Ultimele cuvinte

Parcă ar trebui să-ţi zic ceva. Cumva de final. Cumva de început. Ceva de examene. Ceva de momente importante pentru tine. Ceva de momente importante pentru mine doar şi doar că sunt importante pentru tine. Şi nu ştiu ce. Şi nu prea mai ştiu cum.

Cred că nu există întâmplări, doar circumstanţe favorabile unor întâlniri în mod obişnuit imposibile. Nu ştiu ce-a fost. Nu ştiu cât a rămas, nici cât s-a pierdut pentru că eu nu am avut grijă sau pentru că tu ai înţeles de fiecare dată doar ce puteai accepta. Nu ştiu multe, dar mi-e bine aşa. Mi-e bine pentru că ştiu că ceva a fost. Şi nu puţin.

Mă gândesc la ce faci acum. Te pot vedea. Sper că înţelegi exact ce vreau să spun: e vorba de atitudini, de privire, de mişcare a mâinilor etc. Şi mâine dimineaţă o să te văd, cumva, habar nu am cum, dar, dacă tot nu vor fi camere de supravegheat, pot (încă) doi ochi să te privească numai şi numai pentru ca foaia aceea albă să devină încet un spaţiu locuit de tine, cu tine, despre tine, indiferent despre ce scrii, ştii, sper că ştii, scrii despre tine. Să ştii că vreau să fiu acolo şi, dacă acest gând te nemulţumeşte, şterge-l. E simplu.

Recunosc, aş fi vrut să-ţi fi fost de folos. Recunosc, m-am simţit inutilă. Recunosc, mi s-a părut aiurea să ajut pe oricine altcineva, în afară de tine. Dar, recunosc, ai ales foarte bine să nu amesteci lucrurile. Literatura „mea”, modul meu de a înţelege textul e mai apropiat de viaţă decât de şabloanele critice. Aş fi vrut să te conving că proza e mers (de undeva altundeva), iar poezia e dans (nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări…). Recunosc, aş fi vrut să-ţi demonstrez că destinul apare în ipostaze feminine, că Lică si Ghiţă sunt acelaşi individ născut în zodii diferite, că ION suntem NOI, toţi cei care vrem mereu ce nu avem si facem orice pentru a obţine, că Doamna T. e prima femeie din literatura noastră care nu are nevoie de un bărbat care să o întreţină (de aceea e liberă), că e mai greu să nu poţi iubi decât să nu fii iubit…că suntem singuri, oricâte iluzii ne-am face că nu e aşa. Recunosc, mi-ar fi fost greu. Sper că alţii te-au convins de nişte lucruri care să-ţi folosească la mai mult decât un examen.

Se termină pagina. Şi ziua. Şi, într-un fel, timpul. Aceste rânduri sunt în loc de despărţire. Asta, pentru că, printre altele, nu ştiu să mă despart. Nu îmi amintesc nicio despărţire din viaţa mea. Nu ştiu ce am spus. Nu ştiu ce mi s-a spus. Pe asta nu vreau să o uit. Salvez textul. Salvez. Fac ce pot, salvez ce se poate.




― Ce-ar fi fost dacă puteam salva şi în viaţă de fiecare dată ce credeam că e de salvat? Am fi trăit mai mult? Mai bine?
― Nu cred…avem ceva în noi care salvează automat ce e cu adevărat esenţial.

POŢI ŞTERGE?

Răspunsuri

Amân. Nu ştiu de ce amân. Poate din cauza acelui sms prin care s-a creat un fel de complicitate, poate din cauza brăţărilor (pe a mea am găsit-o aseară, întâmplător), poate m-au liniştit cumva sfaturile referitoare la ceea ce am făcut bine(cumva compensatorii, pentru că, la un moment dat am crezut că nu am făcut NIMIC)sau poate pentru că acel "mulţumesc" simplu umplea golul creat de timpul grăbit, dând consistenţă şi plus valoare depărtătii.

Ceea ce însă m-a făcut să scriu astăzi a fost offline-ul din care am înţeles că ai ajuns să fii ceea ce-mi doream eu: un om care nu solicită ajutor pentru că " aşa se face", pentru liniştea părinţilor sau pentru a beneficia de nişte avantaje imediate. Ceea ce mi-ai cerut mie puteai primi mai repede, dar eu am încredere în capacitatea ta de organizare şi ştiu foarte bine că sfaturile nu se dau, ele se cer. Aşa că: mulţumesc şi eu.

Nu ştiu de ce te-a întristat scrisoarea către tine din viitor, dar important e că basmul te-a făcut să zâmbeşti şi faptul că gândurile tale au ajuns la mine prin sms mă face să cred că e ok să fac ce simt, chiar dacă, uneori, trebuie să fac alegeri nedrepte.

Baftă la examene ţie şi colegilor! Acum ştiu unde eşti.

Erotic

Am citit împreună cu D. un text foarte erotic, dar deloc vulgar, însă trist…Mă gândesc la despărţiri, nu ştiu de ce acum, când începuturile înaintează într-un ritm ameţitor, poate prea alert pentru mine.

Mă gândesc la despărţiri. Între a doua şi a treia ţigară poate că a fost una. Recunosc, nu pot să concep că există o secundă anume când se întâmplă, deşi poate să fie şi mai puţin: o clipire, o atingere, o privire.

Am citit împreună cu D. un text pe care eu nu l-aş putea scrie niciodată. Dar, cine ştie…se spune că niciodată nu prea ţine.

