2 ani

Coronita neascultatoare



La multi ani, Ania!
Seara de duminica

20.10.2010

Spuneam, într-o doară, la începutul anului, că aştept ziua de 20 octombrie. Anul acesta, arată aşa: 20.10.2010.

Pare o zi perfectă, o perfectă zi perfectă, cum scrie Ema la status, o zi pe care am ales-o să te mai sun o dată, după atâta timp de tăcere. Şi asta am făcut, mă bucur că n-ai răspuns, că nu mai ştiam să te întreb altceva decât banalul Ce mai faci? de care ne amuzam cândva… Aşadar, prietene, am făcut ce-am zis şi m-am lămurit că misterioasa ta dispariţie e de fapt un act atent programat. Fugi de o iubită către alta, dar de o prietenă, că-ţi schimbi iubita! Câte semne de întrebare rămân?Vroiai să văd cum e: trebuia să ştii că mă descurc cumva. Viii cu viii…

Aş fi vrut să nu-ţi pese atât. Probabil că m-ai iubit prea mult atunci, când eu habar nu aveam că ştii conjuga astfel de verbe. Ai vrut să câştigi? Ai câştigat: cel mai greu e să pierzi un prieten!


P.S. Mulţumesc pt că ai făcut să existe şi Complexul Penelopa. Caut ceva cu/despre tine




Al treilea

Pe Dali l-am găsit împreună în fragmente de jurnal
şi câteva însemnări ne-au convins să-l ţinem alături.
Apoi tu l-ai înţeles şi mi l-ai oferit îmbunătăţit,
ca să-l pot şi eu pricepe, pe el şi pe tine.
Nu l-am împărţit niciodată, dar, dac-ar fi s-o facem
tu ai lua lebedele şi eu elefanţii.

Ştim amândoi cine e cu picioarele pe pământ.

Miruna

Miruna stă în ultima bancă şi are ochii albaştri. Nu este prea vorbareată şi nici nu caută să iasă în evidenţă, ca majoritatea elevilor din clasa a V-a, secţia germană. Prezenţa Mirunei mă surprinde însă de fiecare dată, pentru că îmi aminteşte mereu de Patricia, ca şi cum cele două surori ar emana aceeaşi energie, ar respira acelaşi aer, în acelaşi fel...Poate e cel mai emoţionant moment al reîntoarcerii mele la şcoală şi chiar al debutului toamnei!

Sunt foarte încântată de clasa a IX-a, unde am dirigenţia, de a XI-a care parcă mă aştepta de anul trecut, se pare că şi XII D-ul se vor alege cu mine, iar clasele a V-a sunt întotdeauna molipsitoare de optimism. Ceea ce simt pt XII C nu a încăput niciodată în cuvinte, de aceea mi-e greu şi să-i vizitez. Îmi place la şcoală, mă bucur că n-am cedat presiunii de a lucra iar cu adulţii!

Ştiu că m-am întors pe blog mai târziu decât am promis, dar nu am încă net acolo unde m-am mutat şi e mai greu să scriu pe la alte computere. Voi rezolva problema, am primit deja o mulţime de soluţii! Zice Gabi că cele 500 de accesări de peste vară se datorează interesului cititorilor fideli: sper să fiu mai harnică! Mulţumiri lui Virgil, care a ales să mă promoveze pe blogul lui, cel puţin ştiu că, în afara elevilor mei, vor citi ce scriu şi fetele de la tae-bo şi studenţii de la sport!:)


Bine v-am regăsit! Datorita Mirunei am hotărât să scriu azi aici.

Vacanţă

Dacă tot a venit vacanţa, mai schimbăm şi noi decorul şi ne mutăm cartierul general la Colibiţa, pentru următoarele 2 luni. Aşadar, voi lua o pauză, nu înainte de a mulţumi cititorilor acestui blog pentru interesul manifestat, concretizat în peste 2300 de accesări în mai puţin de 2 luni. Gabi zice că-i foarte bine, iar eu că este, în primul rând, meritul lui.


Să aveţi cu toţii parte de o vară revigorantă şi cât mai lungă!Ne revedem la sfârşitul lui august, cu bucurie!

La mulţi ani celor care-şi vor sărbători ziua de naştere în această perioadă: Adriana,Horauţiu B., Monica B., Horaţiu C.,Bonku,mama Adrianei (Emilia), Monica H.,Bill,bunica mea( Elvira),Ofelia,Lucian,Claudiu, Graţiela,Alexandru, Mihai, Patricia, Ale, Olivia D., Leo,Călin, soacra alteia (Lucia), Elena, Anca etc. Dacă am uitat pe cineva, voi reveni...:)

Numai bine tuturor!

cotidian şi nu prea

2 lucruri m-au marcat azi: convorbirea telefonică, după...câţi ani? cu prietenul meu, Călin, şi călătoria cu "bărbatul vieţii mele". Primul, mult mai mult!

