Oraşe de suflet

Nu sunt multe, nici nu trebuie să fie...

Sighişoara ar fi primul şi cel mai vizitat. Acolo, adică aici, pot oricând să uit unde mi-e casa, pentru că, la poalele cetăţii, am stat nopţi bune de veghe, bucurându-mă de minunile unei tainice prietenii. Fiecare festival reuşea să spele ani, să albească zidurile pline de mirosul secolelor. Autogara, pizzeria veche, pavajul străzilor, prea puţin turnul, dar de fiecare dată treptele cetăţii, băncile, copacii, luminile oraşului privit de sus, părul blond şi creţ şi lung, ţigara din mâna tremurândă, despărţirea, revederea, toate la 5 ore de mers cu autobuzul:5 ore dus, 5 ore întors...

La Baia-Mare, Sergiu şi Adriana mi-au însemnat repere. Deşi la Căşei se prind peşti mari (că vrei, că nu vrei) şi se mănâncă cea mai bună ciorbă de perişoare după revelioane înfrigurate,în Baia-Mare îl găsesc pe Sergiu în elementul lui. Evident, ancorată tot de Cluj, prietenia cu el mi-a demonstrat că fotbalul nu este o piedică între bărbaţi şi femei, că sinceritatea nu este doar un cuvânt care sună bine, că la Festivalul Castanelor e mai bună berea, că...din cei mulţi pitici, doar el e acum pe lista de messenger a Albei ca Zăpada.

Prin Baia-Mare am hoinărit şi rătăcit cu Adriana. Câteodata, Mara dispărea neverosimil, parcă înghiţit de ape, şi ne era greu să ajungem în casa cu cărţi multe, cu tablori care făceau cu ochiul ochilor unor adolescente aflate în vacanţa de Paşte...Spre Şişeşti şi Şurdeşti nu e bine să pleci, dacă ai mâncat prea mult, mai bine rămâi în oraş cu hortensiile.

Praga. Tot Adriana. Oraşul e febleţea noastră cea de toate zilele şi despre el ar fi de scris în toate zilele. Totuşi,un mic brainstorming: Muzeul Kafka, malul Vltavei cu raţe, podul Carol şi statuia la care nu am ştiut ce dorinţă să avem, reconstituirea drumului în căutarea Păpuşii de porţelan, ceasurile, prânzul la restaurantul grecesc mai scump ca o rochie Zara, asiatici peste tot, un blond frumos urlând ca lupii, marinarul grijuliu, piscina hotelului, mic-dejunul copios, metroul fascinant, febra musculară de la umblatul pe jos (10-15 km/zi, în funcţie de avânt), gara, ruşii, pâinea cu chimion, ufffffffff!

Când o să ajungi în Praga, o să-ţi pară rău că n-ai intrat atunci, deodată cu mine, în Europa. Trebuia doar să răspunzi la telefon, aşa cum încerc să fac eu de fiecare dată când tu ajungi în Sighişoara, în Baia-Mare, în camera vecină, în timpul nostru regăsit.