Slalom

Zile pline, nopţi scurte. Da, în principiu aglomerarea se datorează sesiunii deosebit de apăsătoare (că numai bugete de instituţii nu credeam că mai trebuie să fac!). În fine, n-o să mă plâng acum, la final, şi nici n-o să mai insist, decât în măsura în care se leagă şi de altceva…cum ar fi experienţa Zumba. Aşadar:


Ca să intru cum trebuie în sesiune, m-am hotărât să merg seara la o sala. La oricare, numai să fie seara şi să îmi amintesc de vremurile în care puteam să ies din casă şi după 8, evident cu Adi. Am fost avertizată care-i treaba cu Zumba, că dansurile trebuie să le „prinzi” din mers, că nimeni nu stă să numere şi te dor şoldurile de te ia naiba. Am mers, am riscat şi am evitat să mă uit prea mult în oglindă. Am crezut cu tărie că participarea mea la oră va trece neobservată şi, aşa şi era dacă….nu apăreau Mirunele din clasa a V-a de germană, minunate şi pregătite să zumbăiască în voie, fără să aibă habar că profa lor de română se luptă şi ea pentru acelaşi sincron. Of, greu a mai fost! Mai ales a doua zi! :D


Două reîntoarceri, două regăsiri, două surprize deosebit de plăcute din partea unor foste eleve, din generaţii diferite, cu rezidenţe diferite. Despre Ioana am mai scris. Ea intră în şcoală, în clasă şi mă priveşte cu atenţie să-mi vadă reacţia. (Toate astea după ce m-a asigurat că, până în iulie, Germania e casa ei). Apoi cafeaua de rigoare şi noutăţi, şi amintiri. Facem ce facem şi iar ajungem la Colibiţa…lucru straniu, destine pe care o întâlnire le schimbă, unindu-le pentru totdeauna. Cândva, voi vedea şi eu „Oraşul condimentelor”. ( Uite că au ieşit câteva rânduri!)

Când pleci din şcoală, nu ştii ce laşi în urmă. Când te întorci, nu prea ştii la ce să te aştepţi. Am primit un mail care m-a făcut să fiu mândră că am fost profa de română a unei supra-realiste. Şi, nu ştiu exact de ce, Londra mi s-a părut foarte foarte aproape. Despre percepţia pe care o are asupra despărţirii de liceu o să scriu separat (că mi-a dat voie să o citez).


N-am mai scris iar o vreme. Tot o nuntă şi un examen am fost. Se aglomerează toate şi nu ştiu cum să fiu în două locuri deodată. Sper să iasă bine spectacolul şi să-mi termin dizertaţia. Să fac cumva să apară cartea nouă până la sfârşitul lui mai şi, zău, că mă apuc iar de ficţiune, numai să vină vacanţa aia odată!

Desigur: D. Printre alte chestii, mai puţin pământeşti, îmi fac timp de D. (şi el de mine). Are revelaţii cum că îi pare rău că a tot amânat şi el şi mă întreabă de unde ştiu eu atâtea. Îi arăt o carte şi sper că nu m-a crezut că acolo am găsit eu toate răspunsurile.