Cald, mai cald, cuib

 

    Închei un an cu respectarea unei promisiuni: să (mai) scriu pe blog. Sunt câțiva oameni pe care în vis și în amintire îi numesc prieteni, iar în realitate îi văd foarte rar, chiar dacă locuiesc în partea mea de oraș, în alte localități mai mari și mai mici (m-am apucat de enumerat, dar am șters, că era nedrept să uit tocmai când mă laud că nu uit!) Unii dintre ei îmi așteaptă scrisul de ceva vreme.

Și mai sunt câțiva oameni, nou intrați în viața mea, cărora nu le-am promis nimic, dar pe care îi prețuiesc și de a căror prezență mă bucur aproape zilnic. Lor le vorbesc și nu prea le scriu, lor de datorez nopți nedormite și frământări despre cumsăfacsăfiemaibine (da, fără spațiu – dintr-o suflare zis). Au 15 ani și sunt în clasa a IX-a la Liviu. Despre unii dintre ei vreau să scriu.

De fapt, despre o experiență nouă, care m-a luat prin surprindere și m-a blocat atunci, pe moment, dar care mi-a adus și îmi aduce o mare fericire de fiecare dată când o evoc. E un moment ÎMPREUNĂ pentru care sunt recunoscătoare și care îmi întărește convingerea că sunt o mare norocoasă, deși m-am născut în 13.

În plin post, când lumea e de obicei preocupată de sacrificatul porcului, iar eu mă gândesc la dispariția lui Nichita, se întâmplă aniversarea mea. Neanunțată de facebook, ea rămâne în zona în care firescul domină, iar eu primesc felicitările celor care nu uită și ale celor care află, care vor să afle.

Anul acesta a fost absolut fabulos la școală: de la atenția colegilor la buchetul imens al Adelinei, de la minunea de aranjament de Crăciun de la ai mei la bomboane și crăciunița pe care sper să nu o ucid din neglijența și neștiința în domeniu..., de la La mulți ani-ul unor voci dragi până la scrisori, ah!

Momentul în care intri într-o clasă și elevii ies din bănci și te înconjoară, momentul acela în care distanța se anulează și timpul se oprește, momentul acela în care se face cald, mai cald, o căldură de cuib, liniștitoare și albă, e, poate, mai mult decât suficient să te oblige moral să faci totcepoțisălefiemaibine (legat, dintr-o suflare).  Povești. Atitudini. Valori. Competențe. Încredere.

 Asta le promit pentru timpul ce va fi să vină. Și le mulțumesc.

Alt blog

...s-a născut și crește, crește ca-n poveste. Mai multe capete, minți tinere, idei și muncă, poate mai multă decât s-au așteptat, dar ideea că există un al nostru, ah, ideea ...

9 E are un blog și un plan. De aici Plan E. Lucrează pe rupte, corectează, fac și refac. Se luptă cu a scrie și tare mi-s dragi că învață unul de la altul și unul cu altul. Și eu de la ei și ei de la mine, fără să își dea seama, pentru că sunt unul dintre ei. Aia cu diacriticele, obsedată de virgule, cerșetoarea de interogații, dar tot una care are în  față o tastatură și un ecran. Una din 29.

Proiectul cu proiecte = cutia chinezească = matrioșka = blogul clasei

Succes, dragii mei! Construim un spațiu de stocare a prezentului trăit decent, frumos, la vârsta când Entuziasmul generează Valoarea!


Felicitări, 9 E!     Ne vedem aici:     https://plane339039003.wordpress.com/

Un cantec sau un fum?

Pentru mine, ianuarie e luna Prieteniei. E lunga, friguroasa si plina de amintiri. Ecoul lui decembrie taseaza domol partea din mine inflamata de cadourile unei luni in care vreau trebuie si doresc se confunda inevitabil. Se limpezesc ganduri, se retraiesc clipe, se aduna emotii.

Imi plac sau nu florile, le primesc. Sunt profa, deci cartile merg :D Parfumuri...hmmm-oricand. De ce am nevoie? De nimic, adica necesitatile mi le asigur, vai, si inca anticipat! Si atunci? Ce sa ma surprinda peste masura?

Timpul. Sa-ti faci timp pentru cineva e, cred, o dovada incontestabila ca iti pasa. Sa faci cumva sa te vezi, sa vorbesti, sa simti pulsul. Fara intrebari, doar cu raspunsuri. Ma bucur ca un copil la spatiul de joaca! Ca doi chiar.

Cutia cu biletele. Mesaje cu si despre oameni dragi, cu ganduri scrise de-a lungul anilor. Cautari, selectii, rescrieri. Oh, sunt cea mai norocoasa profesoara din lume!

Merge si fara profesoara..MULTUMESC!!!

Asa vine anul bun!

Draft

N-am laptop viabil, n-am internet ok, n-am timp, nu stiu cum si ce, n-am diacritice. N-am somn.

Sa nu se termine anul si sa nu scriu nimic. Macar despre blocaj, inertie si amanari. Si despre prieteni. Despre putinii care ma asteapta in varianta nonvegetativa. Mi s-a terminat mie rabdarea si am zis: 3-4 carti pe saptamana (zi/noapte, gata cu somnul-pufulete!) si cateva randuri scrise(neaparat cateva-exercitiu!). Nu-i  vreme, e timp dulce faurit.

Sa nu se termine anul letargic. Mi-am schimbat sangele si asta, inca nou, e amortit de confort. Dar nu e dupa el…Pentru ca un Ge scris simplu intr-un mesaj imi aduce aminte ca nimic din ceea ce a fost aproape nu poate ramane decat aproape. Pentru ca nu exista acolo si pentru ca spatiul acesta nu e chiar virtual.

La multi ani, prieteni!

Rusoaice

Astăzi am avut parte de o surpriză: Rusoaica s-a întors în biblioteca mea, exact în aceeaşi ediţie ca şi cea împrumutată cândva numaiştiucui.

A ieşit dintr-o geantă de student, întors în şcoală să-şi viziteze foştii profesori, colegii mai mici etc. Mi-a adus şi  mie cartea (din partea cuiva -hahaha), dar am avut parte şi de om (aşa, să văd dacă-i OM) şi l-am dus cu mine la clasa a XII-a H (iar hahaha!), să vadă cam ce înseamnă să rescrii un eseu pornind de la un text barbian. Deci imitaţie, imitaţia imitaţiei, un pic de Platon şi tot mai multe nedumeriri. Nu mi-a ieşit, dar m-am bucurat de idee. Şi de Om, dacă tot l-am cunoscut. :D

Adevărul e că am avut un an didactic nu prea reuşit. Un pic de sclipire din partea elevilor la tema cu alfabetul personal, reacţii medii la ideea de jurnal al clasei, îngrămădeală la grupa actorilor, în proiectul pe inteligente multiple...cam atât, la ore. Punctele bune la proiectul Erasmus+(Alexandra, Andreea, Mirunele, Miriam, Vlad, Alex, Tudor, Iulia) şi la Cititorul Anului, Ca-meli-a! să zicem că ar salva un pic, dar NU-ul rămâne ca o umbră, cel puţin deocamdată.

Mă întreabă lumea ce mai e pe la şcoală şi nu prea ştiu ce să zic. Răspund CUM, nu CE şi cine mă ştie ştie că nu prea pun etichete. E altfel, e repede, e plictisitor, e linişte, e derută...Nu e bine.

DAR:

Mai circulă cărţi şi mai apar Oameni.

Mai sunt răspunsuri fără întrebări şi întrebări cu mai multe răspunsuri.

Mai vorbesc despre poezie ca despre un dans.

Mai promovez autori şi autoare vii.

Mai simulez nedumerirea.

Mai dau teste "cu toate deschise".

Mai aştept dimineaţa.

PENTRU CĂ, într-o zi, mă trezesc cu o mare bucurie pe capul meu, aşa, din senin, şi zău că merită să mă ocup în continuare de creat amintiri şi de aşteptat, chiar alături de Ragaiac, fiinţe de hârtie ca aliat.

Cine rămâne

Cine îmi scrie frumos şi constant, nervos şi constant, duios şi constant.
Cine îmi ştie gândurile.Îmi amână dorinţele.
Cine răspunde la întrebări nepuse, la nevoi nenumite.
Cine se dă peste cap să iasă ceva, cine tace şi ştie că iese ceva.
Cine nu uită, cine nu se uită.
Cine se întoarce, mai ales cine se întoarce.
Cine păşeşte deodată cu mine şi nu oboseşte.
Cine mă poate face să promit.
Cine ştie ce e în ladă.
Cine asortează cadourile şi culege florile.
Cine e oglindă şi nu fuge.
Cine mă învie cu un telefon.
Cine mă lasă să greşesc.Cine mă obligă.
Cine mă citeşte.

Voioşie

      N-am fost deloc la şcoală în luna mai. Două săptămâni de concediu, o varicelă uşoară, cred că cea mai uşoară, somn la discreţie, timp...tot prea puţin.
    4 cărţi începute, nimic scris. Un aspirat, două, trei...astea au mers. Haine de vară: cum, Doamne, am adunat atâtea?! Ordine în laptop?Nu. În bibliotecă a aranjat Ania totul, după criterii doar de ea ştiute. Nu mai găsesc nimic, nimic.
    Credeam că un copil bolnav stă cuminte în pat şi prezintă priviri triste. Că îşi pierde din energie şi, prin grija atentă a mamei (fericita câştigătoare a unui concediu medical în plină perioadă de teze şi amarnice recuperări), ajunge să se refacă fizic şi emoţional. Da' de unde! N-a stat o clipă locului, a vorbit întruna şi s-a jucat inclusiv cu o sabie roz-portocalie. Am colorat împreună toate foile albe pe care le-am avut în casă şi am ascuţit într-o zi 82 de creioane colorate. Am obosit...ce-mi pasă?! :D
    Printre subiecte, teste şi tot felul de minuni mai mult sau mai puţin educaţionale, dau de nişte scrisori. De obicei, păstrez ce am de la elevi până ne revedem după 10 ani. Anul trecut am sărit peste aruncat...sau n-am putut, nu mă gândesc prea mult la aşa ceva. Clasa asta de info a fost de la început până la sfârşit aşa cum mi-am dorit.Paul e poliţist acum, la jumătatea clasei a IX-a îmi scria poezii(oh şi vai!), la sfârşitul ei mă întreba dacă nu poate să-mi spună pe nume şi dacă n-aş putea să-i iau nişte ţigări. Copilării, mi-am spus, şi aşa au şi fost, pentru că tonul a fost întotdeauna potrivit :)
    Am mai găsit o scrisoare în care expeditorul se scuza că nu-i în stare să scrie nimic pentru profa de română. Şi recitirea ei mi-a adus zâmbete. Cum a ajuns să spună, la un moment dat, aproape totul? Cum a ajuns să nu mai fie nevoie să spună prea multe ca să ştiu că-i e bine, ca să ştiu că nu e bine.
    Nu cred că există generaţii mai bune ca altele. Dar cred că există oameni care devin pur şi simplu de neînlocuit. Şi da, "Totul e ok", Pavel. Poate şi pentru că sunt puţini cei care au întrebat.