Lingvistice

Îmi pierd vocea, nimic nou.
Vorbesc despre poezie cu elevii.O ucidem, printr-o complicitate asumată.
Citesc (iar) din Simona Popescu despre Fabrică. Lucrez şi eu în Fabrică şi mă apăr, mi-e foarte frică de contaminare.
Aflu azi de la un curs cu adulţii că nepoata mătuşii mă place. Sper să-i treacă, să vrea să fie ca ea, pentru că eu n-am fost ca ea, de-am ajuns ca mine.
Pavel e mişto (cred că-i plin de poezie şi de lene).
Psihologul îmi zice că pot să calc pe cadavre. Câteodată, mă convinge de ce eram convinsă.
Nu mai pot preda sintaxă la clasa a VIII-a. Nu sunt setaţi să priceapă legături. Să-i fac măcar să priceapă că între mine şi ei e interdependenţă, ca între subiect şi predicat. Eu, în mine, am hiat, deci nu prea pot fi predicat.
Corectez prea repede. Nimic nu mă corectează.
Ţin cursuri de comunicare. Mă învaţă P. cum e cu Skype, Viber, WhatsApp. Instalez. Aplic. Sunt plină de aplicaţii, funcţionez foarte eficient: cum respir, cum aplic.
Octavia are vernisaj. Aştept să o văd pe Martha. De 4 ani, Martha aşteaptă să fie Martha, dar Octavia a învăţat-o să aibă răbdare, că th-ul necesită ritual.

Ale câştigă olimpiada de lingvistică. La anul o să-mi amintesc că aş dori să mai scriu despre asta, acum am transformat câteva cuvinte dintr-o română sfâşietoare într-o limbă aglutinantă din Africa de Est (vorbită de bantu), asta numai ca să nu spun că, în rusă, John este omorât feminin, cu a în coadă. Şi, fireşte, în loc de felicitări şi mulţumiri.

Postbal

Ezitam dacă să scriu, aşa că i-am pus pe alţii - la alegere cu un text despre modalităţile de realizare a unei prezentări reuşite (nu, nu despre religia dacilor, ci aşa...în general.)

Clasa a XI-a despre Balul Majoratului. Despre sală, ţinute şi profi. Despre dans şi subsol, despre despărţiri şi despre bucurii de tot soiul. Despre prietenie şi dezamăgire, despre ţigări şi coborârea de pe soclu. Despre viitor.

Mâine, Diana va primi un 10, pe deplin meritat: cuvintele ei despre bal s-au aşezat firesc pe mirosul încă proaspăt al pregătirii, al trăirii şi apoi al asumării. A demonstrat că orice prezentare reuşită ţine de împărtăşire, de dăruire şi în acelaşi timp de rămânere egală cu sine însăşi. A ales ambele variante, asta era şi ideea.

În ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt simple. N-o să spun că am fost înainte la psiholog, că n-am avut aşteptări mari sau că mai pot ghici ce fete sunt pe placul vecinului din stânga...Că iar sunt surprinsă de apariţia unor foşti absolvenţi la astfel de evenimente sau că nu am dansat în sfârşit, în sfârşit, aproape ca-n zilele bune. Dar o să spun că mi-a plăcut după bal, la nebunie.

Nopţile sunt vreme de somn, în ultimul timp. N-am mai stat de mult până spre dimineaţă în faţa ecranului, să savurez arzând aburii năucitori ai Întâlnirii, resimţind momentul ca pe un soi de recompensă pentru un ce plasat în zona marilor taine. A fost important că ne-am auzit, după ce nu ne-am mai scris, fapt ce ne-a scos din zona virtualului, a simulărilor.(Mă tot mir cum de nu mi-a trecut prin cap până atunci să mai anulez depărtări apelând la tehnologia asta simultan bună şi rea!) Am vorbit despre noi şi ei, despre profesorii Profesori despre pasiuni şi iar despre ei. A fost bine că nu am inspirat aerul expirat de alţii. Indiferent de ce cred mamele şi iubiţii, am reuşit să punem cap la cap piesele unui puzzle deloc conspirativ. Aşa, fără like-uri consemnate.

De fapt, cum de faci faţă?

Simplu: trăiesc construind amintiri.

BINIDITAT   Dintre multe alte necunoscute, pe asta o stiam de la Tineri prin labirint :D

Pentru mâine

 Câteva cuvinte. Noi am învăţat să înotăm la fosta Baie populară.(Parcă aşa-i zicea!). Era frig, urât, un bazin mic, cu o gresie-faianţă mică, ciobită...Nu ne-a păsat, am învăţat şi cred că toată lumea s-a descurcat apoi măcar cu pluta, chiar dacă domnul profesor Briciu ţinea să absolvim cu 4 stiluri în dotare...

