Urme

Urme. De paşi, de voce, de necunoscut. Azi mi-am ridicat braţele către după-amiezele în care sclipeai:parcă-parcă ajungeam şi nici atingerea lor nu mai părea o iluzie. Da, e adevărat, am luat cu ele apoi pulsul pământului, am coborât şi capul şi mi-am lansat picioarele într-o foarfecă-reminiscenţă de zbor. Având o noua perspectivă, mă mândresc cu un univers foarte dispus să se creadă definitiv.

Nu sunt urme fără timp. Uite: am pus în mănuşa asta neagră nişte ore bune, poate o zi şi nişte anotimpuri. Amestecă, amestecă, nu trişa, nu-i de glumit cu destinul! Va ieşi un interval închis. La limite nu ne mai pricepem.

Nu sunt urme fără mod. Adică tu nu călcai oricum peste şuviţele tăiate scurt: aveai în tine obsesie bătăturii. Insistai, desigur, pe rădăcini. Păşeşte! Calcă! Bătătoreşte!Roată roată, tot aşa, cum să nu-i adulmec urma, cum să fac să-mi pierd nişte simţuri?

Nu mi-a spus nimeni că ţi-e bine. Nu mi-a spus nimeni că nu ţi-e bine. Poate că dacă nimănui nu i-ar păsa, aş zice că e totuna. Pentru că dacă nu îmi spui TU cum îţi e, înseamnă că ţi-e totuna.

Urme.Azi văd un singur sens al lor:de dus, dedus.