TUTTA LA VITA E FUORI!

...sunt cuvintele scrise de nişte elevi din Ancona, în centrul unui graffiti de pe un perete exterior. În şcoala lor, nimic nu umplea pereţii, cu excepţia unor orare, niciun stimul vizual, doar un kaki milităresc, cu o dungă bej. Ca la morgă.

Nu e nevoie de Daniel Goldman ca să fie subliniată importanţa stimulilor pentru dezvolarea creierului unui copil. Nici de teorii despre inteligenţa emoţională.

Doamna din minister, aflată în vizită la noi în şcoală, îşi exprima regretul că se pot ţine ore de română în cabinete de fizică. În liceu, puţini se mai obosesc acum cu personalizatul, eventual se pot bucura de creativitatea unor generaţii trecute sau se supun entuziasmului unui prof ce le recomandă să afişeze ceva produse ale activităţii lor. Atunci e şi mai rău: spânzură tot felul de foi A2, A3, A4, An, gata să se dezlipească la orice urlet educativ. Majoritatea sălilor sunt neutre precum locuitorii lor.

Nici nu-i de mirare, cam greu să se regăsească un grup în aceleaşi idei. Pereţii comuni sunt de domeniul trecutului, acum fiecare are peretele lui, iar fb permite renovări deloc costisitoare. În timpul orelor, nu te mai uiţi în jurul tău, ci în jos, acolo te găseşti, acolo îi găseşti şi pe alţii cu pereţii lor mai mult sau mai puţini stimulativi.

Îmi plăcea sala 28. Deasupra tablei, literele inversate comunicau: Aţi vrea voi să mai fiţi ca noi! (da, aşa se termină tabula rasa), îmi plăcea sala 22 cu Nodurile lui Laing şi piramida învăţării, îmi place sala 6, sunt acolo nişte cuvinte... ( chiar şi ale mele, dar decontextualizate, ca să meargă perfect ca scuză pentru fuga de la ore). Îmi place când oamenii au grijă de locul în care se întâlnesc să fie împreună.

Să fii împreună. Pentru asta, ai nevoie de pereţi comuni, între ei trebuie să rămână ceva. Altfel, toată viaţa se află afară.

Rezumat descriptiv

Din păcate pentru mine şi din fericire pentru mulţi alţii, astăzi n-am fost la şcoală. După ce mă mir de câtă răbdare am să gătesc diverse chestii uşoare pe care de-abia binevoieşte Ania să le privească (tot mai tare e nurofenul şi ceaiul de mentă), mă hotărăsc să deschid laptopul în căutare de ceva preocupări măcar pseudointelectuale.

Aveam în minte Act veneţian, monada, sufletele tari, decadenţe etc. şi mi s-a întâmplat ceva bun: printre multe alte reuşite al eseisticii şcolare, găsesc unul care mă bucură de-a dreptul.

http://referat.clopotel.ro/Camil_Petrescu_Act_Venetian___Rezumat_descriptiv-15176.html


E trimis de Mirela, dar pare scris de un băiat.Îmi place, chiar mi-aş dori un astfel de elev...Să consume atâta energie pentru şcoală, să citească, să înţeleagă, să rescrie, să dinamiteze analiza literară cu clişee, să simuleze inocenţa. Ştie mai mult ca notiţarii, cuminţii, serioşii. Până la urmă, se raportează postmodern la o dramă de idei, de la titlu până la final, cu tot misoginismul cu care bravează, gândeşte, se joacă, gândeşte. L-aş scutura până i-ar cădea toate figurile, dar, zău, mi l-aş dori în bancă aşa obraznic şi implicat.

 Câteva consideraţii care mi-au făcut ziua mai bună:

Succesul dramei de idei Act Venețian nu mai este azi apreciat și piesa nu se mai joacă, așadar trebuie să citim cu atenție didascaliile prin care autorul vorbește cu noi. Din ele aflăm că un personaj e supărat când înjură dar nu aflăm de ce și trebuie să ne gândim singuri.

Cellino este lepădătura unui mare erou venețian. Este de familie nobilă și îi place să se îmbrace. Pietro Gralla nu este lepădătura nimănui și îl admonestează cu asprime.

La sfârșitul scenei se produce trecerea de la violență verbală la psihanaliză. Aceasta era pe la începuturi, așa că momentul e scurt. Apoi Pietro Gralla, în vârstă de 40-50 de ani, vorbește despre condiția tinerilor. El explică în câteva fraze viziuni universalizante și atemporale împărtășite de toți cititorii și spectatorii. Tinerii sunt de oțel și nu mint. Ei încalecă viața cum vor și urăsc nedreptatea. Din păcate, venețienii nu au tineri.

Cellino trebuie să fie galant și pudrat pentru că trăiește într-un secol de rafinament. Lui Pietro îi place calitatea și nu cantitatea. El este viril, se uită doar la femei și ele îi dau calitate pentru că trăiește în alt secol. El l-a cunoscut pe Casanova, care este un obiectiv venețian faimos vizitat anual de multe femei

Dacă scena a III-a ne vorbește despre virtuțile bărbătești pe înțelesul tuturor, scena a IV-a este dedicată femeii și lucrurilor pe care le știm despre ea. Femeia nu este o persoană, ci un fel de lucru abstract care nu există. Ea este frumoasă și plină de bunătăți, dar trebuie privită de departe și în stare de ebrietate. Raționamentul e complex și ambiguu, de aceea Pietro repetă de 11 ori cuvântul femeie ca Cellino și cititorii să nu uite despre ce e vorba.

În scena a VI-a, Alta este o monadă, unitate metafizică descrisă de Leibnitz în 1714. Ea reflectă tot Universul. În secolul 21, Alta este un fractal.

Cellino se plânge că nu-i place să urce scări și că e ciudat chioșcul. Apoi o prinde pe Alta de fund. Asemenea multor personaje camilpetresciene, în sufletul lui se dă o luptă interioară între o femeie în vârstă și un bărbat excitat. Dialogul se poartă la început pe planuri diferite, cei doi monologând, de fapt, în paralel, marcă a neînțelegerii și a nepotrivirii de caracter. Apoi încep dulcegăriile. 

. Conflictul camilpetrescian e interior. Fiind pustnică, Alta nu vrea să facă sex. Ea nu are pofte josnice, ci vrea doar să vorbească și să fie ținută în brațe.

Alta se bucură de lalele roșii care nu i s-au oferit. Acesta e probabil un moment experimental de pantomimă. Idem, trebuie să își căptușească cuvintele. Apoi se transformă într-o pisică sentimentală. La final se umple de aluat pe dinăuntru.

Acest pasaj introduce o dimensiune tragică a personajului complex PietroGralla. El trăiește drama comandantului renumit care nu comandă nimic. Susținut de isteria exterioară, conflictul său interior se relevă tot mai complex. Ajuns șomer, el se întoarce la nevastă, care a rămas singura lui proprietate.

Pietro și Alta continuă să amestece psihanaliza cu metafizica într-o gingașă împletitură plină de gânduri frumoase. Ce strică femeile rămâne stricat.

Pietro e un biet șoarece. Alta nu are voie să aibă păreri, pentru că nu se pricepe la bărbați. Pietro îi reproșează că l-a înjunghiat și îi spune că de atunci nu mai are ce vorbi cu ea, contrazicând ultimele 5 scene. Rolul acestora este să ne convingă că dragostea și certurile în cuplu sunt demersuri intelectuale și psihanalitice, ca în viață.

Ajungem astfel la morala piesei, migălos construită de autor prin intermediul isteriei, al supradozei de testosteron și al frecției filozofice delicat întrețesute: femeile sunt niște ființe simple, incapabile de emoții complexe. Femeia este un umanoid interesant în momentul în care este făcut să sufere. Lipsită de instinctul de conservare, ea e motivată în viață de masochism. Se apropie de regnul animal, fiind foarte asemănătoare vacilor. Femeia are o inteligență redusă și este lipsită de instincte altele decât cele materne care, la rândul lor, au o motivație josnică, autoerotică, în ciuda aparențelor. Femeia este o entitate care trebuie * și schimbată ca un chilot, copii.

Nimic despre culesuri

Mă strâmb de la catedră cu un aer superior, nimic nu-mi convine, răspunsurile nu mă conving, nu-mi place nonverbalul şi cer nerv, cer voci sonore. Mă deranjează mizeria de lângă coşul de gunoi, de pe şi de sub bănci, amintesc că există un farmec al dezordinii şi o dezolare a murdăriei. Nu renunţ: unul să priceapă şi tot e bine.

Câteodată vorbesc singură, îmi place de mine. În timp ce rostesc vorbe înţelepte, mă ruşinez să zic că sunt înţelepte, de aceea nimeni nu le bagă în seamă, dar e bine aşa, mă duc, mă conduc la altele scurte, clare, imperative. Dresez, mă pricep când mă apucă.Vorbesc despre mine, trebuie să nu uit asta.

Pentru prima dată amân corectatul tezelor la clasa a XII-a. De obicei, rezolv rapid sarcina asta ca să nu uităm ce şi cum, că-i tare greu să revii la tinele evaluat. Totuşi, le-am citit pe toate o dată. Apoi le-am recitit şi am subliniat cu creionul, pixul roşu rămâne în penar - duşmanul foii albastre se odihneşte. Sunt semne că mă apucă.Iar.

Au trecut 11 ani de când am scris Tabula rasa, de când am pus tristeţea în replici şi melodii, în joc şi joacă. Toată clasa mea ştie piesa pe de rost, au învăţat-o, au jucat-o pentru alţii şi, pentru că nu există alternativă, poate o să o joace pentru ultima dată pentru ei, de data asta ochiul care plânge şi ochiul care râde vor fi propriii ochi, amintirile din liceu vor fi ale lor, întoarcerea fiicei risipitoare va simula întoarcerea fiecăruia dintre noi spre marea împărăţie aflată între ursului şi zimbrului.

Am mai spus: am sentimentul ratării ca dirigintă. Nu-mi place clasa, nu ştiu să fiu jandarm, contabil, nu ştiu să cert, să urlu şi nici să impun spirale spirituale. Instinctiv, îi apăr, mai ales de profa de geogra sau de ce-o fi, încerc să înţeleg de ce are T.I.C.-ul tic, le apăr pereţii şi crizele-pojar de personalitate. Carmen zicea că dragostea noastră e incompatibilă, aşa o fi. Poate totul e mult mai simplu.

Paradoxal, relaţiile individuale merg mult mai bine şi asta se datorează cunoaşterii principiilor lui Noica din Jurnalul filosofic. Am spus de la început că merită citit, măcar pentru a înţelege ideea de şcoală, de dragoste, de dragoste pentru muzică, de iertare, de rătăcire. Măcar. Toţi cei care au avut nevoie să spună, au fost ascultaţi. Nu ştiu dacă mai contează numărul lor, nici nu vreau să ţin minte asta. Sunt mulţumită că au ales să împărtăşească trăiri, probleme, chiar situaţii limită, că repertoriul comun s-a lărgit considerabil. E bine, suntem egali aşa, în aceeaşi bancă, capabili de creat amintiri.

„Să-i iei în mână sufletul şi să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânţă? Şi să fii, dacă poţi, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamna, care nu ştie nimic despre culesuri...”

Opţiuni

Nu ştiu când a început vacanţa, nu am simţit. E drept, nu m-am mai deplasat până la şcoală, dar asta nu înseamnă că am pus punct şi mi-am văzut de ale mele.

De fapt, mi-am văzut mai mult ca altădată. Şi nu mă refer la năucitoare curăţenii sau operaţiuni cu deviza "Cuptorul de aur". Nu. Doar la faptul că, în anul acesta, mi-am propus să nu mai vin în întâmpinarea dorinţelor pe care unii nu sunt siguri că le au. Astfel că, toţi cei care au rămas în aşteptare, obişnuiţi să fac eu primul, al doilea şi ultimul pas, să închid lumina şi să duc copilul prin vecini numai şi numai ca să-mi reintersectez destinul cu al lor, sunt, probabil, dezamăgiţi. Zic probabil pentru că e foarte posibil nici să nu-şi fi dat seama.Ne vedem?  a fost refrenul auzit/scris faţă de care nu am mai avut decât reacţia politicoasă (DA), atâta timp cât emiţătorul nu construia o strofă apendice care să-l facă funcţional. A fost simplu. Marţi, înainte de Crăciun plecam din localitate şi, până atunci, au ajuns în casa mea doar cei care au ţinut neapărat, autoinvitaţii cărora le-am răspuns în pijama şi le-am dat cu drag ceaiuri, cafele şi cărţi. Ei mă iubesc şi ciufulită şi răscolită.Ei îmi cunosc frigiderul şi mănâncă ce-mi place mie.

Nu, nu sunt supărată pe cei care nu au ştiut cum şi când. Dacă am simţit lipsa cuiva? Da, simt lipsa fiecăruia, m-am risipit în oamenii ce au fost un timp alături de mine, dar sunt întreagă şi foarte aproape de cei care au rămas.E clar, sunt situaţii în care Trebuie nu are ce căuta.Pur şi simplu. Ăsta este şi motivul pentru care am dezactivat opţiunea fb care anunţa întreaga prietenime că e aniversarea mea (că ziua de naştere nu avea cum :D)

Şi anul se încheie frumos, cu poezie, cu noi începuturi, cu poezie, cu P. sau cu T. sau cu încă un Prieten. Mişto.

Portretul poetului contemporan

Când am ajuns astăzi la Galileo Galilei (mai mult la Apărarea ...lui Paler), nu m-a surprins să aflu că ei ştiu de Experimentul Zaica şi nu din cauză că, ci datorită. Am dictat astăzi vreo 10 porunci despre fericire, dragoste, telefoane, uniformă şi liceu, drept răsplată că mi-au adus la cunoştinţă cum arată, pentru ei, un poet contemporan. 

Greu subiect la teză, dar am făcut pregătire înainte: portretul unei personalităţi istorice pe care o admiră (unii nu admiră şi nu scriu!), portretul profesorului ideal (greu nu era să îşi dea sema despre cine să scrie ca să ia zecele cadou!), apoi întâlnirea cu Dan Sociu din Plan B.

Cu acordul lor, câteva trăsături ale poetului contemporan. Mie îmi folosesc, ca să nu păţesc ceea ce îşi imaginează Cărtărescu că s-ar fi putut întâmpla dacă trecea pe stradă pe lângă Eminescu.

„Poetul contemporan este elegant, înalt, cu bărbia ascuţită şi cu un aer de intelectual.”

„Chipul său trebuie să fie unul interesant, pentru ca, atunci când cititorii îi văd portretul într-o biografie, acestora să le rămână imaginea în minte.”

„Este înalt, brunet, mereu la costum, iar cravata pe care o poartă la acesta este asortată cu batista din catifea de la buzunarul drept.”

„Cu privire la aspectul fizic, consider că este important să se îmbrace la modă, să poarte ochelari moderni, de diferite culori.”

„Din punct de vedere fizic, ar trebui să fie îngrijit, pentru că şi acest lucru atrage atenţia, iar oamenii, astfel, vor deveni interesaţi de operele lui.”

„Îmi imaginez poetul contemporan ca fiind un rocker cu părul lung şi haine de culoare închisă, cu ochi pătrunzători şi care poartă mereu un carneţel pentru schiţele poeziilor.”

„Trebuie să aibă un aspect al feţei frumos, pentru a putea atrage persoane la lansările sale şi pentru a-şi putea vinde cărţile mult mai bine.”

„O altă calitate pe care trebuie să o aibă poetul contemporan este modestia, să nu se laude în operele sale.”

