Dragi absolvenţi,
Am
ezitat mult în alegerea formulei de adresare potrivită. Cum este un absolvent?
Trist? Fericit? Trist şi fericit? Deşi v-am auzit marţi în sala festivă, la
repetiţia pentru serenadă, şi am simţit o oarecare empatie, nu avem cum să
ştim, să înţelegem, să conştientizăm. Până la anul. Totuşi, generalizarea nu se
potriveşte în acest context, pentru că nu există un model de absolvent, pentru
că aici şabloanele nu îşi au rostul. Dar dragi sunteţi toţi. Unii dragi şi
trişti. Unii dragi şi fericiţi. Şi cei mai mulţi dragi, trişti şi fericiţi.
Cu
siguranţă că nu mai puteţi asculta…La voi mai pot ajunge acum doar silabe din
cuvinte, pentru că, de cel puţin o săptămână încoace, urechile au început să se
umple cu ecourile care au reuşit să reziste celor patru ani tocmai încheiaţi.
Acestor ecouri li se spune amintiri şi câteodată pot înlocui aerul. O voce, nerăbdarea
unui coleg, nişte versuri, magazinul, un gând, cabane, zâmbetul unui profesor
apreciat şi de apreciat, prima zi de şcoală, primul bal, ultimul bal...
Mergeţi
în faţa liceului şi priviţi-l, prima dată, din perspectiva elevilor de clasa a
IX-a, a elevilor ce aţi fost în clasa a IX-a. Probabil că veţi vedea o clădire
cu formă de castel, uriaşă, în raport cu
care vă veţi simţi mici. Acum, la final de a XII-a, castelul s-a schimbat cu
siguranţă în castelul vostru, iar
între mărimea lui şi cea a fiinţei voastre nu mai există aşa o mare diferenţă.
Mai mult, la fiecare geam apare cel puţin un chip cunoscut, care vă zâmbeşte
sau care, poate, se încruntă. Aţi crescut, aţi devenit. Cei care s-au schimbat
sunteţi voi şi nu liceul.
Până acum, aţi tot salvat:
cunoştinţe, momente, gesturi, legături, fiecare ce a considerat mai important şi
cât a putut de mult. Unde? Nu se ştie, oricâte dulapuri aţi deschide, în
oricâte sertare aţi căuta. Dar cu adevărat esenţial este faptul că aţi salvat,
că valiza pe care aţi primit-o şi aţi deschis-o chiar din prima zi a clasei a
IX-a s-a umplut, deci sunteţi pregătiţi să plecaţi. Acum aveţi la ce şi, mai
ales, la cine să vă întoarceţi, indiferent dacă această întoarcere constă în
vizite, în mesaje, în telefoane sau în gânduri.
Să pleci este greu, în special
când ştii de unde pleci, când ştii că nu ai cum pleca de tot, iar distanţa
dintre eul rămas şi cel călător poate crea nedumerire. Ce să faci atunci? Să
duci o parte din Liviu cu tine, să-l
duci într-un dar, unul de bun-rămas
şi de casă nouă, de bine ai venit,
pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Un
sfârşit e un început. Cadoul nu se dă din mână în mână, ci din voce în
voce, cadoul este un decalog. Despre liceu, despre despărţiri, despre voi,
absolvenţii.
1. Liceul nu este o casă, ci
devine Acasă. Vă puteţi aşeza pe canapea şi da drumul la televizor, dar, cel
mai important, puteţi pleca şi vă puteţi întoarce. Aveţi unde şi la cine.
2. Povestea din liceu nu are,
ca la Sorescu, patru picioare, ci doar două. Însă e lipită adesea de o alta şi
puternic personalizată. Lăsaţi-o celor care vin în sala voastră de clasă, ca să
o poată povesti mai departe.
3. Până la urmă, nu absenţele
ar trebui notate, ci prezenţele. Pentru ca, la final, să ştiţi cât aţi fost, nu
cât n-aţi fost. Doar aşa puteţi şti şi ce aţi făcut.
4. Cu adevărat din liceu nu
pleci nicodată. A pleca înseamnă a te întoarce cu spatele şi a începe să
păşeşti în sens opus, iar voi rămâneţi cu faţa spre noi şi nici sensul în care
mergeţi nu se schimbă. Deci, nu plecaţi, ci doar nu vă opriţi.
5. Când vă veţi întoarce, veţi
putea intra pe uşa profesorilor. Suntem siguri că o veţi alege însă pe cea a
elevilor. Cu drag, cu dor.
6. Liceenii care aţi fost până
azi nu dispar, nici nu au cum aşa, de pe-o zi pe alta. Liceenii care aţi fost
stau pe fază, pentru a-i ghida pe studenţii ce veţi deveni.
7. Să nu vă speriaţi că
tablele vor fi de acum goale. Doar acesta este rostul tablelor ce, timp de
patru ani, au fost întotdeauna pline: să
te facă să înţelegi folosul fiinţei şi utilitatea nefiinţei.
8. Profesorii cred că v-au
învăţat că profesori sunt toţi. Chiar şi colega de bancă sau omul care stă la
rând la chioşc. Doar lecţiile sunt uneori diferite. Până la urmă, nu aţi fugit
niciodată de la ore.
9. Sunetul clopoţelului îl
veţi duce peste tot după voi, aşa, ca un ecou ce se va auzi de fiecare dată
când veţi obosi. De muncă, de prezent. Atunci, veţi începe să conjugaţi verbe
la perfect compus şi mai ales la imperfect, am
fost, eram. Oare care va fi întotdeauna primul?
10. Când vi se face dor de Liviu, de noi, de voi, deschideţi
sertarul stâng, cel al inimii.
Alexandra Turcu
Clasa a XI-a H,
filologie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu