A.A.

În ultimul timp, m-am tot gândit la tine. Nu ştiu ce faci, bănuiesc că ţi-e bine acolo unde eşti, oricum mai bine ca oriunde altundeva şi ştii că spun asta pentru că o cred cu încăpăţânare. Mi-e dor de vorbele tale, de privire, de ceasurile acelea în care mă bucuram că există în lumea asta cineva care înţelege tot ce spun, aşa cum spun. Îţi simt absenţa, deşi au trecut aproape 2 ani de când te-am pierdut şi, oricât de mult m-aş strădui, nu-ţi găsesc un înlocuitor şi zău că aş vrea.

Când mă întâlnesc cu mama ta îmi dau lacrimile (să fie ochii ei de vină?). Îmi spune de tine mereu şi habar nu are că eu ştiam mai mult cândva...Şi mi-ai promis o casă. Şi încă o copertă. Şi alte desene din viaţa ta pentru viaţa mea.

Ştiu că te-am rănit cândva. Ştii că m-ai rănit de multe ori. Totuşi, dintre toţi bărbaţii din lume, tu ai fost singurul meu prieten. Nu Patrick, cum ai crezut mereu. Şi ai înţeles că nu a fost o întâmplare. Şi ai înţeles că ai fi putut fi mai mult, dar „mai mult” devenea „mai puţin”, comun, banal...Ştii că ţie ţi-am trimis primul sms după ce am născut? Am apucat să îţi spun? Cred că da. Când te-ai întors în ţară, mi-ai vorbit mult de noi prieteni şi despre starea de bine pe care o ai. Pe care prietenia adevărată ţi-o dă. Aceea pe care am trăit-o şi noi ani buni, deşi nu i-am stabilit niciodată coordonatele.

Azi am fost la evaluare la bac. La subiectul 2, iar un citat din Nichita Stănescu: „Prietenia nu este un dor, ci o prezenţă”. Încă îţi mai vorbesc, chiar dacă doar la prezent şi la trecut.