Când ninge...

...îmi amintesc de timpul în care L. se ocupa mai puţin de problemele patriei şi mai mult de muzică. Au fost ani buni, în care am avut o relaţie în 3: el, eu şi chitara; adeseori mă autoexcludeam şi-i lăsam să-şi vadă de treabă, mai ales că eu mă iniţiam pe-atunci în tainele sfinte ale gătitului, schimbatului de siguranţe, desfundatului de chiuvete încăpăţânate etc.
Din când în când primeam în dar o melodie pe care Fender-ul o răspândea în toată casa, cu sau fără generosul efect Wau Wau , de obicei ceva ce aducea a Jimi Handrix sau Satriani sau Steve Vai sau Yngwie Malmsteen , nu am ştiut niciodată, dar aceste nume îmi răsunau toată ziua în urechi, aşa , ca şi cum ar fi nişte rude care se lasă uitate în vizită.
Ascultam încă Celelalte cuvinte şi eram încântată de colaborarea lor cu Florian Pittiş. Ascultam încă Iarbă prin păr şi Comoara şi Dacă vrei…(privirea s-o las în podea,/ Calcă peste ea,/ Dacă vrei de tine să simt că-s robit,/ Lasa-mă uimit..) – uite că mi-am şi amintit câte ceva!
Nu mă gândesc des la L. Şi nu cu regret, nu cu ură, nu cu dragoste. A fost tot timpul al doilea: asta pentru că prima floare şi prima poezie şi primul cântec-cadou tot de la Horaţiu sunt, cu mult înainte de episodul Roşia Montană, de fapt pe când eu eram la sfârşitul clasei a IX-a, iar el în anul I, invitat să cânte la Asterix …
Dar L. mi-a scris pe o bucată de hârtie, foarte mic:

Ninge, ninge
Zăpada de mine se frânge,
Mi-e frică,…strig:
Doamne, mi-e frică de frig!
Şi mă las căzut în timp…

De fiecare dată când ninge, îmi amintesc că întotdeauna mi-am dorit să ascult muzică, să citesc scrisori şi să păstrez în mine bucuria întâlnirii cu Celălalt.