Azi

Azi a fost prima zi făra clasa 12. Cam pustiu. Totuşi, am intrat în clasă, mi se părea un ritual, mi se părea firesc.M-am bucurat şi întristat în acelaşi timp, aşa după cum am scris în textul piesei. În ultima săptămână, plină şi grea, mi-am verificat reacţile: e clar, sunt blocată, de aceea nu am plâns deloc.Nu-i o scuză ( de fapt, prefer să se creadă că sunt insensibilă), e doar consecinţa unui fapt conştientizat la moartea lui Cazacu: e clar, plâng doar când sunt foarte foarte fericită. Şi tot semestrul asta am fost deosebit de tristă: începând cu plecarea lui Paul, continuând cu mărturisirea Simonei (atunci am plâns un pic)şi terminând cu confesiunile băieţilor din 12 D...MS PT TOATE DEDICAŢIILE, MAI ALES PT PIESA COMPUSĂ DE VOI ŞI PT. CARO!

Cine mă ştie, ştie.

Una, alta

Azi a fost spectacolul...n-o să scriu despre el. Nu acum. E prea devreme, cred. În plus, aştept şi nişte fotografii. Apoi, vom vedea...:)

A trecut şi ziua de 19. Nici ea nu e suficient de departe ca să pot face o sinteză, aşa că, deocamdată, îmi amintesc că la lansarea imnului am fost lângă Ana-Maria (exact cum îmi doream, ca să am o "oglindă" în faţă) şi am ştiut amândouă spre cine se îndreaptă baloanele alea (e drept, dacă era după noi, îi trimiteam mai degrabă 500 de ţigări, aşa, ca să aibă...). Apoi fosta dirigă pe scenă cu discursul despre diamante (uite-aşa sunt şi eu diamantul cuiva :P) şi, evident, reîntâlnirea cu Flavius, firească, poate cu un pic de tresărire, mai degrabă datorată coridoarelor apăsătoare ale facultăţii. Oricum, docil, a stat la poze...






La o zi după eveniment, vine D. să mă salveze. Adică să-mi salveze tălpile chinuite de, în ultimul timp, mai puţin exersatele tocuri. Şi,recunosc,mâinile lui mi-au anulat prăbuşirea şi vorba lui graba cafelei din dimineţile următoare. Mă tot gândesc dacă are dreptate şi dacă e adevărat că am un aliat invincibil în cuvinte, în felul în care le combin. Zice că el a simţit de mult că nu are nicio şansă şi, culmea, ăsta era ultimul lucru la care mă aşteptam din partea lui, mai ales că are întotdeauna replică la orice. Şi, zău, că mult mai meşteşugită ca a mea! :) Aşteaptă să scriu. Îi promit...


P.S. Am o grămadă de 10 în penar. Mâine îi dau!

Spectacol

P.S. Mulţumesc, Paul!

Celelalte cuvinte

Azi a venit Camelia să-mi aducă invitaţia pentru întâlnirea lor de 10 ani de la terminarea liceului. Tot azi, Ştefan m-a invitat, în numele colegilor, la banchetul de absolvire. Se apropie despărţirile…Dimineaţă am ajuns la şcoală şi l-am auzit pe Flavius, care se pare că a definitivat imnul şcolii. N-am plâns. M-am abţinut. Cu siguranţă nu e imn, mai degrabă se potriveşte absolvenţilor, dar îmi place, îmi aminteşte de Ani de liceu al lui Florin Bogardo - ca stare creată. Când am avut eu întâlnirea de 10 ani, toţi elevii mei s-au minunat că am fost colegă cu „ăla de la Hara”…”Cum? Şi de facultate???!!! UAUUU!!!”. Au fost vremuri bune, vremuri în care cu o chitară puteai să-ţi faci rost de o nevastă ( Dacă ar citi cineva postarea asta, ar comenta că mai avea şi altceva, de-am acceptat! :D )

Dacă tot am ajuns la măritat şi la…anii de liceu voi cita, cu permisiunea autoarei, câteva pasaje dintr-un mail recent, primit de la o fostă elevă, suprarealistă, care scrie mai bine ca mine şi căreia îi mulţumesc că „m-a găsit” pe blogul acesta, plin de neprevăzut. Vorbeşte despre:

