Ca niciodată...

...proba de competenţe lingvistice a intrat în prelungiri şi am primit răspunsuri întregite, solide. Şi-atunci mesajul aducea cu sine o plus valoare, o certitudine: examenele oficiale sunt cele mai simple, ele bifează atingerea unor obiective. În schimb, există teste a căror promovare demonstrează o rânduire a lucrurilor, de fapt a relaţiilor, o trecere a lor în atemporalitate. Poate că pun întrebări abstracte, dar numai când am cui.

...n-am mai participat la o aniversare în absenţa sărbătoritei. De fapt, referindu-ma la elevi sau foşti elevi, au fost puţine ocaziile la care să fiu alături de colegi/prieteni sau familie (două categorii care nu prea au ce căuta împreună în opinia multora, ştim cu toţii de ce). Mă rătăceam pe undeva printre şi, dacă, la începuturile profesoratului bifam aproape toate majoratele, în ultimul timp am fost invitată doar la unul, fapt care m-a surprins şi, recunosc, bucurat. Dar, dar, dar...cu mama, mătuşa şi naşa zău că nu mă aşteptam să stau la o terasă ceasuri bune şi greu mi-a fost să aleg şi cadoul: ceva vechi, nou şi albastru în acelaşi timp. Şi aici, timpul...trebuie să devină circular.

...am asistat la o festivitate, fără să am elevi premianţi/absolvenţi. Am primit o invitaţie de la o elevă a altcuiva, pe care am găsit-o în sala Comenius şi am adoptat-o nu numai pentru că, într-o bună zi, mi-a adus prăjitură : D Cu clasa a şaptea de germană, am aplaudat-o vineri pentru 9, 99, pentru română şi lingvistică, pentru engleză şi germană şi, fireşte, pentru muzică. Cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii

Cândva, cineva mi-a mărturisit că, până să mă cunoască, nu s-a gândit la profesori ca la nişte oameni. Săptămâna asta, altcineva a găsit răspunsul la întrebarea: Raportul dintre profesor şi om ar trebui să fie supraunitar sau subunitar? Culmea, un răspuns argumentat şi ieşit din zona nivelatoare a calificativelor.