Ale noastre

Uite, îţi scriu ţie astăzi, pentru că am numărat ceasurile până să te aud şi să te văd. Pentru că eram convinsă că, în faţa ta, lângă tine, pot să plâng. Aveam nevoie să plâng. De noaptea trecută aveam nevoie să plâng.

Tu ştii cel mai bine să te revolţi. O făceai când dreptatea sufletului tău nu era dreptatea lumii, într-o retorică atipică, profundă. Îmi plăcea asta, îmi place şi acum. Sunt norocoasă că ştiu ce înseamnă acum. Dacă vreunul dintre cei doi distinşi colegi ai mei ar citi aceste rânduri, ar confirma: am câştigat ce-am preţuit. Al treilea ştia deja acest lucru, cu mult înainte de a-l fi scris eu,  dar el aşa de mult tăcea când ne vorbea! Când ne e dor de el, ne e dor de noi.

Ştiu că o să fie bine, nu se poate altfel. Şi ştiu că ea va fi suficient de puternică şi va face faţă, oricât de greu ar fi.. Ai spus că "e a noastră". Poi, cum nu? Şi tot ce e al nostru ne duce revolta până la cer şi o aduce înapoi  fărâmiţată în ecouri de răspunsuri.

De ziua ei, o să-i dăruim împreună un zâmbet. Iar la anul, ne urcăm naibii în avion şi-o sărbătorim în fiecare colţ din Franţa aia tristă şi rece!


Şi mâine, sper, n-o să mai ţip la şcoală. Azi asta am făcut, pentru că cineva încearcă să-mi fure copilăria. De-aici, de departe, îmi ţip neputinţa. De n-ai fi tu, aş înghiţi-o.