Opţiuni

Nu ştiu când a început vacanţa, nu am simţit. E drept, nu m-am mai deplasat până la şcoală, dar asta nu înseamnă că am pus punct şi mi-am văzut de ale mele.

De fapt, mi-am văzut mai mult ca altădată. Şi nu mă refer la năucitoare curăţenii sau operaţiuni cu deviza "Cuptorul de aur". Nu. Doar la faptul că, în anul acesta, mi-am propus să nu mai vin în întâmpinarea dorinţelor pe care unii nu sunt siguri că le au. Astfel că, toţi cei care au rămas în aşteptare, obişnuiţi să fac eu primul, al doilea şi ultimul pas, să închid lumina şi să duc copilul prin vecini numai şi numai ca să-mi reintersectez destinul cu al lor, sunt, probabil, dezamăgiţi. Zic probabil pentru că e foarte posibil nici să nu-şi fi dat seama.Ne vedem?  a fost refrenul auzit/scris faţă de care nu am mai avut decât reacţia politicoasă (DA), atâta timp cât emiţătorul nu construia o strofă apendice care să-l facă funcţional. A fost simplu. Marţi, înainte de Crăciun plecam din localitate şi, până atunci, au ajuns în casa mea doar cei care au ţinut neapărat, autoinvitaţii cărora le-am răspuns în pijama şi le-am dat cu drag ceaiuri, cafele şi cărţi. Ei mă iubesc şi ciufulită şi răscolită.Ei îmi cunosc frigiderul şi mănâncă ce-mi place mie.

Nu, nu sunt supărată pe cei care nu au ştiut cum şi când. Dacă am simţit lipsa cuiva? Da, simt lipsa fiecăruia, m-am risipit în oamenii ce au fost un timp alături de mine, dar sunt întreagă şi foarte aproape de cei care au rămas.E clar, sunt situaţii în care Trebuie nu are ce căuta.Pur şi simplu. Ăsta este şi motivul pentru care am dezactivat opţiunea fb care anunţa întreaga prietenime că e aniversarea mea (că ziua de naştere nu avea cum :D)

Şi anul se încheie frumos, cu poezie, cu noi începuturi, cu poezie, cu P. sau cu T. sau cu încă un Prieten. Mişto.

Portretul poetului contemporan

Când am ajuns astăzi la Galileo Galilei (mai mult la Apărarea ...lui Paler), nu m-a surprins să aflu că ei ştiu de Experimentul Zaica şi nu din cauză că, ci datorită. Am dictat astăzi vreo 10 porunci despre fericire, dragoste, telefoane, uniformă şi liceu, drept răsplată că mi-au adus la cunoştinţă cum arată, pentru ei, un poet contemporan. 

Greu subiect la teză, dar am făcut pregătire înainte: portretul unei personalităţi istorice pe care o admiră (unii nu admiră şi nu scriu!), portretul profesorului ideal (greu nu era să îşi dea sema despre cine să scrie ca să ia zecele cadou!), apoi întâlnirea cu Dan Sociu din Plan B.

Cu acordul lor, câteva trăsături ale poetului contemporan. Mie îmi folosesc, ca să nu păţesc ceea ce îşi imaginează Cărtărescu că s-ar fi putut întâmpla dacă trecea pe stradă pe lângă Eminescu.

„Poetul contemporan este elegant, înalt, cu bărbia ascuţită şi cu un aer de intelectual.”

„Chipul său trebuie să fie unul interesant, pentru ca, atunci când cititorii îi văd portretul într-o biografie, acestora să le rămână imaginea în minte.”

„Este înalt, brunet, mereu la costum, iar cravata pe care o poartă la acesta este asortată cu batista din catifea de la buzunarul drept.”

„Cu privire la aspectul fizic, consider că este important să se îmbrace la modă, să poarte ochelari moderni, de diferite culori.”

„Din punct de vedere fizic, ar trebui să fie îngrijit, pentru că şi acest lucru atrage atenţia, iar oamenii, astfel, vor deveni interesaţi de operele lui.”

„Îmi imaginez poetul contemporan ca fiind un rocker cu părul lung şi haine de culoare închisă, cu ochi pătrunzători şi care poartă mereu un carneţel pentru schiţele poeziilor.”

„Trebuie să aibă un aspect al feţei frumos, pentru a putea atrage persoane la lansările sale şi pentru a-şi putea vinde cărţile mult mai bine.”

„O altă calitate pe care trebuie să o aibă poetul contemporan este modestia, să nu se laude în operele sale.”

„Este o persoană calmă, ceea ce se poate observa şi în lucrările sale, care de cele mai multe ori sunt scrise în versuri care conţin rime.”

„Un poet contemporan ar trebui să fie în primul rând romantic şi să iubească natura.”

„Trebuie să fie o fire melancolică şi întotdeauna să facă glume pe seama unor persoane.”

„Poetul ar trebui să ştie răspunsul la întrebările cititorilor.”

„Scrie doar noaptea, având lângă el o băutură, când se poate desprinde de toate problemele oraşului, ca să poată să-şi asculte gândurile.”

„Trebuie să ştie că, în ziua de azi, interesul oamenilor pentru poezie a scăzut.”

„Cred că poetul ar trebui să fie mulţumit de ceea ce face, să-i placă şi în fiecare zi să fie mândru de el.”

„Poetul trebuie să aibă imaginaţie şi să încerce să nu scrie aceleaşi banale poezii de dragoste.”

„Trebuie să fie o persoană sociabilă, pentru a se putea integra în cluburile de poezie.”

„Toate trăirile sale le scrie într-un jurnal, care pe urmă devine poezii celebre.”

„Poeţii contemporani se axează în general pe ce văd, ce aud şi ce fac alţii.”

Poetul contemporan ar putea să arate aşa:

 Sau aşa:

Sau nu.

Mulţumesc 11 H, Ale, Tea, Ilinca şi tuturor celor care mă ajută să-mi îndeplinesc dorinţele. Cea de astăzi e şi pentru mâine.

Cardinale

Am cunscut o profă căreia îi plăceau trandafirii galbeni (ţin minte, pentru că şi mie îmi plac florile galbene). Ea comanda flori, iar elevii, la gândul unei coabitări mai liniştite, executau de fiecare dată când intervenea câte-un eveniment şcolar. Exista şi o listă: numele, prenumele, ocupaţia părinţilor, care, câte flori, ce ambalaj şi, probabil, ce grad de înflorire le putea fi atribuit, câte frunzuliţe şi la ce lungime izbutiseră să le ajungă tulpinele. De fapt, habar nu am ce scria ea pe listă, cert e că ştia cât de ascultători au fost de acolo. De pe lista minune. Cu flori.

Am cunoscut o elevă care a rămas fără profa de română, chiar când să păşească în clasa a VII-a, anul-cheie al şcolii gimnaziale. Pentru că mama ei era tot profă de română, pentru că mama ei era mamă, a întrebat-o pe fată ce profesor şi-ar dori să aibă şi de ce. Răspunsul mi-a plăcut: Este una, o ştiu de pe coridor, cred că ne-am potrivi...A devenit ceea ce numesc eu elevul-termometru, elevul cu care profesorul îşi intersectează privirea şi poate lua temperatura clasei: are sens ce face? Sunt intersecţii de repertorii? E facil sau e inaccesibil mesajul transmis? Într-o zi, ea a citit despre prietenie din Micul Prinţ şi noua ei profă a tot citit despre prietenie din Micul Prinţ pentru clase întregi de prinţi şi prinţese, pentru prinţi mari şi revoltaţi, pentru prinţese ascultătoare, frumoase şi preafrumoase.

Am reîntâlnit-o pe Ana în Plan B. Ştiam că desenează, că proiectează, dar nu am auzit-o niciodată cântând şi câteva remuşcări au muşcat fumul. Cum de mi-a scăpat? Că nu-i un amănunt şi, chiar dacă ar fi fost, nu pentru amănunte mă dau peste cap când mă duc la Fabrică? Acum ştiu, acum ştie că ştiu. Tot în Plan B, zilele trecute, două fete de la Andrei, profitând de semiîntuneric şi fum (hai că îmi găsesc o scuză!) au folosit atât de natural persoana a II-a singular, încât mi-au redat speranţa în tinereţea mea veşnică, recunoscută oficial de Orange (o să-ţi anunţăm părinţii că soliciţi informaţii în locul lor!) şi de vânzătorii ambulanţi care m-au anunţat că n-are rost să deschid uşa, dacă mama nu-i acasă.... După ce s-au dumirit că nu sunt verişoara cuiva de la masa care ne-a adunat întru prietenie, a ieşit ceva şi mai frumos, cel puţin aşa zic eu după mesajul pe care l-am primit pe fb. Mulţumesc, întotdeauna am avut un sistem în sistem şi n-a fost subsistem.

Să dai cadou ceva la care ţii....Prietenia are caracteristici, nu reguli. Aşadar nu poate avea nici nereguli. Sunt cuvinte pe care le-am auzit/citit. Pe o foaie A4 am primit două fragmente (ca pentru olimpiadă, cu itemi cu tot!) din Micul prinţ şi Despre prietenie, cu dragoste de Ioana Pârvulescu. Timpul de lucru era o zi întreagă, pentru rezolvarea subiectului nu era necesar să scriu nimic, iar punctajul nu se acorda (cred că era tot din oficiu!). E cel mai greu examen...la o cerinţă nici nu ştiu cum să-(mi) răspund. Cum să numesc o persoană care să vreau să-mi devină prieten? Eu nu îmi aleg prietenii, eu nu îmi aleg nici elevii.

Doar la bordel alegi, zice profu de filosofie de la Sava (Gabriel Sandoiu). Eu ştiu că sunt aleasă, nu neapărat cum a făcut-o în anul 2000 Ana Toma, ci într-un fel pe care unii îl numesc destin, alţii întâmplare, într-un fel care transformă şcoala de după şcoală în interval deschis. Am o listă şi ceea ce mă bucură e că nu trebuie să tai nimic şi pot adăuga planete noi, cu prinţi şi prinţese, cu trandafiri galbeni şi unici, cu vulpi înţelepte şi oi închise în cutii, cu fum fără fumuri, fără socoteli şi compromisuri.

Aş fi vrut vineri să-mi cânte Alen ceva de la Celelalte Cuvinte, dacă tot marca Rock FM aniversarea trupei. Dar nu era genul lui şi nicio chitară prezentă.În rest, oamenii îşi vedeau de ale lor.

Lingvistice

Îmi pierd vocea, nimic nou.
Vorbesc despre poezie cu elevii.O ucidem, printr-o complicitate asumată.
Citesc (iar) din Simona Popescu despre Fabrică. Lucrez şi eu în Fabrică şi mă apăr, mi-e foarte frică de contaminare.
Aflu azi de la un curs cu adulţii că nepoata mătuşii mă place. Sper să-i treacă, să vrea să fie ca ea, pentru că eu n-am fost ca ea, de-am ajuns ca mine.
Pavel e mişto (cred că-i plin de poezie şi de lene).
Psihologul îmi zice că pot să calc pe cadavre. Câteodată, mă convinge de ce eram convinsă.
Nu mai pot preda sintaxă la clasa a VIII-a. Nu sunt setaţi să priceapă legături. Să-i fac măcar să priceapă că între mine şi ei e interdependenţă, ca între subiect şi predicat. Eu, în mine, am hiat, deci nu prea pot fi predicat.
Corectez prea repede. Nimic nu mă corectează.
Ţin cursuri de comunicare. Mă învaţă P. cum e cu Skype, Viber, WhatsApp. Instalez. Aplic. Sunt plină de aplicaţii, funcţionez foarte eficient: cum respir, cum aplic.
Octavia are vernisaj. Aştept să o văd pe Martha. De 4 ani, Martha aşteaptă să fie Martha, dar Octavia a învăţat-o să aibă răbdare, că th-ul necesită ritual.

