Dacă îmi place...

Azi am devenit, oficial, bolnavă. Oricât am ignorat semnele ce mai-mai mă trăgeau de mânecă de vreo 2 zile încoace, tot a sosit momentul să recunosc: da, nu mi-i bine! Mă doare gâtul şi capul, iar vocea îmi place al naibii cum sună, deşi ar trebui să nu se audă un timp, un anotimp...

Starea e interesantă şi minuţios descrisă în Exuviile Simonei Popescu. Un soi de fericire inexplicabilă mă cuprinde o dată cu boala, o stare dramatică a cărei tensiune mă face să funcţionez, paradoxal, mai bine decât săptămâna trecută, când eram "normală". N-o să mă plâng, ci mă gândesc ce trist e să fii bolnav des: obişnuinţa îţi fură privilegiul ăsta pe care simt că îl am acum, când "durerile"îmi ascut nişte simţuri (câte mai am şi eu, că se mai pierd pe parcurs!)

Azi am fost întrebată când am timp să mă distrez. Şi de ce acord atâta atenţie unor lucruri care sunt neglijate de mulţi. Şi dacă îmi place. Şi mi-a plăcut. Aproape am fost mulţumită azi, la ora 13...

În fiecare zi caut să mă bucur. Pentru că îmi încep ziua cu o bucurie şi mi-o închei tot aşa. Cum să-mi permit să fiu inconstantă?