Săptămâna trecută am încălcat, cred, codul
muncii. Am lucrat de la 8 la 2 şi de la 3 la 9 cu mintea sau cu ce a mai rămas
din ea. Am încercat să fiu deşteaptă în toate ipostazele în care starea
învăţământulului m-a pus. Şi mi-am propus ceva: să nu mă plâng!
Aşa că m-am bucurat la maxim de tot ceea ce am
întâlnit. De soluţiile de supravieţuire într-un univers concentraţionar şi
relaţiile lui Victor Petrini, de intuiţia aproape incredibilă a unui elev de 11
ani care nu crede că există naratori neutri (pornind de la un text de E.T. A. Hoffmann),
de „un ce” al lui Cârlova săltat la Nichita, de versul lui Baconsky (Acum ştiu că lupul se teme de oameni), de
subiectele vii de la olimpiadă, de rezultate...:) şi de oameni, mai ales de
oameni. Habar nu am cum să le mulţumesc, rămân în mine gesturi trecute, cuvinte
rostite, înghiţite, eliberate, fără cei din jurul meu nu-mi tihneşte cafeaua de
dimineaţă şi nicio clipă de graţie. (Aşa am mulţumit fără să număr şi să
clasific :D )
M-am jucat, am colorat, am dat cu zarul, am
mutat pioni, am făcut serbari, am fost frau şi sirenă, am dansat ca fetele
mari, ca fetele mici, am fost mamă de aruncat la gunoi şi mamă ascultătoare. Am
scris, trimiţând copilul să se uite la Bambi şi am regretat, când l-am găsit
plângând în hohote şi strigând că nu poate suporta că puiul rămâne fără mamă...
Sunt momente în care sunt convinsă că nu fac
nimic cum trebuie. Sunt scurte, pentru că, recitesc/reascult gândul şi îmi dau
seama că nu-mi permit să jonglez cu negative, de niciun fel (hmm, iar!).
Sunt sănătoasă, pot folosi aparatele la sala
de sport şi rolele din portbagaj. Merg pe jos de la gradiniţă la şcoală şi car
2 litri de apă+ echipamentul. Nu-i greu, nu mi-e greu. Sunt în zona de confort.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu