată de viaţă, ce-o porţi în tine ca să nu uiţi că sensul e mai important decât direcţia. În general, ca să nu uiţi de ce eşti ceea ce eşti şi nici cine (mai) eşti.

Unii oameni îţi populează răsăriturile cu poveşti spuse de-a valma despre trecuturi prezente, despre dragoste şi alţi demoni. Îţi împarţi bucuroasă cafeaua la 2 şi te gândeşti la toate dimineţile pierdute: cu graba, cu somnul, cu altcineva. Îţi spun că te visează, dar că te-ar vrea uitată, că-şi propun să te scoată pentru totdeauna din viaţa lor, că noi-ul ăsta îi deranjează de ani buni, că da, e minunat, că da, e greu, că... poate, le spun eu, se va întâmpla când va fi să fie şi, culmea, îi liniştesc brusc şi îi las să viseze alte femei în casa mea. Închid uşa şi nu ştiu ce las în urmă, dar iau cu mine mireasma reîntâlnirilor repetabile.

Alţi oameni te bucură cu un cuvânt, cu un gest, cu o privire. Sunt oamenii care contează, care te îndreaptă, te sincronizează cu un tine ce-l credeai dispărut ireversibil. Poate că nu te visează şi nici nu-şi doresc cafea la 6 dimineaţa, poate că dimineaţa lor e apusul tău, poate că ei nici nu mai ştiu ce înseamnă să-l folosească pe poate. Astfel de oameni nu se întorc, astfel de oameni nu pleacă. Niciodată. Şi tu ştii că pot citi nişte litere mici pe-o bucată de viaţă, că fac diferenţa dintre sens şi direcţie, între cine şi ce.




joi, 14 martie 2013

PLAN B



Profy n-ar vrea să-i plictisească pe studenţi. 
Dar ei sunt de atâtea feluri... 
Cum să vorbeşti pentru toţi ca pentru unu’? 

(Simona Popescu)




          Pentru că nu pot să mă împac cu ideea că sunteţi un om de zăpadă, pentru că nu cred în renunţări, pentru că datorită vouă am şters tabla, pentru că vreau să bem un ceai împreună (şi cafea, că-i pofta mea!) fiţi pregătiţi să evadăm mâine, când bat clopotele de 12 ori, în alt spaţiu, în alte timpuri, de împlinire, de regăsire.O oră de pauză. Pentru respirat pixeli.

miercuri, 13 februarie 2013

hopa-hopa

Pt. A., cu mulţumiri pentru talisman



hopa-hopa mi-a sărit nasturele cel dintâi
fix după 7 secunde în care ţi-am privit şoldul,
mă desfătam cu legătura asta bolnăvicioasă, ariciască,
respiram tot praful adunat pe capoatele nevestelor cele din urmă.

hopa-hopa, călcâiul mi se lipeşte asimetric
de inima ta proaspăt întoarsă pe dos.



- ...şi ce să-ţi aduc din Bucureşti: un cântec sau un fum?
-  Un prieten.

joi, 31 ianuarie 2013

Ale noastre



Uite, îţi scriu ţie astăzi, pentru că am numărat ceasurile până să te aud şi să te văd. Pentru că eram convinsă că, în faţa ta, lângă tine, pot să plâng. Aveam nevoie să plâng. De noaptea trecută aveam nevoie să plâng.

Tu ştii cel mai bine să te revolţi. O făceai când dreptatea sufletului tău nu era dreptatea lumii, într-o retorică atipică, profundă. Îmi plăcea asta, îmi place şi acum. Sunt norocoasă că ştiu ce înseamnă acum. Dacă vreunul dintre cei doi distinşi colegi ai mei ar citi aceste rânduri, ar confirma: am câştigat ce-am preţuit. Al treilea ştia deja acest lucru, cu mult înainte de a-l fi scris eu,  dar el aşa de mult tăcea când ne vorbea! Când ne e dor de el, ne e dor de noi.

Ştiu că o să fie bine, nu se poate altfel. Şi ştiu că ea va fi suficient de puternică şi va face faţă, oricât de greu ar fi.. Ai spus că "e a noastră". Poi, cum nu? Şi tot ce e al nostru ne duce revolta până la cer şi o aduce înapoi  fărâmiţată în ecouri de răspunsuri.

De ziua ei, o să-i dăruim împreună un zâmbet. Iar la anul, ne urcăm naibii în avion şi-o sărbătorim în fiecare colţ din Franţa aia tristă şi rece!


Şi mâine, sper, n-o să mai ţip la şcoală. Azi asta am făcut, pentru că cineva încearcă să-mi fure copilăria. De-aici, de departe, îmi ţip neputinţa. De n-ai fi tu, aş înghiţi-o.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Mitologii contemporane

...şi iar m-a şocat o idee, în timp ce caracterizez publicul intern CNLR şi fac documentări...artistice.

Sociologic, e perfect explicabil, realitatea e + ficţiune. Afară şi înăuntru. Dar cum să fac să opresc gânduri-parabolă ce-mi duc avântul educaţional fix într-un portbagaj? Şi-mi dau seama că tot ce ştiu se datorează faptului că am bănuit când e momentul să-mi înlocuiesc caninii.

Ce cunosc părinţii şi câţi sunt dispuşi să regândească un sistem educativ funcţional? Bizarii din film nu reuşesc, dar sunt printre puţinii care încearcă. Sunt vinovaţi, o, ce dezaxaţi! Noroc cu normalii de noi care ştim ce-i un zombie, o excursie, o pisică şi un avion. Ştim când suntem pregătiţi şi când putem! Firesc, le explicăm şi altora, că doar aşa ne justificăm devenirea.

M-a şocat pentru că mie nu mi-a mai crescut caninul drept, fapt ce poate fi confirmat de orice stomatolog.

Grecii...mitologii contemporane! Kynodontas

Prea aproape

    În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta ...