Zona +

Săptămâna trecută am încălcat, cred, codul muncii. Am lucrat de la 8 la 2 şi de la 3 la 9 cu mintea sau cu ce a mai rămas din ea. Am încercat să fiu deşteaptă în toate ipostazele în care starea învăţământulului m-a pus. Şi mi-am propus ceva: să nu mă plâng!

Aşa că m-am bucurat la maxim de tot ceea ce am întâlnit. De soluţiile de supravieţuire într-un univers concentraţionar şi relaţiile lui Victor Petrini, de intuiţia aproape incredibilă a unui elev de 11 ani care nu crede că există naratori neutri (pornind de la un text de E.T. A. Hoffmann), de „un ce” al lui Cârlova săltat la Nichita, de versul lui Baconsky (Acum ştiu că lupul se teme de oameni), de subiectele vii de la olimpiadă, de rezultate...:)  şi de oameni, mai ales de oameni. Habar nu am cum să le mulţumesc, rămân în mine gesturi trecute, cuvinte rostite, înghiţite, eliberate, fără cei din jurul meu nu-mi tihneşte cafeaua de dimineaţă şi nicio clipă de graţie. (Aşa am mulţumit fără să număr şi să clasific :D )

M-am jucat, am colorat, am dat cu zarul, am mutat pioni, am făcut serbari, am fost frau şi sirenă, am dansat ca fetele mari, ca fetele mici, am fost mamă de aruncat la gunoi şi mamă ascultătoare. Am scris, trimiţând copilul să se uite la Bambi şi am regretat, când l-am găsit plângând în hohote şi strigând că nu poate suporta că puiul rămâne fără mamă...

Sunt momente în care sunt convinsă că nu fac nimic cum trebuie. Sunt scurte, pentru că, recitesc/reascult gândul şi îmi dau seama că nu-mi permit să jonglez cu negative, de niciun fel (hmm, iar!).

Sunt sănătoasă, pot folosi aparatele la sala de sport şi rolele din portbagaj. Merg pe jos de la gradiniţă la şcoală şi car 2 litri de apă+ echipamentul. Nu-i greu, nu mi-e greu. Sunt în zona de confort.

 Testament

Lumini şi umbre

Orice profesor trăieşte în două anotimpuri: şcoală+vacanţă. Trecerea de la un sezon la altul se întâmplă să decurgă lin, în condiţiile în care "de-abia aştepţi să " aduce cu sine o docilitate miraculoasă care te transformă în Penelopă, oricât temperament coleric ai poseda.

Dar, când îţi este dat să trăieşti palpitant, începi ultima săptămână de şcoală fără chei la maşină. Nu le găseşti nici în poşetele de zilele trecute, nici în hainele atent percheziţionate, nici între jucăriile copilului. Nu sunt nici măcar în maşina deschisă care, de bucurie că ai ajuns la ea la 8 şi un sfert, se apucă de claxonat odata cu plânsetul fetiţei ce se sperie că mai urlă cineva deodată cu maică-sa. Taximetre nu, alte idei nu, aşa că te porneşti pe jos, în speranţa că nu toţi vecinii sunt bugetari şi deja la serviciu. În faţa blocului, în zăpada îngheţată, vezi o cheie neagră ce îţi aminteşte că norocul te bântuie şi lunea.

În schimb, marţi se adevereşte faptul că Rin Grand Hotel din Bucureşti rămâne fără lingvişti, tu stai acasă şi te bucuri că nu spulberă zăpada în cod colorat, doar pe alocuri, în alegerile pe care le fac unii prieteni. Te abţii să-i bagi în enumeraţie, nu ştii încă dacă îi pui cu cheile pierdute sau cu cele găsite.

Miercuri - o zi istorică. După 12 ani de când am scris Tabula rasa şi am plasat acţiunea acolo, ajung în podul liceului, evident cu complici. A fost simplu, frig şi frumos. Am rămas fascinată şi cu gândul la Întoarcerea lui Espinosa, piesa lui Macrinici, care mergea de minune aici, nu în Sala festivă. Nu e arhivă, nu mai e porumbar, e o altă lume....

O astfel de zi trebuia stricată . După-amiaza a început asaltul mamelor. S-a terminat vineri, după ce am răguşit.

Joi s-au purtat discuţii despre copiii răi şi profesorii exigenţi. Nu le redau, dar le pot recita. Ideea e că notele la purtare au rămas fix cum am vrut, am avut susţinerea colegilor şi a direcţiunii (aici s-a urmărit în ce măsură mă las înduioşată....). Foarte frumos a fost din partea elevilor care au fost de partea mea şi s-au exprimat în clasă, la telefon, pe fb etc. Când scazi 9 note la purtare, îţi scazi şi ţie nota la purtare, DAR, în topul vinovaţilor, rămâi pe locul 3. Mulţumesc pentru cafeaua din Plan B părţii din 12 H care mai crede că scopul meu e strict educaţional.

Vineri m-am trezit greu, pentru că am vorbit cu nişte musafiri până în miez de noapte despre căminele studenţeşti, despre ce înseamnă să te căsătoreşti din orgoliu şi, mai ales, despre cum trebuie să ţii aproape de tine doar oameni folositori. La şcoală a fost şedinţă de catedră, tot în sala 10, iar am încăput, iar a fost fain.Şi tot fain a fost că am mai învăţat ceva despre entropie şi (iar!) despre vecinătăţile lui 0, am făcut schimb de cărţi cu alţi profi şi am găsit latura umană a unuia care m-a chinuit 4 ani când eram elevă.

A fost o săptămână în care nu am ratat teatru, prezentări de proiecte şi întâlniri cu prieteni dragi. O săptămână care mi-a adus multe bucurii, dar şi tristeţi cauzate de cei care nu ştiu încă diferenţa dintre nu pot şi nu vreau. 

Îmi doresc să nu vină niciodată ziua în care să cred că mai mult nu se poate.Mi-e foarte frică şi mie.