Foarte sigură de noi

Aveam o vecină, mama lui Jojo, care, la un moment dat îngrijea o fetiţă cu nişte ochi pe care-i duceam cu mine, de fiecare dată când îi întâlneam. Tanti de la parter nu mai este, eu nu mai stau de ani buni cu părinţii şi cine ştie în grija cui a ajuns şi fetiţa cu ochii albaştri.

Era un prof de sport  care trecea uneori prin sala de la gene 4, fără să spună nimic, dar privea oarecum trist către fetele din echipa de gimnastică. O dată, nu ştiu de ce, a suplinit-o pe profesoară. Atunci, după cele câteva ore şi  zeci de repetiţii, am reuşit, în sfârşit, flick flack-ul înapoi. Eram în clasa a VI-a şi foarte mândră...

Miruna a înţeles că nu umblu după ea cu subiecte pentru olimpiadă şi, dacă nu vine ea spre mine, eu îmi văd de activitatea la clasă. A înţeles. A citit. A scris. A întrebat. Şi-a răspuns. Între ultimele două am fost, un pic de tot, eu. Cam atât...

În timp ce alţii scriau la OLAV, noi ne-am mai spus câte ceva. Ne mai vedem, puţin de tot, mâine, apoi o să meargă la naţională să scrie bine şi să vorbească pertinent. Ca sora ei, acum 6 ani :)

Pentru că mâine, la mica despărţire, voi avea emoţii, pentru că ştiu că trebuie să am grijă de fetiţa care a crescut, pentru că îi datorez bunicului ei un flick ca lumea, pentru că a convins-o pe Patricia să deschidă Virtualităţile...măcar la pagina 12, am scris aici câte ceva, aşa, de încurajare.

Baftă la Călimăneşti şi să fii, Miruna, foarte sigură de NOI!