Aş dormi în patul tău. Şi tu n-ai fi. Şi n-ai vedea. Nici n-ai simţi. Şi nici n-ai şti. Atâta doar, să nu fie din lujeri ori din frunze. Să nu le dea atingere de trup, să nu le împresoare a fierbinţeală. Dar nici din apă să nu fie, să nu se tulbure curând. Şi nici nisip robit de soare să nu fie patul tău. Să ştie a pierde urma. Însă din lemn curat dacă ar vrea să fie, atunci mi-aş aduna fiinţa toată-ncet spre el.
Să ştii că te-aş pândi. Numai să ştiu când pleci. Dar nici să nu mă afli, venind de voia ta înainte de a putea să fug. Şi cât n-ai fi, m-aş îmbăia în lemnul cel bine-păstrător de tine. Mi-aş face culcuş de mâini şi umăr şi n-aş deschide ochii. Să nu ştiu că nu sunt tu.
Mi-ar fi frică să-mi fie dor, aşa că te-aş visa. Că dormi în patul meu, atunci când eu, hoţeşte, îl cotropesc pe-al tău. L-ai lua cu asalt. Nu ţi-ar păsa că e făcut din umbre albe de dorinţă. Le-ai înroşi pe loc. Tării s-ar face şi te-ar odihni. Te văd cu zâmbet cum te-ai răsuci şi cum ţi-ai face bun culcuş din ele. Şi-ai vrea atunci, pe loc, un vis. Şi l-ai avea.
Cum stai întors spre miazăzi, visezi că-n patul tău, furând aroma dimprejur, dorm eu, eu care te visez pe tine cum mă visezi.
Te-ntorci spre miazănoapte fiindcă acum tu ştii. Eu încă nu. M-am învăţat să caut şi n-am odihnă fără asta. Mă mir că nu găsesc. Sau nici nu mă mai mir?
Ştii c-am văzut odată o sculptură mică, din piatră, ce-nfăţişa un chip cu două mâini ce-i astupau gura, două îi acopereau ochii şi alte două erau lipite de urechi? Da, am văzut şi-am întrebat ce-i aia. Mi s-a răspuns c-ar fi un simbol. Al seninătăţii. Am râs atunci, însă acum mă doare acel râs. Ce bine ştiu să se ascută fără tihnă şi să taie fără de-ntrebare durerile vechi! De care nici nu mai ştiai că sunt. Ori c-au fost. Uite, turnasem peste asta multă piatră. Cum de şi-o fi găsit cale prin ea?
Dar fii pe pace. N-am să vin. Nu ştiu să vin. Nu ştiu să iau. Şi nici să plec nu ştiu. Însă când dorm în aşternut ştiut, visez că tu o să mă-nveţi cândva cum să primesc. Şi cum să iau. Ce să nu dau. Cât să nu vreau. Şi o să ştiu şi cine sunt cu totul. Abia atunci. Oricât ar fi. Oricum aş fi. Oriunde. Undeva.
Visez că n-o să mai visez. Vrei să mă-nveţi şi asta?

Liceu

„ Soarele saltă din lucruri
strigând
clatină muchiile surde şi grave”



Etajul 2. Plopi. Geamul de la chioşc.

Pauză. Evadare. Istorie. Parc.

Noapte. Plimbare. Oraş. Încredere.

Cerbului. Ispirescu. Pi-a-ţa Moooorii.

Dans. Somn. Ciocolată. Cornuri. Fox.

Balcon. Ţigară. Dire Straits.

C. L. C. C. A.

Costineşti. Rock. Inel.

Paşti. Biserică. Tren. Baia-Mare.

Asterix. Horaţiu. Chitară. Gemeni.

23. 19. 1….∞


LA MULŢI ANI!

Urme

Urme. De paşi, de voce, de necunoscut. Azi mi-am ridicat braţele către după-amiezele în care sclipeai:parcă-parcă ajungeam şi nici atingerea lor nu mai părea o iluzie. Da, e adevărat, am luat cu ele apoi pulsul pământului, am coborât şi capul şi mi-am lansat picioarele într-o foarfecă-reminiscenţă de zbor. Având o noua perspectivă, mă mândresc cu un univers foarte dispus să se creadă definitiv.

Nu sunt urme fără timp. Uite: am pus în mănuşa asta neagră nişte ore bune, poate o zi şi nişte anotimpuri. Amestecă, amestecă, nu trişa, nu-i de glumit cu destinul! Va ieşi un interval închis. La limite nu ne mai pricepem.

Nu sunt urme fără mod. Adică tu nu călcai oricum peste şuviţele tăiate scurt: aveai în tine obsesie bătăturii. Insistai, desigur, pe rădăcini. Păşeşte! Calcă! Bătătoreşte!Roată roată, tot aşa, cum să nu-i adulmec urma, cum să fac să-mi pierd nişte simţuri?

Nu mi-a spus nimeni că ţi-e bine. Nu mi-a spus nimeni că nu ţi-e bine. Poate că dacă nimănui nu i-ar păsa, aş zice că e totuna. Pentru că dacă nu îmi spui TU cum îţi e, înseamnă că ţi-e totuna.

Urme.Azi văd un singur sens al lor:de dus, dedus.

Ce mai face...

A.C.

Ia uite, Alexandra, cum mi se adeveresc predicţiile şi voi avea ocazia marţi să îţi fiu profă...Eu zic să laşi emoţiile la o parte (ştiu că nu poţi...) şi să te gândeşti că examenele neoficiale sunt mult mai grele. Şi la alea, deja ţi-am dat 10...

Şi să ştii că mă bucură orice revedere: şi cea de azi şi cea de mâine, pentru că ai plusuri de energie şi le oferi cu generozitate :)


Succes tuturor şi baftă prietenilor!:*