Aşadar, m-am bucurat să-i aud vocea, râsul şi replicile. M-am bucurat să-i ştiu familia sănătoasă şi completă. M-au bucurat şi nişte amintiri comune legate de Târgu-Mureş şi de cetatea veche. După ce-am închis telefonul, am renunţat să mai stau tolănită la soare şi am făcut 4 ture de bazin, atât eram de...plină de elan! Ce bine! Ce bine! Am promis foto :)



Călătoria asta stă sub semnul monologului. Omul ăsta, când vorbeste, parcă încearcă să se convingă pe el însuşi (am folosit stilistic pleonasmul!) că are dreptate. Şi zice. Şi se enervează. Şi se calmează. Şi accelerează. Şi vrea să mă sărute. Iar!
Vrea să ştie de ce am două cozi, dacă abdomenul meu e tare, dacă am mâncat. Eu nu vreau decât să nu-i mai fie frică: de mine, de el! Zice că sunt singura fiinţă din lumea asta care a îndrăznit să i se împotrivească:mă urăşte pentru asta! Doamne, habar nu are ce-i iubirea, după câte observ în discursul lui: vorbeşte despre ea ca despre o locuinţă întăbulată. Aşadar, cum aş putea să-l iubesc??? Aş vrea să fie mai bătrân. Măcar cu 5 ani! Mai jos, un pic din Cucta, apropo de iubire:

Ce mi-aş putea dori de la el? Să stea cu mine şi să mă prefac că nu-mi dau seama că trădează? Să-l aştept şi să uit că, în timp ce era cu mine, îl aştepta alta? Să folosească TREBUIE asociat cu persoana mea ar fi o cale sigură de-a mă îndepărta iremediabil de tot ce înseamnă dorinţă. Când alege să fie cu mine o face pentru că simte, nu pentru că e obligat. Asta vreau: să nu mimeze relaţii şi să nu mă pună în situaţia de a juca un rol istovitor de femeie mulţumită. Vreau acea parte din el care poate să găsească în mine ceva, oricât de nesemnificativ, care să mă scoată din şirul de femei faţă de care nu simt decât compasiune. Dacă mai crede că aş putea vreodată să mă împac cu gândul că nu sunt decât una dintre ele înseamnă că habar nu are ce înseamnă o femeie care iubeşte. De multe ori m-am gândit că are imagini de femei îndrăgostite şi atât. Cine te iubeşte, te iubeşte pentru totdeauna: restul e părere.



În rest, mi-e dor de Claudiu şi sper să-l văd mâine. E aducător de echilibru şi mă ajută să merg mai departe. Deja, de ani buni!

Nuova Guardia

Reproduc integral articolul lui Mircea Cărtărescu din Dilema Veche de astăzi. Asta pentru că zilele astea m-am gândit mult la fotbal şi, de ce să nu recunosc, aştept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă în Africa de Sud. În plus, o să-l parafrazez pe Horaţiu, al cărui status a rămas de ieri POIMÂINE... şi o să scriu acum MÂINE: începe Campionatul Mondial de Fotbal! Vizionare plăcută tuturor celor pasionaţi, în special celor care m-au făcut pe mine să nu ratez niciun meci mare,din timpul facultăţii până în zilele noastre!


Nuova Guardia
- ura și galeriile de fotbal -



Am copilărit în Ştefan cel Mare, destul de aproape de stadionul "Dinamo". De multe ori, cu doi-trei prieteni, săream gardul ca să-i vedem pe fotbalişti antrenîndu-se. De obicei nu apucam să-i vedem, însă, pentru că ne prindea paznicul, ne trăgea cîteva şuturi îndesate şi ne dădea afară. Duminicile, pe cînd mîncam în familie, holbîndu-ne la Planeta giganţilor, auzeam deodată cîte un răcnet uriaş, îndepărtat, ca un talaz marin. Ştiam atunci că se mai dăduse un gol pe Dinamo. Cînd am mai crescut, tata mă lua la meci şi puteam vedea atunci o privelişte tipică anilor '60: un stadion întreg plin cu bărbaţi în cămăşi albe, cu mîneci suflecate. Parcă trăiam într-un televizor alb-negru. Doar terenul, cu fotbaliştii în tricouri mohorîte, aducea oarece culoare. Şi uriaşul cer azuriu deasupra. Era o lume muncitorească, relativ benignă, cu tipi neciopliţi şi hazlii, pe care curgea sudoarea, cu coifuri de ziare pe cap, cu "huo"-uri şi "dă-i la oase" lipsite de imaginaţie, dar şi de ură. "Ia vezi, că eu nu ştiu multe!" mă ameninţa stereotip tata de cîte ori îl enervam, şi eu nu încetam să mă mir cum se poate lăuda un om că nu ştie multe. Pînă şi fiorosul "crăpare-ar fierea-n tine" al mamei - care, inutil de spus, şi-ar fi dat viaţa pentru mine - era mai mult glumeţ şi grotesc decît realmente agresiv. Hotărît, ura, dispreţul, violenţa nu prea intrau în formula cartierelor muncitoreşti de atunci decît, poate, prin excepţie. Pe garduri nu scria decît fie "hai Rapidul", fie "uă Rapidul". Pe noi, copiii, nu ne ducea mintea la mai mult decît "Hai Dinamo la gunoi şi cu Steaua după voi", sau "Hai Dinamo la baie".

Am mers într-o vreme foarte des pe stadion, de fiecare dată cînd Dinamo juca acasă. Strigam şi eu pînă răguşeam. Am ieşit şi eu pe străzi, mărşăluind în tăcere, cînd Steaua a luat Cupa campionilor, şi apoi în fiesta victoriei cu Argentina. Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naţionala cîştigă. Amărăciunii cînd pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica şi necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate şi că microbiştii s-au transformat în microbi... S-au mai scris articole despre şovinismul mergînd pînă la neo-nazism al unora dintre galerii, despre nişte site-uri incredibile pe internet (invitaţii directe la exterminarea - chiar acest cuvînt era folosit - ţiganilor şi, în general, a oponenţilor), dar climatul de teroare şi violenţă se-ntinde mult mai departe şi marchează mai direct viaţa noastră cotidiană.

Mai întîi sînt graffiti-urile pe care le vezi pretutindeni: pe gardurile de beton ale unor fabrici părăsite, pe zidurile blocurilor, în closete şi pe băncile elevilor. Cam trei sferturi dintre ele ţin de confruntările dintre galerii, suprapuse confruntărilor dintre cartiere căci, la fel ca în muzica hip-hop, noua mitologie a cartierului este omniprezentă, cu toată atmosfera de ghetoizare şi agresivitate. Cît este doar un joc şi cît este "pe bune"? Nici o problemă, în orice joc se cuprinde un "pe bune" latent. Iniţial nici nu am ştiut la ce se referă inscripţii enigmatice de tipul NUOVA GUARDIA COLENTINA, lăţite pe cîţiva metri buni de perete şi însoţite de semne la fel de bizare. COLENTINA ANTIGIULEŞTINA era ceva mai transparent însă, şi un MOARTE ŢIGANILOR scris chiar dedesubt decripta mesajul. Giuleştenii, prin urmare, erau identificaţi cu ţiganii şi cu echipa Rapid. Galeriile altor echipe, probabil mai pure rasial şi mîndre de asta, declarau un război neîmpăcat în acelaşi timp unei echipe şi unei etnii. Cuvîntul "moarte" alternează monoton în aceste sloganuri cu cuvîntul "muie". Unul reprezintă ura, celălalt dispreţul. Primul identifică o echipă cu o entitate demnă de dragoste sau de ură necondiţionată (CÎINE PÎNĂ LA MOARTE, scrie un suporter al lui Dinamo, pînă la urmă un fel de erou legendar, acelaşi de-a lungul timpului, în ciuda schimbării tuturor jucătorilor, adulat sau demonizat. Un nume propriu, cum o arată o expresie ca moarte lu' Steaua... Celălalt termen semnifică, în sfera sexuală, o practică pretins înjositoare (felatio). A da muie înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că "toate sînt tîrfe", că "femeia nu e om", adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e transferat şi în zona confruntării sportive. "I-am avut", "le-am tras-o", "le-am dat muie" e aici sinonim cu "i-am învins". Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, şovinismul merg întotdeauna împreună în largile populaţii de-clasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat şi augmentat vechi moduri de gîndire tribale.