Stam la o cafea cu Mihai şi ne aminteam cum am fost, măcar din punctul ăsta de vedere, la fel. În rest, eu profă, el elev, el actor, eu regizor, eu redactor, el jurnalist ş.a.(Oho, şi ce debut în clasa a IX-a cu Se gată lumea, vin aricii, un text postmodern despre cum naşte o mamă un frate!) El a rămas artist, deşi e manager, cântă şi chiar cântă bine, eu am rămas profesoară, deşi am auzit şi voci mai mult sau mai puţin viclene ce mă chemau spre ceva spre altceva.

Orice ar face, tineretul TREBUIE să facă şi sport. E vorba de educaţie şi de respect faţă de sine. Voi susţine astfel de proiecte, indiferent de numele furnizorului, de cât de mic e oraşul şi de mari orgoliile.

Alt bazin, într-o adevărată casă a sportului, în câteva cuvinte.

4D

Era la modă fie să-ţi placă de Cazacu, fie să te enerveze la culme(mai ales dacă erai elev şi aveai nenorocul să te surprindă sărutând o fată în văzul tuturor. (Ce să mai zic de cei găsiţi în ipostaze şi mai intime, pe vremea când se făceau balurile în sala festivă şi sălile de clasă deveneau locuri numai bune de jurat credinţă veşnică). Oricum, era popular şi nu aveai cum să nu ştii de el, ce mai zice, cum şi cui...

Era la modă să-l regreţi după ce a dispărut. Poza asta e din excursia aceea nenorocită, din care elevii s-au întors acasă fără profesor. Probabil e ultima fotografie, habar nu am...nici nu mai ştiu dacă am mai scris despre el, dar cu siguranţă am vrut. E destul de greu, dar telefonul primit de la Ana-Maria şi gândurile noastre din nou îngemănate m-au convins. Ar fi fost, în 23, aniversarea zilei de naştere. În noaptea de 22 spre 23, într-un tren înfiorător, vocea lui se făcea ascultată şi l-am binecuvântat din nou mai ales pentru că a fost catalizatorul unei prietenii fără seamăn: Ana-Maria rămâne, după ani buni de la absolvire, exact acolo unde am simţit-o de prima dată şi asta pentru că relaţia noastră a fost una sănătoasă...şi dirigu' ei ştia.

Scriu pentru ea, pentru că s-a gândit la el. Pentru că mi-a trimis citatul din Brâncuşi "să văd dacă-i bun". Pentru că suntem la fel.

Prima dimensiune- Profesorul

Mi-a predat economie şi filosofie. Pentru expunerea concepţiei lui Blaga am primit un 8 şi o întrebare: Unde eşti TU? Am învăţat de-atunci să găsesc răspunsul.

A doua dimensiune - Colegul

M-am întors profesoară la liceul unde fusesem elevă. Mi-a spus: Mie îmi spui Mihai şi ai grijă că elevii vor încerca să profite...forţează limitele, nu-i cocoloşi şi nu te lăsa impresionată. La un consiliu profesoral de încheiere a situaţiei şcolare, eu şi Corneliu ne-am abţinut când s-a votat exmatricularea unui elev, pentru că nu înţeleseserăm exact motivele expuse de diriginte. Trebuie să dai credit colegilor, ne-a spus după şedinţă. Am învăţat şi asta.

A treia dimensiune - Părintele

Când am ajuns profesoara fiului său, eram curioasă ce atitudine va adopta.A fost "cuminte" până când am ajuns la radio cu Mihai jr şi Mircea(ei realizatori, eu invitată) şi am discutat despre mitul Eminescu. A sunat în direct să mă întrebe de ce îi las pe cei doi să-l dărâme pe "luceafăr". I-am explicat atunci că sunt atitudini postmoderne şi a înţeles că însăşi raportarea la poet e o recunoaştere a valorii...Elevii au citit, au comparat, au ajuns la filosofia germană, la Rig veda...S-au pregătit!

A patra dimensiune - Şeful

Am lucrat doi ani la ISJ la un proiect finanţat de Banca Mondială. M-a chemat el şi bine a făcut, aveam nevoie de o schimbare şi una care să mă facă să fiu plătită în dolari era binevenită. Acolo principala problemă era Subaru, toţi voiau să meargă cu el şi nu înţelegeau care îi era rostul.În fine, rezolva în felul său conflictele Cazacu- generalul şi atmosfera era ok. Cred că în ipostaza asta mi-a plăcut cel mai puţin, deşi el era convins că "cel mai naşpa am fost ca părinte..." Ştiu pentru că l-am întrebat şi l-am şi contrazis.

Încerc să-mi amintesc o piesă care-i plăcea. Râpa nu am găsit-o...Am găsit asta: Zob http://www.youtube.com/watch?v=7yESfLEHI04


 Nu-i la fel Liviu fără el. Dar se pare că nu-i cazul, deşi nu mai e o modă.

Ca niciodată...

...proba de competenţe lingvistice a intrat în prelungiri şi am primit răspunsuri întregite, solide. Şi-atunci mesajul aducea cu sine o plus valoare, o certitudine: examenele oficiale sunt cele mai simple, ele bifează atingerea unor obiective. În schimb, există teste a căror promovare demonstrează o rânduire a lucrurilor, de fapt a relaţiilor, o trecere a lor în atemporalitate. Poate că pun întrebări abstracte, dar numai când am cui.

...n-am mai participat la o aniversare în absenţa sărbătoritei. De fapt, referindu-ma la elevi sau foşti elevi, au fost puţine ocaziile la care să fiu alături de colegi/prieteni sau familie (două categorii care nu prea au ce căuta împreună în opinia multora, ştim cu toţii de ce). Mă rătăceam pe undeva printre şi, dacă, la începuturile profesoratului bifam aproape toate majoratele, în ultimul timp am fost invitată doar la unul, fapt care m-a surprins şi, recunosc, bucurat. Dar, dar, dar...cu mama, mătuşa şi naşa zău că nu mă aşteptam să stau la o terasă ceasuri bune şi greu mi-a fost să aleg şi cadoul: ceva vechi, nou şi albastru în acelaşi timp. Şi aici, timpul...trebuie să devină circular.

...am asistat la o festivitate, fără să am elevi premianţi/absolvenţi. Am primit o invitaţie de la o elevă a altcuiva, pe care am găsit-o în sala Comenius şi am adoptat-o nu numai pentru că, într-o bună zi, mi-a adus prăjitură : D Cu clasa a şaptea de germană, am aplaudat-o vineri pentru 9, 99, pentru română şi lingvistică, pentru engleză şi germană şi, fireşte, pentru muzică. Cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii

Cândva, cineva mi-a mărturisit că, până să mă cunoască, nu s-a gândit la profesori ca la nişte oameni. Săptămâna asta, altcineva a găsit răspunsul la întrebarea: Raportul dintre profesor şi om ar trebui să fie supraunitar sau subunitar? Culmea, un răspuns argumentat şi ieşit din zona nivelatoare a calificativelor.

Mesajul claselor a XI-a adresat absolvenţilor promoţiei 2013

Dragi absolvenţi,

            Am ezitat mult în alegerea formulei de adresare potrivită. Cum este un absolvent? Trist? Fericit? Trist şi fericit? Deşi v-am auzit marţi în sala festivă, la repetiţia pentru serenadă, şi am simţit o oarecare empatie, nu avem cum să ştim, să înţelegem, să conştientizăm. Până la anul. Totuşi, generalizarea nu se potriveşte în acest context, pentru că nu există un model de absolvent, pentru că aici şabloanele nu îşi au rostul. Dar dragi sunteţi toţi. Unii dragi şi trişti. Unii dragi şi fericiţi. Şi cei mai mulţi dragi, trişti şi fericiţi.

            Cu siguranţă că nu mai puteţi asculta…La voi mai pot ajunge acum doar silabe din cuvinte, pentru că, de cel puţin o săptămână încoace, urechile au început să se umple cu ecourile care au reuşit să reziste celor patru ani tocmai încheiaţi. Acestor ecouri li se spune amintiri şi câteodată pot înlocui aerul. O voce, nerăbdarea unui coleg, nişte versuri, magazinul, un gând, cabane, zâmbetul unui profesor apreciat şi de apreciat, prima zi de şcoală, primul bal, ultimul bal...

            Mergeţi în faţa liceului şi priviţi-l, prima dată, din perspectiva elevilor de clasa a IX-a, a elevilor ce aţi fost în clasa a IX-a. Probabil că veţi vedea o clădire cu formă de castel,  uriaşă, în raport cu care vă veţi simţi mici. Acum, la final de a XII-a, castelul s-a schimbat cu siguranţă în castelul vostru, iar între mărimea lui şi cea a fiinţei voastre nu mai există aşa o mare diferenţă. Mai mult, la fiecare geam apare cel puţin un chip cunoscut, care vă zâmbeşte sau care, poate, se încruntă. Aţi crescut, aţi devenit. Cei care s-au schimbat sunteţi voi şi nu liceul.

