Nu e nevoie de Daniel Goldman ca să fie subliniată importanţa stimulilor pentru dezvolarea creierului unui copil. Nici de teorii despre inteligenţa emoţională.
Doamna din minister, aflată în vizită la noi în şcoală, îşi exprima regretul că se pot ţine ore de română în cabinete de fizică. În liceu, puţini se mai obosesc acum cu personalizatul, eventual se pot bucura de creativitatea unor generaţii trecute sau se supun entuziasmului unui prof ce le recomandă să afişeze ceva produse ale activităţii lor. Atunci e şi mai rău: spânzură tot felul de foi A2, A3, A4, An, gata să se dezlipească la orice urlet educativ. Majoritatea sălilor sunt neutre precum locuitorii lor.
Nici nu-i de mirare, cam greu să se regăsească un grup în aceleaşi idei. Pereţii comuni sunt de domeniul trecutului, acum fiecare are peretele lui, iar fb permite renovări deloc costisitoare. În timpul orelor, nu te mai uiţi în jurul tău, ci în jos, acolo te găseşti, acolo îi găseşti şi pe alţii cu pereţii lor mai mult sau mai puţini stimulativi.
Îmi plăcea sala 28. Deasupra tablei, literele inversate comunicau: Aţi vrea voi să mai fiţi ca noi! (da, aşa se termină tabula rasa), îmi plăcea sala 22 cu Nodurile lui Laing şi piramida învăţării, îmi place sala 6, sunt acolo nişte cuvinte... ( chiar şi ale mele, dar decontextualizate, ca să meargă perfect ca scuză pentru fuga de la ore). Îmi place când oamenii au grijă de locul în care se întâlnesc să fie împreună.
Să fii împreună. Pentru asta, ai nevoie de pereţi comuni, între ei trebuie să rămână ceva. Altfel, toată viaţa se află afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu