Apărarea lui Galilei

Am citit recent Apărarea lui Galilei, un text absolut fascinant al lui Octavian Paler şi mi-am adus aminte de anii în care i-am descoperit pe Noica şi Cioran, Petre Ţuţea, Eliade şi Nae Ionescu, de anii în care am aşezat în centrul fiinţei mele amurguri, jurnale, drumuri…

Câteva citate despre şi cu Galilei, ales ca partener de dialog, personaj-simbol ce scoate omul din om şi-l linişteşte: doar ignorantul nu mai merită o şansă!



― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin...
― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.




― Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică?
― Pentru că nu torturează cu mâna lor.




― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei.
― Poţi fi la înălţime când n-ai de ales?



Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na¬tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare.



Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin¬gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin¬tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: "Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.


"Cine sunt eu?" am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat."Eşti un om urmărit de un rug." "Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă." "Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate." Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta."Nu există nici un rug în pădure" am zis."Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează."