Parcă ar trebui să-ţi zic ceva. Cumva de final. Cumva de început. Ceva de examene. Ceva de momente importante pentru tine. Ceva de momente importante pentru mine doar şi doar că sunt importante pentru tine. Şi nu ştiu ce. Şi nu prea mai ştiu cum.
Cred că nu există întâmplări, doar circumstanţe favorabile unor întâlniri în mod obişnuit imposibile. Nu ştiu ce-a fost. Nu ştiu cât a rămas, nici cât s-a pierdut pentru că eu nu am avut grijă sau pentru că tu ai înţeles de fiecare dată doar ce puteai accepta. Nu ştiu multe, dar mi-e bine aşa. Mi-e bine pentru că ştiu că ceva a fost. Şi nu puţin.
Mă gândesc la ce faci acum. Te pot vedea. Sper că înţelegi exact ce vreau să spun: e vorba de atitudini, de privire, de mişcare a mâinilor etc. Şi mâine dimineaţă o să te văd, cumva, habar nu am cum, dar, dacă tot nu vor fi camere de supravegheat, pot (încă) doi ochi să te privească numai şi numai pentru ca foaia aceea albă să devină încet un spaţiu locuit de tine, cu tine, despre tine, indiferent despre ce scrii, ştii, sper că ştii, scrii despre tine. Să ştii că vreau să fiu acolo şi, dacă acest gând te nemulţumeşte, şterge-l. E simplu.
Recunosc, aş fi vrut să-ţi fi fost de folos. Recunosc, m-am simţit inutilă. Recunosc, mi s-a părut aiurea să ajut pe oricine altcineva, în afară de tine. Dar, recunosc, ai ales foarte bine să nu amesteci lucrurile. Literatura „mea”, modul meu de a înţelege textul e mai apropiat de viaţă decât de şabloanele critice. Aş fi vrut să te conving că proza e mers (de undeva altundeva), iar poezia e dans (nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări…). Recunosc, aş fi vrut să-ţi demonstrez că destinul apare în ipostaze feminine, că Lică si Ghiţă sunt acelaşi individ născut în zodii diferite, că ION suntem NOI, toţi cei care vrem mereu ce nu avem si facem orice pentru a obţine, că Doamna T. e prima femeie din literatura noastră care nu are nevoie de un bărbat care să o întreţină (de aceea e liberă), că e mai greu să nu poţi iubi decât să nu fii iubit…că suntem singuri, oricâte iluzii ne-am face că nu e aşa. Recunosc, mi-ar fi fost greu. Sper că alţii te-au convins de nişte lucruri care să-ţi folosească la mai mult decât un examen.
Se termină pagina. Şi ziua. Şi, într-un fel, timpul. Aceste rânduri sunt în loc de despărţire. Asta, pentru că, printre altele, nu ştiu să mă despart. Nu îmi amintesc nicio despărţire din viaţa mea. Nu ştiu ce am spus. Nu ştiu ce mi s-a spus. Pe asta nu vreau să o uit. Salvez textul. Salvez. Fac ce pot, salvez ce se poate.
― Ce-ar fi fost dacă puteam salva şi în viaţă de fiecare dată ce credeam că e de salvat? Am fi trăit mai mult? Mai bine?
― Nu cred…avem ceva în noi care salvează automat ce e cu adevărat esenţial.
Cred că nu există întâmplări, doar circumstanţe favorabile unor întâlniri în mod obişnuit imposibile. Nu ştiu ce-a fost. Nu ştiu cât a rămas, nici cât s-a pierdut pentru că eu nu am avut grijă sau pentru că tu ai înţeles de fiecare dată doar ce puteai accepta. Nu ştiu multe, dar mi-e bine aşa. Mi-e bine pentru că ştiu că ceva a fost. Şi nu puţin.
Mă gândesc la ce faci acum. Te pot vedea. Sper că înţelegi exact ce vreau să spun: e vorba de atitudini, de privire, de mişcare a mâinilor etc. Şi mâine dimineaţă o să te văd, cumva, habar nu am cum, dar, dacă tot nu vor fi camere de supravegheat, pot (încă) doi ochi să te privească numai şi numai pentru ca foaia aceea albă să devină încet un spaţiu locuit de tine, cu tine, despre tine, indiferent despre ce scrii, ştii, sper că ştii, scrii despre tine. Să ştii că vreau să fiu acolo şi, dacă acest gând te nemulţumeşte, şterge-l. E simplu.
Recunosc, aş fi vrut să-ţi fi fost de folos. Recunosc, m-am simţit inutilă. Recunosc, mi s-a părut aiurea să ajut pe oricine altcineva, în afară de tine. Dar, recunosc, ai ales foarte bine să nu amesteci lucrurile. Literatura „mea”, modul meu de a înţelege textul e mai apropiat de viaţă decât de şabloanele critice. Aş fi vrut să te conving că proza e mers (de undeva altundeva), iar poezia e dans (nu mergi nicăieri cu ea, doar te învârţi în jurul tău, în funcţie de stări…). Recunosc, aş fi vrut să-ţi demonstrez că destinul apare în ipostaze feminine, că Lică si Ghiţă sunt acelaşi individ născut în zodii diferite, că ION suntem NOI, toţi cei care vrem mereu ce nu avem si facem orice pentru a obţine, că Doamna T. e prima femeie din literatura noastră care nu are nevoie de un bărbat care să o întreţină (de aceea e liberă), că e mai greu să nu poţi iubi decât să nu fii iubit…că suntem singuri, oricâte iluzii ne-am face că nu e aşa. Recunosc, mi-ar fi fost greu. Sper că alţii te-au convins de nişte lucruri care să-ţi folosească la mai mult decât un examen.
Se termină pagina. Şi ziua. Şi, într-un fel, timpul. Aceste rânduri sunt în loc de despărţire. Asta, pentru că, printre altele, nu ştiu să mă despart. Nu îmi amintesc nicio despărţire din viaţa mea. Nu ştiu ce am spus. Nu ştiu ce mi s-a spus. Pe asta nu vreau să o uit. Salvez textul. Salvez. Fac ce pot, salvez ce se poate.
― Ce-ar fi fost dacă puteam salva şi în viaţă de fiecare dată ce credeam că e de salvat? Am fi trăit mai mult? Mai bine?
― Nu cred…avem ceva în noi care salvează automat ce e cu adevărat esenţial.
POŢI ŞTERGE?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu