Ioana

Da, ştiu, azi e mare sărbătoare, dar eu tot la cea de mâine mă gândesc pentru că am tot amânat să scriu despre Ioana şi, de câteva zile,ordonez amintiri.

A fost odată, cred că nu ca niciodată, o clasă de germană. Maaaare. 30 şi. Nici nu mai ştiu. Ştiu doar că am petrecut împreună nişte ani, 7, în care le-am fost profă de română în generală şi 2 dirigintă, (nu 4, că n-am făcut frumos în faţa Augustei! :D ) în liceu...

Ioana este in Germania, termină masteratul, şi încă mai trimite felicitări virtuale de ziua mea, de sărbători şi, culmea,după mulţi ani, o lecţie a mea despre scris a ajuns, datorită ei, pe youtube.

Ioana m-a învăţat:

- să mă dau pe role
- să fac excursii K-lumea
- să-mi placă muzica ei
- să n-am nimic cu pantalonii largi cu fundul la genunchi (ei, vremuri fără uniformă!)
- să înţeleg ce-i în mintea unor colegi de-ai ei (mai ales băieţi, mai ales din ultima bancă, mai ales când ei vorbeau ca să-şi câştige atenţia)
- lucruri noi despre prietenie...


Asociez mereu H-ul de atunci cu figura Ioanei, Yo sau "şefa", cum îi spuneam. Ei rămân clasa care a redactat o scrisoare conducerii şcolii pentru a transforma o profă de română într-o dirigă. Ioana este, pentru mine, un exemplu de voinţă, de tărie de caracter, de forţă de persuasiune... Până la urmă, de elev care nu uită de unde a plecat şi cine l-a însoţit de-a lungul drumului, una, două..., 7+ 1 călătorii. A plătit bilet, a mai mers şi cu naşul, dar a ajuns întotdeauna unde a dorit.

De pe un peron de 100 de ani scriu " pe un plic mare":


Mulţumesc, Ioana! La mulţi ani!