• „teama” de un fost profesor:

„ Dupa ce-am cantarit in gand toate formulele de salut pe care mi le amintesc, ma hotarasc ca nu stiu cum sa incep mailul asta si ca-i mai nimerit sa-l urnesc odata, fara sa-mi fac cine stie ce ganduri negre despre structura cea mai nimerita noua si mediului astuia de comunicare. La urma urmei nu-i ca si cum aveti varful rosu pregatit de data asta, nu? :) ”

• Relaţia dintre ea şi foştii colegi de liceu; clişee:


„Probabil ca multe dintre lucrurile astea le stiti deja, sau le banuiti. Ca am facut o scoala, ca ma rimelez, ca nu mai vorbesc asa tare si nici nu mai rad asa mult, ca am trecut cu bine de primul salariu si de prima despartire capat de lume, ca din cand in cand ma intalnesc cu fostii colegi si schimbam cate-un "Ce mai faci?" care intotdeauna inseamna acelasi lucru: te-ai-casatorit-ai-pe-cineva-cat-castigi-ce-masina-conduci-pe-cand-un-copil-nu-vrei-sa-emigrezi-ai-cont-de-facebook?. Uneori ne adunam mai multi, nu des dar si atunci liceul parca pluteste in aer intre noi, o luam in susul si-n josul randurilor de banci si bifam nuntile, bolile si mutarile prin tari straine, nu cred ca ne facem iluzii c-o sa devenim prieteni de-acum cei care nu ne-am descurcat in patru ani inchisi intre patru pereti. Uneori ma mir ca ne traim asa de bine vietile fiecare in parte, oameni mari cu rate la banca si tratamente de fertilitate si termene limita si-apoi, cand ne-ntalnim o luam de la capat cu rolurile de-acum atatia ani, si cei care nu ne-am placut depunem eforturi sa nu ne placem mai departe, chiar daca abia mai semanam cu versiunile noastre trecute si chiar daca motivele conflictelor ni le-am uitat de mult. Fara s-o fac dinadins, cred ca m-am pastrat la o oarecare distanta de colegi dupa ce-am absolvit. Ne-am mai intalnit si-am aflat toate noutatile, dar nu pot judeca masura fericirii de-acum a fiecaruia, nu pot pune degetul pe schimbarile pe care le-au trait, si mai mult decat ocazionala casatorie si situatia profesionala a unul altuia, nu-s in masura sa va dau detalii.”

• Despre ea…şi vechile iubiri

„Povestea-i simpla si cu totul neinteresanta. Locuiesc destul de departe deocamdata, ploua des dar imi petrec mare parte a timpului la adapost, in fata unui ecran. Sunt sanatoasa si potrivit de subtire incat sa-si faca mama griji pentru sanatatea mea. Uneori sunt fericita, de cele mai multe ori fac planuri pentru fericiri viitoare. Am cateva riduri si-o culoare a parului nestatornica, nu ma simt singura desi mi-e deseori dor de casa, imi doresc fel de fel de lucruri, motiv pentru care inca ma trezesc cu pofta de viata dimineata. Nu mi-am facut planul de bataie pentru intalnirea de 10 ani, cu programari la lifting si cure de slabire criminale, desi aud ca e momentul propice sa reinnozi vechile iubiri, si ca vechile iuibiri n-o sa te placa ridata si lipsita de fermitate, nici macar dupa 10 ani. Imi amintesc prea putin despre vechile iubiri.”

• Vizita acasă şi despre mine…:

„Azi stau la un birou cu vedere spre niste cladiri cu multe etaje si o bucata de cer, culmea, senin, n-o sa va vina sa credeti dar acum trei-patru zile ma plimbam cu doi fosti colegi prin curtea liceului, a trebuit sa dam socoteala ce cautam acolo unui barbat cu ecuson, ne-am revoltat in fata noii constructii (ce-o sa fie aia?) care-a-nghitit jumatate din terenurile de baschet, m-am simtit foarte mare in curtea aia pe care mi-o aminteam mult mai intinsa, am ascultat povestile lor, isi aminteau mult mai multe decat mine, probabil partea mea de creier in care adunasem anii de scoala e acum plina de algoritmi de sortare eficienta si de sintagmele unei alte limbi. N-am uitat insa tot, imi aduc aminte cand mi-ati placut si cand m-ati scos din minti (astea in alt mail :) ), nu stiu daca mi-am pus vreodata problema daca va intelegeam sau nu sau daca era ceva de inteles, cred ca erau mai importante formulele de chimie organica si despartirile si impacarile de pe mirc, nu stiu ce fel de eleva am fost, banuiesc ca nu-mi faceam chiar toate temele si nici nu citeam tot ce trebuia citit, imi inchipui ca toata lumea seamana cu toata lumea si ca fiecare generatie de elevi vine cu cateva versiuni ale mele carora sa trebuiasca sa le domoliti cursul frazelor cu prea multe virgule, asa ca nu ma simt nici peste masura de importanta nici pe de-a-ntregul uitata.”




Am citat mult, poate prea mult. N-am ştiut ce să scot, pentru că am găsit aici doar esenţe şi, cu siguranţă, trăiri general valabile, redate în cuvinte potrivite. Poate o fostă profă de română să îşi dorească altceva?



www.cnlr.ro/resurse/La noi, la Liviu.mp3

Slalom

Zile pline, nopţi scurte. Da, în principiu aglomerarea se datorează sesiunii deosebit de apăsătoare (că numai bugete de instituţii nu credeam că mai trebuie să fac!). În fine, n-o să mă plâng acum, la final, şi nici n-o să mai insist, decât în măsura în care se leagă şi de altceva…cum ar fi experienţa Zumba. Aşadar:


Ca să intru cum trebuie în sesiune, m-am hotărât să merg seara la o sala. La oricare, numai să fie seara şi să îmi amintesc de vremurile în care puteam să ies din casă şi după 8, evident cu Adi. Am fost avertizată care-i treaba cu Zumba, că dansurile trebuie să le „prinzi” din mers, că nimeni nu stă să numere şi te dor şoldurile de te ia naiba. Am mers, am riscat şi am evitat să mă uit prea mult în oglindă. Am crezut cu tărie că participarea mea la oră va trece neobservată şi, aşa şi era dacă….nu apăreau Mirunele din clasa a V-a de germană, minunate şi pregătite să zumbăiască în voie, fără să aibă habar că profa lor de română se luptă şi ea pentru acelaşi sincron. Of, greu a mai fost! Mai ales a doua zi! :D


Două reîntoarceri, două regăsiri, două surprize deosebit de plăcute din partea unor foste eleve, din generaţii diferite, cu rezidenţe diferite. Despre Ioana am mai scris. Ea intră în şcoală, în clasă şi mă priveşte cu atenţie să-mi vadă reacţia. (Toate astea după ce m-a asigurat că, până în iulie, Germania e casa ei). Apoi cafeaua de rigoare şi noutăţi, şi amintiri. Facem ce facem şi iar ajungem la Colibiţa…lucru straniu, destine pe care o întâlnire le schimbă, unindu-le pentru totdeauna. Cândva, voi vedea şi eu „Oraşul condimentelor”. ( Uite că au ieşit câteva rânduri!)

Când pleci din şcoală, nu ştii ce laşi în urmă. Când te întorci, nu prea ştii la ce să te aştepţi. Am primit un mail care m-a făcut să fiu mândră că am fost profa de română a unei supra-realiste. Şi, nu ştiu exact de ce, Londra mi s-a părut foarte foarte aproape. Despre percepţia pe care o are asupra despărţirii de liceu o să scriu separat (că mi-a dat voie să o citez).


N-am mai scris iar o vreme. Tot o nuntă şi un examen am fost. Se aglomerează toate şi nu ştiu cum să fiu în două locuri deodată. Sper să iasă bine spectacolul şi să-mi termin dizertaţia. Să fac cumva să apară cartea nouă până la sfârşitul lui mai şi, zău, că mă apuc iar de ficţiune, numai să vină vacanţa aia odată!

Desigur: D. Printre alte chestii, mai puţin pământeşti, îmi fac timp de D. (şi el de mine). Are revelaţii cum că îi pare rău că a tot amânat şi el şi mă întreabă de unde ştiu eu atâtea. Îi arăt o carte şi sper că nu m-a crezut că acolo am găsit eu toate răspunsurile.