Iancu

Iancu a terminat anul trecut la Racoviţă în Cluj şi a ales domeniul informaticii la facultate. În albumul clasei, am găsit ce gândeau colegii despre el: dincolo de apariţia impresionantă a unui tenisman talentat, de părul blond , pasiunea pentru pian şi o engleză remarcabilă (exersată, evident, în străinătate), băieţii se declarau prietenii lui, unii chiar de la grădiniţă, iar fetele spuneau că are „cel mai mare cap din Univers” şi îl numeau „enervant de deştept şi frumos”.

Am ţinut albumul în mână şi m-am gândit la foşti, actuali şi viitori elevi ai mei, la idealurile lor, la prietenii lor, la iubite, la experienţe... Ca profesor, poţi să fii sau nu de acord cu Noica, cu ideile exprimate în Jurnalul filosofic, care fac,e drept, cam tranşant, diferenţa dintre o fată şi un băiat de 18 ani. Ca profesor, poţi să alegi să fii „ploaie aceea de vară care nu ştie nimic despre culesuri…”

Ca părinte, nu poţi să alegi, eşti, cumva ales. În lumea unui băiat de 18 ani, mama e oglindă, apă vie şi dumnezeire. Pentru aleşi, rămâne aşa. Pentru mama unui băiat de 18 ani, copilul e deja cu faţa spre lume, sigur de sine, sigur de ochii ce-l feresc de rele, de toate relele din lumea asta.

Aş fi vrut să-l văd astăzi pe Iancu. Am găsit, într-o vilă veche din centrul Clujului o mamă care de 7 luni încearcă să nu-şi piardă minţile, o mamă ce lucrează 17 ore din 24 ca să termine ce şi-a propus: o traducere, un curs, un program de masterat pentru studenţii săi…Cu ceasul lui pe mână şi parfumul bărbătesc pe gât şi în suflet, MAMA nu s-a certat cu divinitatea, nici cu cei care puteau să-i salveze fiul, nici cu el, niciodată, de când a plecat în excursie şi nu s-a mai întors.

Accidentele nu dau morţii un sens. Nouă, da. Şi raportarea la adevăratele suferinţe este măsura fericirii noastre. Singurul lucru pe care mi l-am dorit azi a fost să ajung acasă şi să îmi strâng în braţe copilul.