Până acum, aţi tot salvat: cunoştinţe, momente, gesturi, legături, fiecare ce a considerat mai important şi cât a putut de mult. Unde? Nu se ştie, oricâte dulapuri aţi deschide, în oricâte sertare aţi căuta. Dar cu adevărat esenţial este faptul că aţi salvat, că valiza pe care aţi primit-o şi aţi deschis-o chiar din prima zi a clasei a IX-a s-a umplut, deci sunteţi pregătiţi să plecaţi. Acum aveţi la ce şi, mai ales, la cine să vă întoarceţi, indiferent dacă această întoarcere constă în vizite, în mesaje, în telefoane sau în gânduri.

Să pleci este greu, în special când ştii de unde pleci, când ştii că nu ai cum pleca de tot, iar distanţa dintre eul rămas şi cel călător poate crea nedumerire. Ce să faci atunci? Să duci o parte din Liviu cu tine, să-l duci într-un dar, unul de bun-rămas şi de casă nouă, de bine ai venit, pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Un sfârşit e un început. Cadoul nu se dă din mână în mână, ci din voce în voce, cadoul este un decalog. Despre liceu, despre despărţiri, despre voi, absolvenţii.

1. Liceul nu este o casă, ci devine Acasă. Vă puteţi aşeza pe canapea şi da drumul la televizor, dar, cel mai important, puteţi pleca şi vă puteţi întoarce. Aveţi unde şi la cine.

2. Povestea din liceu nu are, ca la Sorescu, patru picioare, ci doar două. Însă e lipită adesea de o alta şi puternic personalizată. Lăsaţi-o celor care vin în sala voastră de clasă, ca să o poată povesti mai departe.

3. Până la urmă, nu absenţele ar trebui notate, ci prezenţele. Pentru ca, la final, să ştiţi cât aţi fost, nu cât n-aţi fost. Doar aşa puteţi şti şi ce aţi făcut.

4. Cu adevărat din liceu nu pleci nicodată. A pleca înseamnă a te întoarce cu spatele şi a începe să păşeşti în sens opus, iar voi rămâneţi cu faţa spre noi şi nici sensul în care mergeţi nu se schimbă. Deci, nu plecaţi, ci doar nu vă opriţi.

5. Când vă veţi întoarce, veţi putea intra pe uşa profesorilor. Suntem siguri că o veţi alege însă pe cea a elevilor. Cu drag, cu dor.

6. Liceenii care aţi fost până azi nu dispar, nici nu au cum aşa, de pe-o zi pe alta. Liceenii care aţi fost stau pe fază, pentru a-i ghida pe studenţii ce veţi deveni.

7. Să nu vă speriaţi că tablele vor fi de acum goale. Doar acesta este rostul tablelor ce, timp de patru ani, au fost întotdeauna pline: să te facă să înţelegi folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.

8. Profesorii cred că v-au învăţat că profesori sunt toţi. Chiar şi colega de bancă sau omul care stă la rând la chioşc. Doar lecţiile sunt uneori diferite. Până la urmă, nu aţi fugit niciodată de la ore.

9. Sunetul clopoţelului îl veţi duce peste tot după voi, aşa, ca un ecou ce se va auzi de fiecare dată când veţi obosi. De muncă, de prezent. Atunci, veţi începe să conjugaţi verbe la perfect compus şi mai ales la imperfect, am fost, eram. Oare care va fi întotdeauna primul?

10. Când vi se face dor de Liviu, de noi, de voi, deschideţi sertarul stâng, cel al inimii.

Alexandra Turcu

Clasa a XI-a H, filologie

Prezenţe

N-am fost acolo, dar gândul mi-a stat. Iniţial, credeam că n-o să am de-a face anul acesta cu festivitatea de absolvire, drept urmare am făcut cu Ania şi Cristina serbări de grădi...

La 8 fără un sfert, Ilinca îmi scrie că a fost bine, foarte bine. O mamă îmi confirmă. Apoi o colegă. Şi încă una. O sun pe Ale :eeeeeeeeeeeeeee , a ieşit!

Deodată mă apucă aşa un drag. Fetele astea ale mele au 18 ani şi încă mă ascultă. Mulţumesc, Ale, că ai scris, mulţumesc, Ilinca, pentru prezentare, încerc mâine să pun discursul pe site-ul şcolii (există cereri deja :D) şi sigur vor mai fi persoane care vor recunoaşte trimiterile la Celelalte Cuvinte, la Lao Zi , la ce înseamnă decalog şi dar şi nedespărţire.

Hmmm, în seara asta nu prea-mi încap în piele! Şi toată lumea ştie că n-am fost acolo...