„Este o persoană calmă, ceea ce se poate observa şi în lucrările sale, care de cele mai multe ori sunt scrise în versuri care conţin rime.”

„Un poet contemporan ar trebui să fie în primul rând romantic şi să iubească natura.”

„Trebuie să fie o fire melancolică şi întotdeauna să facă glume pe seama unor persoane.”

„Poetul ar trebui să ştie răspunsul la întrebările cititorilor.”

„Scrie doar noaptea, având lângă el o băutură, când se poate desprinde de toate problemele oraşului, ca să poată să-şi asculte gândurile.”

„Trebuie să ştie că, în ziua de azi, interesul oamenilor pentru poezie a scăzut.”

„Cred că poetul ar trebui să fie mulţumit de ceea ce face, să-i placă şi în fiecare zi să fie mândru de el.”

„Poetul trebuie să aibă imaginaţie şi să încerce să nu scrie aceleaşi banale poezii de dragoste.”

„Trebuie să fie o persoană sociabilă, pentru a se putea integra în cluburile de poezie.”

„Toate trăirile sale le scrie într-un jurnal, care pe urmă devine poezii celebre.”

„Poeţii contemporani se axează în general pe ce văd, ce aud şi ce fac alţii.”

Poetul contemporan ar putea să arate aşa:

 Sau aşa:

Sau nu.

Mulţumesc 11 H, Ale, Tea, Ilinca şi tuturor celor care mă ajută să-mi îndeplinesc dorinţele. Cea de astăzi e şi pentru mâine.

Cardinale

Am cunscut o profă căreia îi plăceau trandafirii galbeni (ţin minte, pentru că şi mie îmi plac florile galbene). Ea comanda flori, iar elevii, la gândul unei coabitări mai liniştite, executau de fiecare dată când intervenea câte-un eveniment şcolar. Exista şi o listă: numele, prenumele, ocupaţia părinţilor, care, câte flori, ce ambalaj şi, probabil, ce grad de înflorire le putea fi atribuit, câte frunzuliţe şi la ce lungime izbutiseră să le ajungă tulpinele. De fapt, habar nu am ce scria ea pe listă, cert e că ştia cât de ascultători au fost de acolo. De pe lista minune. Cu flori.

Am cunoscut o elevă care a rămas fără profa de română, chiar când să păşească în clasa a VII-a, anul-cheie al şcolii gimnaziale. Pentru că mama ei era tot profă de română, pentru că mama ei era mamă, a întrebat-o pe fată ce profesor şi-ar dori să aibă şi de ce. Răspunsul mi-a plăcut: Este una, o ştiu de pe coridor, cred că ne-am potrivi...A devenit ceea ce numesc eu elevul-termometru, elevul cu care profesorul îşi intersectează privirea şi poate lua temperatura clasei: are sens ce face? Sunt intersecţii de repertorii? E facil sau e inaccesibil mesajul transmis? Într-o zi, ea a citit despre prietenie din Micul Prinţ şi noua ei profă a tot citit despre prietenie din Micul Prinţ pentru clase întregi de prinţi şi prinţese, pentru prinţi mari şi revoltaţi, pentru prinţese ascultătoare, frumoase şi preafrumoase.

Am reîntâlnit-o pe Ana în Plan B. Ştiam că desenează, că proiectează, dar nu am auzit-o niciodată cântând şi câteva remuşcări au muşcat fumul. Cum de mi-a scăpat? Că nu-i un amănunt şi, chiar dacă ar fi fost, nu pentru amănunte mă dau peste cap când mă duc la Fabrică? Acum ştiu, acum ştie că ştiu. Tot în Plan B, zilele trecute, două fete de la Andrei, profitând de semiîntuneric şi fum (hai că îmi găsesc o scuză!) au folosit atât de natural persoana a II-a singular, încât mi-au redat speranţa în tinereţea mea veşnică, recunoscută oficial de Orange (o să-ţi anunţăm părinţii că soliciţi informaţii în locul lor!) şi de vânzătorii ambulanţi care m-au anunţat că n-are rost să deschid uşa, dacă mama nu-i acasă.... După ce s-au dumirit că nu sunt verişoara cuiva de la masa care ne-a adunat întru prietenie, a ieşit ceva şi mai frumos, cel puţin aşa zic eu după mesajul pe care l-am primit pe fb. Mulţumesc, întotdeauna am avut un sistem în sistem şi n-a fost subsistem.

Să dai cadou ceva la care ţii....Prietenia are caracteristici, nu reguli. Aşadar nu poate avea nici nereguli. Sunt cuvinte pe care le-am auzit/citit. Pe o foaie A4 am primit două fragmente (ca pentru olimpiadă, cu itemi cu tot!) din Micul prinţ şi Despre prietenie, cu dragoste de Ioana Pârvulescu. Timpul de lucru era o zi întreagă, pentru rezolvarea subiectului nu era necesar să scriu nimic, iar punctajul nu se acorda (cred că era tot din oficiu!). E cel mai greu examen...la o cerinţă nici nu ştiu cum să-(mi) răspund. Cum să numesc o persoană care să vreau să-mi devină prieten? Eu nu îmi aleg prietenii, eu nu îmi aleg nici elevii.

Doar la bordel alegi, zice profu de filosofie de la Sava (Gabriel Sandoiu). Eu ştiu că sunt aleasă, nu neapărat cum a făcut-o în anul 2000 Ana Toma, ci într-un fel pe care unii îl numesc destin, alţii întâmplare, într-un fel care transformă şcoala de după şcoală în interval deschis. Am o listă şi ceea ce mă bucură e că nu trebuie să tai nimic şi pot adăuga planete noi, cu prinţi şi prinţese, cu trandafiri galbeni şi unici, cu vulpi înţelepte şi oi închise în cutii, cu fum fără fumuri, fără socoteli şi compromisuri.

Aş fi vrut vineri să-mi cânte Alen ceva de la Celelalte Cuvinte, dacă tot marca Rock FM aniversarea trupei. Dar nu era genul lui şi nicio chitară prezentă.În rest, oamenii îşi vedeau de ale lor.

Lingvistice

Îmi pierd vocea, nimic nou.
Vorbesc despre poezie cu elevii.O ucidem, printr-o complicitate asumată.
Citesc (iar) din Simona Popescu despre Fabrică. Lucrez şi eu în Fabrică şi mă apăr, mi-e foarte frică de contaminare.
Aflu azi de la un curs cu adulţii că nepoata mătuşii mă place. Sper să-i treacă, să vrea să fie ca ea, pentru că eu n-am fost ca ea, de-am ajuns ca mine.
Pavel e mişto (cred că-i plin de poezie şi de lene).
Psihologul îmi zice că pot să calc pe cadavre. Câteodată, mă convinge de ce eram convinsă.
Nu mai pot preda sintaxă la clasa a VIII-a. Nu sunt setaţi să priceapă legături. Să-i fac măcar să priceapă că între mine şi ei e interdependenţă, ca între subiect şi predicat. Eu, în mine, am hiat, deci nu prea pot fi predicat.
Corectez prea repede. Nimic nu mă corectează.
Ţin cursuri de comunicare. Mă învaţă P. cum e cu Skype, Viber, WhatsApp. Instalez. Aplic. Sunt plină de aplicaţii, funcţionez foarte eficient: cum respir, cum aplic.
Octavia are vernisaj. Aştept să o văd pe Martha. De 4 ani, Martha aşteaptă să fie Martha, dar Octavia a învăţat-o să aibă răbdare, că th-ul necesită ritual.

Ale câştigă olimpiada de lingvistică. La anul o să-mi amintesc că aş dori să mai scriu despre asta, acum am transformat câteva cuvinte dintr-o română sfâşietoare într-o limbă aglutinantă din Africa de Est (vorbită de bantu), asta numai ca să nu spun că, în rusă, John este omorât feminin, cu a în coadă. Şi, fireşte, în loc de felicitări şi mulţumiri.