Ale câştigă olimpiada de lingvistică. La anul o să-mi amintesc că aş dori să mai scriu despre asta, acum am transformat câteva cuvinte dintr-o română sfâşietoare într-o limbă aglutinantă din Africa de Est (vorbită de bantu), asta numai ca să nu spun că, în rusă, John este omorât feminin, cu a în coadă. Şi, fireşte, în loc de felicitări şi mulţumiri.

Postbal

Ezitam dacă să scriu, aşa că i-am pus pe alţii - la alegere cu un text despre modalităţile de realizare a unei prezentări reuşite (nu, nu despre religia dacilor, ci aşa...în general.)

Clasa a XI-a despre Balul Majoratului. Despre sală, ţinute şi profi. Despre dans şi subsol, despre despărţiri şi despre bucurii de tot soiul. Despre prietenie şi dezamăgire, despre ţigări şi coborârea de pe soclu. Despre viitor.

Mâine, Diana va primi un 10, pe deplin meritat: cuvintele ei despre bal s-au aşezat firesc pe mirosul încă proaspăt al pregătirii, al trăirii şi apoi al asumării. A demonstrat că orice prezentare reuşită ţine de împărtăşire, de dăruire şi în acelaşi timp de rămânere egală cu sine însăşi. A ales ambele variante, asta era şi ideea.

În ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt simple. N-o să spun că am fost înainte la psiholog, că n-am avut aşteptări mari sau că mai pot ghici ce fete sunt pe placul vecinului din stânga...Că iar sunt surprinsă de apariţia unor foşti absolvenţi la astfel de evenimente sau că nu am dansat în sfârşit, în sfârşit, aproape ca-n zilele bune. Dar o să spun că mi-a plăcut după bal, la nebunie.

Nopţile sunt vreme de somn, în ultimul timp. N-am mai stat de mult până spre dimineaţă în faţa ecranului, să savurez arzând aburii năucitori ai Întâlnirii, resimţind momentul ca pe un soi de recompensă pentru un ce plasat în zona marilor taine. A fost important că ne-am auzit, după ce nu ne-am mai scris, fapt ce ne-a scos din zona virtualului, a simulărilor.(Mă tot mir cum de nu mi-a trecut prin cap până atunci să mai anulez depărtări apelând la tehnologia asta simultan bună şi rea!) Am vorbit despre noi şi ei, despre profesorii Profesori despre pasiuni şi iar despre ei. A fost bine că nu am inspirat aerul expirat de alţii. Indiferent de ce cred mamele şi iubiţii, am reuşit să punem cap la cap piesele unui puzzle deloc conspirativ. Aşa, fără like-uri consemnate.

De fapt, cum de faci faţă?

Simplu: trăiesc construind amintiri.

BINIDITAT   Dintre multe alte necunoscute, pe asta o stiam de la Tineri prin labirint :D

Pentru mâine

 Câteva cuvinte. Noi am învăţat să înotăm la fosta Baie populară.(Parcă aşa-i zicea!). Era frig, urât, un bazin mic, cu o gresie-faianţă mică, ciobită...Nu ne-a păsat, am învăţat şi cred că toată lumea s-a descurcat apoi măcar cu pluta, chiar dacă domnul profesor Briciu ţinea să absolvim cu 4 stiluri în dotare...

Stam la o cafea cu Mihai şi ne aminteam cum am fost, măcar din punctul ăsta de vedere, la fel. În rest, eu profă, el elev, el actor, eu regizor, eu redactor, el jurnalist ş.a.(Oho, şi ce debut în clasa a IX-a cu Se gată lumea, vin aricii, un text postmodern despre cum naşte o mamă un frate!) El a rămas artist, deşi e manager, cântă şi chiar cântă bine, eu am rămas profesoară, deşi am auzit şi voci mai mult sau mai puţin viclene ce mă chemau spre ceva spre altceva.

Orice ar face, tineretul TREBUIE să facă şi sport. E vorba de educaţie şi de respect faţă de sine. Voi susţine astfel de proiecte, indiferent de numele furnizorului, de cât de mic e oraşul şi de mari orgoliile.

