Cel mai

Fiecare să-şi vadă de viaţa lui îmi zice D. astăzi şi firesc că-i dau dreptate. Nu pot înţelege, da, încă nu pot, ce naiba au unii cu viaţa altora , de-şi bagă picioarele în ea (uite că sensurile figurate lămuresc problema) foarte firesc, foarte des, cu zâmbetul pe buze şi subconştientul ambalat.

Am crezut cu tărie că voi înceta să fiu subiect în propoziţii cu predicate acuzatoare. Am crezut că sarcina cu mult încercatele luni iniţiale, mediane şi finale mă va scoate din lumea legendelor. Am fost sigură că perioada alăptatului (lungă, grea, esenţială pentru devenirea şi revenirea mea) îmi va da linişte, răgaz, mă va duce în lumea aşezaţilor, a normalilor. Nici vorbă.

Până la urmă nu-i vina cuiva anume. Poate doar a mea, că, vorba lui Adi, nu vorbesc clar pentru toţi, că tot ce zic poate fi interpretat, judecat, analizat şi reanalizat. Nu-i aşa. Nu întotdeauna.

Am trăit cândva o poveste adevărată. O dată ca niciodată. Despre ea nu prea pot să vorbesc: a fost (şi aici îl citez pe Corneliu) o relaţie perfectă. N-am scris niciodată despre ea, pentru că niciun resentiment, nicio nemulţumire-neîmplinire n-a rămas. A fost AŞA DA. Şi atât.

După ce-am scris despre Bal, a început o adevărată isterie: de cine mi s-a făcut dor, cine-a venit, cine-a revenit, vai, da, cine?Numărul vizitatorilor a crescut simţitor (desigur, opinia mea a fost asociată cu reacţii isterice în spaţii publice), comentariile au apărut, oficial, neoficial şi, evident, au fost şi câştigători de certitudini sau popularitate. Nu mă interesează foarte mult, sincer. Doar că despre Bal (şi despre orice!) am scris ce-am vrut, dar sub nicio formă esenţialul, el este perceput doar de cine vreau eu, exact aşa cum vreau eu.

Nu am criterii de selecţie general valabile. Tot ce pot să spun e că trebuie să fie CEL MAI la ceva, cu adevărat excepţional. Dacă tot e, apoi măcar să fie de folos;) Şi pentru asta nu e nevoie să urc aşa de multe scări sau să dărâm poveşti de dragoste. Chiar nu. D. ştie…chiar dacă, la bal, era doar o idee!