Ceea ce ţinem minte

Nu pot, nu am cum să nu mă gândesc la Paler decât ca la un om deosebit de singur, care îl apără pe Galilei din simplul motiv că a înţeles de ce acesta a iubit atât de mult viaţa, încât a hotărât să renunţe la Idee, abjurând.

Ştiu că Octavian Paler este plăcut de cititori: are ceva, „un nu ştiu ce” cum ar zice Nichita. Mă gândesc, acum, ce privilegiu am avut în anii studenţiei, să-i cunosc o parte din familie:)


Eram copil şi mă jucam în cenuşa rămasă de la ruguri, fără să ştiu de ce sunt arşi oamenii. Desenam acolo figuri de animale, arbori, flori. Pe urmă, am început să adun cenuşa ca să-mi fac păpuşi din ea. Păpuşi pe care, când ploua, le acopeream. Nişte copii au urmărit ce făceam, le-au plăcut păpuşile mele, m-au întrebat cum le modelasem, după care s-au apucat şi ei să modeleze păpuşi. S-au strâns atât de mulţi copii acolo încât cenuşa s-a terminat. Ne-am dus atunci cu toţii pe strada unde se găsea palatul Inchiziţiei. Aşteptam să mai fie judecat cineva. Spre seară, a fost scoasă o femeie cu hainele sfâşiate şi cu mâinile legate, la spate, cu o frânghie. Le-am mulţumit inchizito¬rilor, iar ei ne-au binecuvântat, îndemnându-ne să facem păpuşi vesele...


― Galilei, orice inchiziţie urmăreşte să creeze două realităţi. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziţia o controlează şi pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obişnuiesc că nu contea¬ză ce crezi. Contează ce spui. Şi fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ţine să-şi apere pielea. La început o face din silă, apoi din obişnuinţă. Şi, după aceea, mulţi o fac din interes. Rezultatul? Îl cunoşti. L-ai văzut. Încet, încet, fiecare înţele¬ge că toţi cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu rişte. Şi se întreabă: de ce eu aş proceda altfel? Ideea însăşi de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.


― Această lume nu poate fi absurdă câtă vreme recunoaştem că ea s-a născut din iubire. Tot ce e viu şi tot ce freamătă pe pământ s-a născut din dragoste. Nu e destul atât pentru a avea toate un sens?
― La Roma, când se făceau primiri triumfale şi lumea îl aplauda pe generalul învingător, era obiceiul ca soldaţii, din contră, să-i adreseze acestuia vorbe muşcătoare, ca nu cumva trufia să-l îmbete prea tare. Lui Cezar îi strigau: "Cap de dovleac, nu privi doamnele! Mulţumeşte-te cu prostituatele!" Mă sileşti să-ţi reamintesc că noaptea ai nişte vise din care dra¬gostea e, de obicei, exclusă.



― Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată să stai la soare plin de umbre? Îţi aminteşti totul, şi totul este atât de viu în tine încât te temi să faci vreo mişcare, să nu distrugi clipa în care ai putea să fii cel despre care îţi aminteşti.


― Galilei, te ascult cu un sentiment de fraternitate şi cu un fel de sfială. Motivul ţi-l voi explica mai târziu. Dar trebuie să consimţi că frica e necesară Inchiziţiei mai mult decât orice instrument de tortură. Pe deasupra, ea lucrează igienic, fără sânge, fără ţipete. Discret. La drept vorbind, Inchiziţia nu e doar o instituţie. Sau e mai mult decât o instituţie. E ca o boală, ca o molimă, care paralizează în oameni sinceritatea. Ea îşi are sediul în fiecare dintre noi.
― Ciudată exactitate e în cuvintele tale.
― Toţi sau aproape toţi lucrăm pentru Inchiziţie prin spaimele noastre, chiar dacă nu ne place s-o recunoaştem. Lăsându-ne înspăi¬mântaţi, am încurajat-o să îndrăznească şi mai mult.


― Poate că acesta e singurul destin: ceea ce ţinem minte.