Alt bazin, într-o adevărată casă a sportului, în câteva cuvinte.

4D

Era la modă fie să-ţi placă de Cazacu, fie să te enerveze la culme(mai ales dacă erai elev şi aveai nenorocul să te surprindă sărutând o fată în văzul tuturor. (Ce să mai zic de cei găsiţi în ipostaze şi mai intime, pe vremea când se făceau balurile în sala festivă şi sălile de clasă deveneau locuri numai bune de jurat credinţă veşnică). Oricum, era popular şi nu aveai cum să nu ştii de el, ce mai zice, cum şi cui...

Era la modă să-l regreţi după ce a dispărut. Poza asta e din excursia aceea nenorocită, din care elevii s-au întors acasă fără profesor. Probabil e ultima fotografie, habar nu am...nici nu mai ştiu dacă am mai scris despre el, dar cu siguranţă am vrut. E destul de greu, dar telefonul primit de la Ana-Maria şi gândurile noastre din nou îngemănate m-au convins. Ar fi fost, în 23, aniversarea zilei de naştere. În noaptea de 22 spre 23, într-un tren înfiorător, vocea lui se făcea ascultată şi l-am binecuvântat din nou mai ales pentru că a fost catalizatorul unei prietenii fără seamăn: Ana-Maria rămâne, după ani buni de la absolvire, exact acolo unde am simţit-o de prima dată şi asta pentru că relaţia noastră a fost una sănătoasă...şi dirigu' ei ştia.

Scriu pentru ea, pentru că s-a gândit la el. Pentru că mi-a trimis citatul din Brâncuşi "să văd dacă-i bun". Pentru că suntem la fel.

Prima dimensiune- Profesorul

Mi-a predat economie şi filosofie. Pentru expunerea concepţiei lui Blaga am primit un 8 şi o întrebare: Unde eşti TU? Am învăţat de-atunci să găsesc răspunsul.

A doua dimensiune - Colegul

M-am întors profesoară la liceul unde fusesem elevă. Mi-a spus: Mie îmi spui Mihai şi ai grijă că elevii vor încerca să profite...forţează limitele, nu-i cocoloşi şi nu te lăsa impresionată. La un consiliu profesoral de încheiere a situaţiei şcolare, eu şi Corneliu ne-am abţinut când s-a votat exmatricularea unui elev, pentru că nu înţeleseserăm exact motivele expuse de diriginte. Trebuie să dai credit colegilor, ne-a spus după şedinţă. Am învăţat şi asta.

A treia dimensiune - Părintele

Când am ajuns profesoara fiului său, eram curioasă ce atitudine va adopta.A fost "cuminte" până când am ajuns la radio cu Mihai jr şi Mircea(ei realizatori, eu invitată) şi am discutat despre mitul Eminescu. A sunat în direct să mă întrebe de ce îi las pe cei doi să-l dărâme pe "luceafăr". I-am explicat atunci că sunt atitudini postmoderne şi a înţeles că însăşi raportarea la poet e o recunoaştere a valorii...Elevii au citit, au comparat, au ajuns la filosofia germană, la Rig veda...S-au pregătit!

A patra dimensiune - Şeful

Am lucrat doi ani la ISJ la un proiect finanţat de Banca Mondială. M-a chemat el şi bine a făcut, aveam nevoie de o schimbare şi una care să mă facă să fiu plătită în dolari era binevenită. Acolo principala problemă era Subaru, toţi voiau să meargă cu el şi nu înţelegeau care îi era rostul.În fine, rezolva în felul său conflictele Cazacu- generalul şi atmosfera era ok. Cred că în ipostaza asta mi-a plăcut cel mai puţin, deşi el era convins că "cel mai naşpa am fost ca părinte..." Ştiu pentru că l-am întrebat şi l-am şi contrazis.

Încerc să-mi amintesc o piesă care-i plăcea. Râpa nu am găsit-o...Am găsit asta: Zob http://www.youtube.com/watch?v=7yESfLEHI04


 Nu-i la fel Liviu fără el. Dar se pare că nu-i cazul, deşi nu mai e o modă.