În după-amiaza aceea am râs împreună. O dată, la intersecția de lângă școală, un șofer sau un pieton nu știa ce să facă, iar deruta lui ne-a amuzat. Atunci am înțeles că suntem pe drumul cel bun, acela ce duce spre o casă în construcție, departe de sunetele obișnuite ale orașului, aproape de timpul despărțirii. Iar seara a îmbrățișat mașina, brațele, căldura.
Uneori ajunge o singură întâlnire. Găsești în ea răspunsuri la întrebări trecute, înainte de nașterea copiilor, înainte de marile iubiri, de marile împrieteniri, de marile pierderi. Și omul care ți le oferă ocupă un loc definitiv în spațiul afectiv, un loc firesc, pe care n-o să-l înțeleagă, dar pe care o să-l accepte cu foarte mare îngăduință.
Ceea ce e fascinant este că nu există confuzii. Dincolo de mesaje, de cadouri și de amintiri, rămâne momentul, fotografia pe care mi-am dorit să o am. Apropierile astea îmi aduc iertarea și, cu ajutorul prieteniilor care sunt și au fost să fie, o carte nouă și veche în același timp.
La mulți ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu