Totalul afișărilor de pagină

luni, 23 ianuarie 2017

Un cantec sau un fum?

Pentru mine, ianuarie e luna Prieteniei. E lunga, friguroasa si plina de amintiri. Ecoul lui decembrie taseaza domol partea din mine inflamata de cadourile unei luni in care vreau trebuie si doresc se confunda inevitabil. Se limpezesc ganduri, se retraiesc clipe, se aduna emotii.

Imi plac sau nu florile, le primesc. Sunt profa, deci cartile merg :D Parfumuri...hmmm-oricand. De ce am nevoie? De nimic, adica necesitatile mi le asigur, vai, si inca anticipat! Si atunci? Ce sa ma surprinda peste masura?

Timpul. Sa-ti faci timp pentru cineva e, cred, o dovada incontestabila ca iti pasa. Sa faci cumva sa te vezi, sa vorbesti, sa simti pulsul. Fara intrebari, doar cu raspunsuri. Ma bucur ca un copil la spatiul de joaca! Ca doi chiar.

Cutia cu biletele. Mesaje cu si despre oameni dragi, cu ganduri scrise de-a lungul anilor. Cautari, selectii, rescrieri. Oh, sunt cea mai norocoasa profesoara din lume!

Merge si fara profesoara..MULTUMESC!!!




Asa vine anul bun!

vineri, 30 decembrie 2016

Draft

N-am laptop viabil, n-am internet ok, n-am timp, nu stiu cum si ce, n-am diacritice. N-am somn.

Sa nu se termine anul si sa nu scriu nimic. Macar despre blocaj, inertie si amanari. Si despre prieteni. Despre putinii care ma asteapta in varianta nonvegetativa. Mi s-a terminat mie rabdarea si am zis: 3-4 carti pe saptamana (zi/noapte, gata cu somnul-pufulete!) si cateva randuri scrise(neaparat cateva-exercitiu!). Nu-i  vreme, e timp dulce faurit.

Sa nu se termine anul letargic. Mi-am schimbat sangele si asta, inca nou, e amortit de confort. Dar nu e dupa el…Pentru ca un Ge scris simplu intr-un mesaj imi aduce aminte ca nimic din ceea ce a fost aproape nu poate ramane decat aproape. Pentru ca nu exista acolo si pentru ca spatiul acesta nu e chiar virtual.



La multi ani, prieteni!

luni, 10 noiembrie 2014

Rusoaice

Astăzi am avut parte de o surpriză: Rusoaica s-a întors în biblioteca mea, exact în aceeaşi ediţie ca şi cea împrumutată cândva numaiştiucui.

A ieşit dintr-o geantă de student, întors în şcoală să-şi viziteze foştii profesori, colegii mai mici etc. Mi-a adus şi  mie cartea (din partea cuiva -hahaha), dar am avut parte şi de om (aşa, să văd dacă-i OM) şi l-am dus cu mine la clasa a XII-a H (iar hahaha!), să vadă cam ce înseamnă să rescrii un eseu pornind de la un text barbian. Deci imitaţie, imitaţia imitaţiei, un pic de Platon şi tot mai multe nedumeriri. Nu mi-a ieşit, dar m-am bucurat de idee. Şi de Om, dacă tot l-am cunoscut. :D

Adevărul e că am avut un an didactic nu prea reuşit. Un pic de sclipire din partea elevilor la tema cu alfabetul personal, reacţii medii la ideea de jurnal al clasei, îngrămădeală la grupa actorilor, în proiectul pe inteligente multiple...cam atât, la ore. Punctele bune la proiectul Erasmus+(Alexandra, Andreea, Mirunele, Miriam, Vlad, Alex, Tudor, Iulia) şi la Cititorul Anului, Ca-meli-a! să zicem că ar salva un pic, dar NU-ul rămâne ca o umbră, cel puţin deocamdată.

