Aveam în minte Act veneţian, monada, sufletele tari, decadenţe etc. şi mi s-a întâmplat ceva bun: printre multe alte reuşite al eseisticii şcolare, găsesc unul care mă bucură de-a dreptul.
http://referat.clopotel.ro/Camil_Petrescu_Act_Venetian___Rezumat_descriptiv-15176.html
E trimis de Mirela, dar pare scris de un băiat.Îmi place, chiar mi-aş dori un astfel de elev...Să consume atâta energie pentru şcoală, să citească, să înţeleagă, să rescrie, să dinamiteze analiza literară cu clişee, să simuleze inocenţa. Ştie mai mult ca notiţarii, cuminţii, serioşii. Până la urmă, se raportează postmodern la o dramă de idei, de la titlu până la final, cu tot misoginismul cu care bravează, gândeşte, se joacă, gândeşte. L-aş scutura până i-ar cădea toate figurile, dar, zău, mi l-aş dori în bancă aşa obraznic şi implicat.
Câteva consideraţii care mi-au făcut ziua mai bună:
Succesul dramei de idei Act
Venețian nu mai este azi apreciat și piesa nu se mai joacă, așadar trebuie să
citim cu atenție didascaliile prin care autorul vorbește cu noi. Din ele aflăm
că un personaj e supărat când înjură dar nu aflăm de ce și trebuie să ne gândim
singuri.
Cellino este lepădătura unui mare erou venețian. Este de familie nobilă și îi
place să se îmbrace. Pietro Gralla nu este lepădătura nimănui și îl
admonestează cu asprime.
La
sfârșitul scenei se produce trecerea de la violență
verbală la psihanaliză. Aceasta era
pe la începuturi, așa că momentul e scurt. Apoi Pietro Gralla, în vârstă de
40-50 de ani, vorbește despre condiția
tinerilor. El explică în câteva fraze viziuni universalizante și atemporale
împărtășite de toți cititorii și spectatorii. Tinerii sunt de oțel și nu
mint. Ei încalecă viața cum vor și urăsc nedreptatea. Din păcate, venețienii nu
au tineri.
Cellino
trebuie să fie galant și pudrat pentru că trăiește într-un secol
de rafinament.
Lui Pietro îi place calitatea și nu cantitatea. El este viril, se uită doar
la femei și ele îi dau calitate pentru că trăiește în alt secol. El l-a cunoscut pe Casanova, care este un obiectiv venețian faimos vizitat anual de
multe femei
Dacă scena a III-a
ne vorbește despre virtuțile bărbătești pe înțelesul tuturor, scena a IV-a
este dedicată femeii și lucrurilor
pe care le știm despre ea. Femeia nu este o persoană, ci un fel de lucru
abstract care nu există. Ea este frumoasă și plină
de bunătăți, dar trebuie privită de departe și în stare de ebrietate. Raționamentul
e complex și ambiguu, de aceea Pietro repetă de 11 ori cuvântul femeie ca Cellino și cititorii să nu
uite despre ce e vorba.
În scena a VI-a, Alta este o monadă, unitate metafizică descrisă de Leibnitz în 1714. Ea reflectă tot Universul. În secolul 21, Alta
este un fractal.
Cellino se plânge că
nu-i place să urce scări și că e ciudat chioșcul. Apoi o prinde pe Alta
de fund. Asemenea multor personaje camilpetresciene, în sufletul lui se dă o
luptă interioară între o femeie în
vârstă și un bărbat excitat. Dialogul
se poartă la început pe planuri diferite, cei doi monologând, de fapt, în paralel, marcă a neînțelegerii și a
nepotrivirii de caracter. Apoi încep dulcegăriile.
. Conflictul
camilpetrescian e interior. Fiind pustnică, Alta nu vrea să facă sex. Ea nu are pofte josnice, ci vrea doar să
vorbească și să fie ținută în brațe.
Alta se bucură de lalele roșii care nu i
s-au oferit. Acesta e probabil un moment experimental de pantomimă. Idem, trebuie să își căptușească cuvintele. Apoi se
transformă într-o pisică sentimentală.
La final se umple de aluat pe
dinăuntru.
Acest pasaj introduce o dimensiune tragică a personajului
complex PietroGralla. El trăiește drama
comandantului renumit care nu comandă nimic. Susținut de isteria
exterioară, conflictul său interior se relevă tot mai complex. Ajuns
șomer, el se întoarce la nevastă, care a rămas singura lui proprietate.
Pietro și Alta continuă
să amestece psihanaliza cu metafizica într-o gingașă împletitură
plină de gânduri frumoase. Ce
strică femeile rămâne stricat.
Pietro
e un biet șoarece. Alta nu are voie să aibă păreri, pentru că nu se pricepe la
bărbați. Pietro îi reproșează că l-a înjunghiat și îi spune că de atunci nu mai
are ce vorbi cu ea, contrazicând ultimele 5 scene. Rolul acestora este să ne
convingă că dragostea și certurile în cuplu sunt demersuri intelectuale și
psihanalitice, ca în viață.
Ajungem astfel la morala piesei, migălos construită de
autor prin intermediul isteriei, al supradozei de testosteron și al frecției
filozofice delicat întrețesute: femeile sunt niște ființe simple, incapabile
de emoții complexe. Femeia este un umanoid interesant în momentul în care
este făcut să sufere. Lipsită de instinctul de
conservare, ea e motivată în viață de masochism.
Se apropie de regnul animal, fiind
foarte asemănătoare vacilor. Femeia are o inteligență
redusă și este lipsită de instincte
altele decât cele materne care, la
rândul lor, au o motivație josnică,
autoerotică, în ciuda aparențelor. Femeia este o entitate care trebuie * și schimbată ca un chilot, copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu