De ex.

Am promis astăzi un exemplu de portret literar şi am răscolit amintiri livreşti, încercând să găsesc ceva în legătură cu perspectiva propusă de Ilinca. Şi, de la ipostaza lui Napoleon în CNLR, am ajuns la un alt comandant, din romanul lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate. Ştiu că textul din 1994, Despre dragoste şi alţi demoni, este mai cunoscut unora, dar opera din care am citat este o alegorie a condiţiei umane, o oglindă a consecinţelor trecerii omenirii de la cunoaşterea magică la cea ştiinţifică, iar timpul e cu adevărat un suprapersonaj. O lume (interioară şi exterioară) americo-latină…


Colonelul Aureliano Buendia a organizat 32 de răscoale armate şi a fost de tot atâtea ori învins. De la 17 femei diferite a avut 17 băieţi care au fost exterminaţi, unul după altul, într-o singura noapte, atunci când cel mai mare nu împlinise încă 35 de ani. Scăpă din 14 atentate, din 63 de ambuscade şi din faţa unui pluton de execuţie. Supravieţui unei doze de stricnină turnată în cafea şi care ar fi fost prea de ajuns să ucidă un cal. Refuză Ordinul Meritului pe care i-l decernase preşedintele Republicii. Fusese promovat la rangul de comandant general al forţelor revoluţionare, autoritatea lor extinzându-se în toată ţara, de la o frontieră la cealaltă, dar niciodată n-a îngăduit să fie fotografiat. Respinse oferta unei pensii viagere care i se propuse după război şi trăi până la bătrâneţe din vânzarea peştişorilor de aur pe care îi producea în atelierul său din Macondo. Cu toate că lupta mereu în fruntea trupelor sale, singura rană pe care a primit-o vreodată şi-a făcut-o el însuşi după capitularea de la Nierlandia, care puse capăt unui război civil de 20 de ani. Îşi trase un glonţ de pistol în piept, iar proiectilul îi ieşi prin umăr fără să fi atins vreun centru vital. Tot ceea ce a rămas din această succesiune de evenimente a fost o stradă cu numele lui în Macondo.