Mă întreabă lumea ce mai e pe la şcoală şi nu prea ştiu ce să zic. Răspund CUM, nu CE şi cine mă ştie ştie că nu prea pun etichete. E altfel, e repede, e plictisitor, e linişte, e derută...Nu e bine.
DAR:
Mai circulă cărţi şi mai apar Oameni.
Mai sunt răspunsuri fără întrebări şi întrebări cu mai multe răspunsuri.
Mai vorbesc despre poezie ca despre un dans.
Mai promovez autori şi autoare vii.
Mai simulez nedumerirea.
Mai dau teste "cu toate deschise".
Mai aştept dimineaţa.


PENTRU CĂ, într-o zi, mă trezesc cu o mare bucurie pe capul meu, aşa, din senin, şi zău că merită să mă ocup în continuare de creat amintiri şi de aşteptat, chiar alături de Ragaiac, fiinţe de hârtie ca aliat.


miercuri, 17 septembrie 2014

Cine rămâne

Cine îmi scrie frumos şi constant, nervos şi constant, duios şi constant.
Cine îmi ştie gândurile.Îmi amână dorinţele.
Cine răspunde la întrebări nepuse, la nevoi nenumite.
Cine se dă peste cap să iasă ceva, cine tace şi ştie că iese ceva.
Cine nu uită, cine nu se uită.
Cine se întoarce, mai ales cine se întoarce.
Cine păşeşte deodată cu mine şi nu oboseşte.
Cine mă poate face să promit.
Cine ştie ce e în ladă.
Cine asortează cadourile şi culege florile.
Cine e oglindă şi nu fuge.
Cine mă învie cu un telefon.
Cine mă lasă să greşesc.Cine mă obligă.
Cine mă citeşte.

joi, 15 mai 2014

Voioşie

      N-am fost deloc la şcoală în luna mai. Două săptămâni de concediu, o varicelă uşoară, cred că cea mai uşoară, somn la discreţie, timp...tot prea puţin.
    4 cărţi începute, nimic scris. Un aspirat, două, trei...astea au mers. Haine de vară: cum, Doamne, am adunat atâtea?! Ordine în laptop?Nu. În bibliotecă a aranjat Ania totul, după criterii doar de ea ştiute. Nu mai găsesc nimic, nimic.
    Credeam că un copil bolnav stă cuminte în pat şi prezintă priviri triste. Că îşi pierde din energie şi, prin grija atentă a mamei (fericita câştigătoare a unui concediu medical în plină perioadă de teze şi amarnice recuperări), ajunge să se refacă fizic şi emoţional. Da' de unde! N-a stat o clipă locului, a vorbit întruna şi s-a jucat inclusiv cu o sabie roz-portocalie. Am colorat împreună toate foile albe pe care le-am avut în casă şi am ascuţit într-o zi 82 de creioane colorate. Am obosit...ce-mi pasă?! :D
    Printre subiecte, teste şi tot felul de minuni mai mult sau mai puţin educaţionale, dau de nişte scrisori. De obicei, păstrez ce am de la elevi până ne revedem după 10 ani. Anul trecut am sărit peste aruncat...sau n-am putut, nu mă gândesc prea mult la aşa ceva. Clasa asta de info a fost de la început până la sfârşit aşa cum mi-am dorit.Paul e poliţist acum, la jumătatea clasei a IX-a îmi scria poezii(oh şi vai!), la sfârşitul ei mă întreba dacă nu poate să-mi spună pe nume şi dacă n-aş putea să-i iau nişte ţigări. Copilării, mi-am spus, şi aşa au şi fost, pentru că tonul a fost întotdeauna potrivit :)
    Am mai găsit o scrisoare în care expeditorul se scuza că nu-i în stare să scrie nimic pentru profa de română. Şi recitirea ei mi-a adus zâmbete. Cum a ajuns să spună, la un moment dat, aproape totul? Cum a ajuns să nu mai fie nevoie să spună prea multe ca să ştiu că-i e bine, ca să ştiu că nu e bine.
    Nu cred că există generaţii mai bune ca altele. Dar cred că există oameni care devin pur şi simplu de neînlocuit. Şi da, "Totul e ok", Pavel. Poate şi pentru că sunt puţini cei care au întrebat.

duminică, 6 aprilie 2014

Foarte sigură de noi

Aveam o vecină, mama lui Jojo, care, la un moment dat îngrijea o fetiţă cu nişte ochi pe care-i duceam cu mine, de fiecare dată când îi întâlneam. Tanti de la parter nu mai este, eu nu mai stau de ani buni cu părinţii şi cine ştie în grija cui a ajuns şi fetiţa cu ochii albaştri.

Era un prof de sport  care trecea uneori prin sala de la gene 4, fără să spună nimic, dar privea oarecum trist către fetele din echipa de gimnastică. O dată, nu ştiu de ce, a suplinit-o pe profesoară. Atunci, după cele câteva ore şi  zeci de repetiţii, am reuşit, în sfârşit, flick flack-ul înapoi. Eram în clasa a VI-a şi foarte mândră...

Miruna a înţeles că nu umblu după ea cu subiecte pentru olimpiadă şi, dacă nu vine ea spre mine, eu îmi văd de activitatea la clasă. A înţeles. A citit. A scris. A întrebat. Şi-a răspuns. Între ultimele două am fost, un pic de tot, eu. Cam atât...

În timp ce alţii scriau la OLAV, noi ne-am mai spus câte ceva. Ne mai vedem, puţin de tot, mâine, apoi o să meargă la naţională să scrie bine şi să vorbească pertinent. Ca sora ei, acum 6 ani :)

Pentru că mâine, la mica despărţire, voi avea emoţii, pentru că ştiu că trebuie să am grijă de fetiţa care a crescut, pentru că îi datorez bunicului ei un flick ca lumea, pentru că a convins-o pe Patricia să deschidă Virtualităţile...măcar la pagina 12, am scris aici câte ceva, aşa, de încurajare.

Baftă la Călimăneşti şi să fii, Miruna, foarte sigură de NOI!




luni, 10 martie 2014

Portretul unei doamne

Nu, nu mi-am propus să scriu despre romanul lui Henry James, nici despre filmul lui Jane Campion. Nici măcar despre Nicole Kidman, care a interpretat-o pe Isabel Archer. Poate despre un spirit neînfrânt şi o luptă continuă. Despre flacără şi despre ardere. Despre o femeie şi o lume aparte.

Scriam şi dacă nu era 8 Martie. Şi dacă nu vorbeam cu Mirela Năsăudean despre vocaţie şi despre riscurile de a fi diferit într-o şcoală grea cu elevi care merită să fie valorizaţi.

Am promis că voi promova filmuleţul pentru Concursul Biblioteca Anului 2014, nu că îl voi analiza. Apreciez procesul, poate mai mult ca produsul, apreciez mişcarea/însufleţirea/sentimentul de apartenenţă. Nu contează interpretarea elevei x sau a profesoarei y, contează atitudinea, măsura în care au hotărât să se implice. Ar fi fost mai bune altele? Probabil.Cei care caută noduri, să se priceapă şi la legături.

Mi-am propus să scriu despre o doamnă şi am scris despre şcoală. În oglinda mea, bibliotecara noastră nu foloseşte persoana I singular. De asta mi-e dragă şi pentru asta o admir. Săptămâna trecută m-am simţit ca în liceu: am găsit la bibliotecă atmosfera de la Asterul lui Toni Şerban şi nicio oră suplimentară nu are valoarea acestui sentiment. Se datorează Alinei Creţ, copiilor minunaţi din jurul ei (Alex va da distribuire, deci îl menţionez, oricum întrevăd ravagiile pe care le va face când va deveni licean :)) )

N-are tocuri care sună, voce care să irite. Răbdăăăăăăătoare. Se bucură când primeşte flori (nu i-am trimis încă destule...), se întristează când dă de nesimţiţi (de la mama lor sau deformaţi de şcoală), apelează la prieteni pentru a susţine CNLR-ul şi, cu siguranţă, are o reţinere în a-i ruga pe colegi să-şi susţină liceul (nu mă mir, lumea îşi vede de treabă, biblioteca e un tărâm al celorlalţi). Avem mai puţine voturi ca CNAM, dar asta e mai puţin important. Ei nu au fost atenţi la toate cerinţele şi juriul va ţine cont de asta, cel puţin aşa ar fi normal şi cred că toată lumea îşi doreşte un concurs pe bune. 


 D.B. şopteşte:     VOTATI AICI