Sînt, apoi, tramvaiele şi trenurile pline cu suporterii ce se duc sau se-ntorc de la un meci. O prietenă mi-a povestit cum era să fie violată şi jefuită pe cînd se-ntorcea din provincie. Cum stătea singură într-un compartiment, au năvălit deodată peste ea cîţiva dintre cei mai multe sute de puştani care năpădiseră trenul, bînd, răcnind şi agitînd steaguri, bruscînd călătorii şi distrugînd compartimentele. Erau elevi de liceu, amestecaţi cu inşi ce păreau vagabonzi sau boschetari. Era cu neputinţă să te înţelegi cu ei. Doamna respectivă a trăit o oră de teroare pînă a ajuns în gară, înghesuită şi insultată absolut gratuit. I-am întîlnit şi eu în Gara de Nord, acum cîteva zile. De departe păreau drăguţi şi pitoreşti, cum erau înfăşuraţi în culorile echipei favorite. De asemenea, de foarte aproape, luaţi adică individual, erau ceva mai mult decît nişte copii, cu excepţia liderilor, ale căror trăsături erau, unele cel puţin, dubioase rău. Dar era în ei ceva surd ameninţător, ceva primitiv pe care trecătorii îl simţeau şi care-i făcea să ocolească grupurile de microbişti. Din cînd în cînd cîte unul dintre aceştia răcnea înspăimîntător cîte un slogan din cele de mai sus, şi era imediat urmat de un cor de urlete. Printre tineri erau şi cîteva fete, de asemenea liceene. Dumnezeule, ce era la gura lor! E probabil stupid, dar încă sînt şocat de fetele care vorbesc la fel de porcos ca şi colegii lor. "Tu vorbeşti", îi spunea una celeilalte, "care nici nu ştii ce-i aia pulă? Să vorbeşti după ce o să te fuţi şi tu!" Cine erau inşii ăştia? În mod sigur nu erau generaţia Humanitas, dar nu erau nici măcar generaţia Pro... Şi totuşi merg zilnic la o şcoală cu pretenţie de universalitate a cunoştinţelor, au acasă treizeci de canale de televiziune... Cum nu devin schizofreni cînd învaţă despre metaforă, algoritmi, formaldehide, sincopă de timpi, iar afară, în gaşca de la bloc, folosesc doar zece cuvinte recurente din sfera lui "muie", "marfă", sugi" şi "să moară"? Nu vreau să par conservator, am apărat întotdeauna fenomenele de cultură a străzii şi mi se pare, de exemplu, că formaţii ca B.U.G. Mafia sau R.A.C.L.A. - şi mult mai puţin secondanţii lor - au reinjectat viaţă în venele obosite ale muzicii noastre. Încep să cred însă că la grotescul distanţei dintre şcoală şi gaşcă îşi aduc contribuţia nu doar şcoala românească de azi (o utopie învechită combinată cu un sistem penitenciar), dar, pînă la urmă, şi gaşca (de cele mai multe ori o sectă primitivă şi îndobitocitoare). Iar cînd zeci de găşti se adună într-o galerie, urmările sînt imprevizibile, pe fondul regresiei şi destrămării evidente a lumii româneşti.

Oricum, mă consolez, mai avem ceva drum de parcurs pînă la hooligan-ii englezi şi la băile de sînge de tip Heysel (aşa s-o scrie?). Şi, oricum, mai există încă o modalitate de a vedea comod şi liniştit un meci de fotbal, fără ca urlete de fiară să-ţi mulgă glandele suprarenale: la televizor, cu o cutie de bere în faţă.

Ana-Maria

I-am promis Anei-Maria că o să scriu azi ceva despre/pentru ea. De LA MULŢI ANI!:)

Sunt multe amintiri: de când era elevă în clasa a XI-a (în 1997), din tabăra de la mare, de la bac, de la Cluj, din primii ani de facultate, de la absolvirea cu petrecerea de rigoare, de la Sovata cu Daciana, de la nunta ei, copilul, vizitele la cimitir la fostul ei diriginte, întâlnirea de 10 ani...plăcintele mamei ei!

Aşadar, Ana-Maria, ce să detaliez? Poate ar merita momentul bacului, când ai ţinut neapărat să vin cu tine la proba orală, ai plecat cu emotii uriaşe din cabinetul meu şi te-ai întors cu un 10 şi cu o farfurie mare de cireşe pe care comisia ţi-a oferit-o, pt ca a observat că priveai insistent spre fructele sezonului!

Au trecut ceva ani şi, de ziua ta, fragmente din Pacea cu zmeii, pentru a recrea atmosfera aceea...:)

Făt-Frumos: Nu vrei să-ţi aduc eu salată din Grădina Ursului?
Ileana: Nu, mulţumesc! Mai bine iau de la aprozar. De ce să furi salată din grădina altuia? Fie şi a ursului. Ursul a pus-o, ursul s-o mănânce!

Făt-Frumos: Dansează, dansează, frate! Europa e cu ochii pe noi. Să vadă Europa cum respectăm noi drepturile zmeilor...
Zmeul Zmeilor: Ai dreptate. E mult mai plăcut să dansăm, decât să ne luptăm...

Făt-Frumos: E adevărat, am cam îmbătrânit... Oare m-am urâţit?
Calul: Dumneata, stăpâne, oricât te-ai urâţi, tot Făt-Frumos rămâi. Aşa eşti trecut în actul de naştere...

Făt-Frumos: Adică, ce încălcare vezi tu, măi Zmeule? Ordinea e cea alfabetică. "Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor". Făt-Frumos se scrie cu F, care e literă de frunte, spre deosebire de Z, de la Zmeu, care este coada şi ruşinea alfabetului!
Zmeul Zmeilor: Să-ţi fie ruşine! Acesta este un alfabet discriminatoriu. La noi, pe tărâmul celălalt, alfabetul începe cu Z...