Nimic despre culesuri

Mă strâmb de la catedră cu un aer superior, nimic nu-mi convine, răspunsurile nu mă conving, nu-mi place nonverbalul şi cer nerv, cer voci sonore. Mă deranjează mizeria de lângă coşul de gunoi, de pe şi de sub bănci, amintesc că există un farmec al dezordinii şi o dezolare a murdăriei. Nu renunţ: unul să priceapă şi tot e bine.

Câteodată vorbesc singură, îmi place de mine. În timp ce rostesc vorbe înţelepte, mă ruşinez să zic că sunt înţelepte, de aceea nimeni nu le bagă în seamă, dar e bine aşa, mă duc, mă conduc la altele scurte, clare, imperative. Dresez, mă pricep când mă apucă.Vorbesc despre mine, trebuie să nu uit asta.

Pentru prima dată amân corectatul tezelor la clasa a XII-a. De obicei, rezolv rapid sarcina asta ca să nu uităm ce şi cum, că-i tare greu să revii la tinele evaluat. Totuşi, le-am citit pe toate o dată. Apoi le-am recitit şi am subliniat cu creionul, pixul roşu rămâne în penar - duşmanul foii albastre se odihneşte. Sunt semne că mă apucă.Iar.

Au trecut 11 ani de când am scris Tabula rasa, de când am pus tristeţea în replici şi melodii, în joc şi joacă. Toată clasa mea ştie piesa pe de rost, au învăţat-o, au jucat-o pentru alţii şi, pentru că nu există alternativă, poate o să o joace pentru ultima dată pentru ei, de data asta ochiul care plânge şi ochiul care râde vor fi propriii ochi, amintirile din liceu vor fi ale lor, întoarcerea fiicei risipitoare va simula întoarcerea fiecăruia dintre noi spre marea împărăţie aflată între ursului şi zimbrului.

Am mai spus: am sentimentul ratării ca dirigintă. Nu-mi place clasa, nu ştiu să fiu jandarm, contabil, nu ştiu să cert, să urlu şi nici să impun spirale spirituale. Instinctiv, îi apăr, mai ales de profa de geogra sau de ce-o fi, încerc să înţeleg de ce are T.I.C.-ul tic, le apăr pereţii şi crizele-pojar de personalitate. Carmen zicea că dragostea noastră e incompatibilă, aşa o fi. Poate totul e mult mai simplu.

Paradoxal, relaţiile individuale merg mult mai bine şi asta se datorează cunoaşterii principiilor lui Noica din Jurnalul filosofic. Am spus de la început că merită citit, măcar pentru a înţelege ideea de şcoală, de dragoste, de dragoste pentru muzică, de iertare, de rătăcire. Măcar. Toţi cei care au avut nevoie să spună, au fost ascultaţi. Nu ştiu dacă mai contează numărul lor, nici nu vreau să ţin minte asta. Sunt mulţumită că au ales să împărtăşească trăiri, probleme, chiar situaţii limită, că repertoriul comun s-a lărgit considerabil. E bine, suntem egali aşa, în aceeaşi bancă, capabili de creat amintiri.

„Să-i iei în mână sufletul şi să i-l joci, ca pe un pumn de grâu: are greutate? E bun de sămânţă? Şi să fii, dacă poţi, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva, ci ploaia, ploaia aceea de toamna, care nu ştie nimic despre culesuri...”