Da, e un crez, o spovedanie, o şoaptă, o formă de resemnare, oglindă, certitudine, incertitudine. Este textul Anei Blandiana, pe care l-am recitat la a XI-a, în loc de la revedere, la un final de oră, aşa, ca să obţin liniştea aceea care naşte ulterior întrebări...
Eclipsă
Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.
Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.
Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.
Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu